Dacă vrei cu tot dinadinsul să ajungi la Certej, drumul te duce singur. Capricios început de aprilie. Cu soare ici, nori negri și ninsoare viscolită colea, de nu mai știi de n-ai încurcat cumva calendarul sau anotimpurile. În stânga, un deal aproape albit de pomii în floare. Alt deal în dreapta, acoperit de un strat subțire de zăpadă. Și pe cum urcă drumul, pe atât pare că mă întorc în vreme, în iarna ce-o credeam plecată deja. E sâmbăta Floriilor. Peste tot, miros de pâine și plăcinte. Nu cunosc pe nimeni în sat. Mă opresc la o poartă oarecare, în spatele căreia se întinde o curte mare, frumos rânduită și plină de flori. E casa familiei Purtător, aflu, după ce dau binețe gazdei, o gospodină care tocmai așează cu îndemânare câteva pâini în cuptorul încins. "Se mai păstrează, oare, obiceiul steagului de Paști, la dumneavoastră în sat?", întreb. "Se păstrează, cum nu!?", îmi răspunde femeia și-și cheamă fiul și încă un consătean, Ovidiu Cîmpian, ca să-mi răspundă la întrebări.
Cinstirea tricolorului
Obiceiul ridicării steagului de Paști nu s-a întrerupt niciodată, deși vremurile s-au schimbat de multe ori. Doar aici, în satele Certej și la Hondol, tinerii țin cu tot dinadinsul să ducă mai departe moștenirea aceasta pascală, rămasă în țară unicat. "Zilele de Paști erau singurele din an în care românii aveau voie să arboreze drapelul tricolor. În rest, le era interzis de către austro-ungari. Și atunci, oamenii din Certej s-au îndârjit să cinstească cum se cuvine", îmi spune Ovidiu Cîmpian.
Steagul de Paști e un fel de scenetă, asemănătoare celor din perioada Crăciunului. E mai săracă în personaje, dar e plină de simboluri nebănuite. "Prin acest obicei, vestim Învierea Mântuitorului. De cum începe Postul Mare, pe un deal din apropiere se bate toaca și se pușcă cu carbid. Cel mai intens, asta se întâmplă din Vinerea Mare până în cea de-a doua zi de Paști, când obiceiul atinge punctul său culminant". Toaca ține locul tobelor, cu care străjerii ce vegheaseră mormântul Mântuitorului vestesc Învierea Sa. Pușcăturile cu carbid... Ei, bine, acestea au o însemnătate mai profundă decât poate părea la o primă vedere: sunt sufletul Mântuitorului, care poate trece și prin stâncă! Mărturisesc, e pentru prima dată când aud pe cineva vorbind despre "sufletul lui Hristos". Sufletul sufletului. Ascult, cu mai multă emoție, curgând povestea.
"Cei doi stegari, Craiul și Comornicul, se aleg și ei, încă de la începutul postului. Partea asta a tradiției s-a cam degradat. Inițial, cei doi stegari erau feciori care intenționau să se căsătorească în acel an. Iar pericolul de a li se fura toaca era creat tocmai pentru a le testa agerimea și capacitatea de a fi, ulterior, soți buni, vrednici să-și păzească soțiile", completează Ioan Purtător, fiul gazdei, și el, stegar, cu ani în urmă. Când se întâmplă ca toaca să le fie furată stegarilor, aceștia vor trebui să o plătească înconjurând-o cu sticle de vin și ouă roșii. Plata ajungea să fie cu atât mai mare, cu cât era mai lungă toaca. Da, s-a întâmplat și asta, zâmbesc cei doi bărbați, privindu-se complice.
Și vin apoi, pe rând, și Noaptea Sfântă a Învierii, și duminica Paștilor. Nimeni nu lipsește de la biserică. Îmbrăcați sau nu în costume populare, tineri sau bătrâni vin și-ascultă cu evlavie slujba. Unii sunt plecați pe la oraș, în alte colțuri de țară sau de lume, dar cei mai mulți dintre ei se întorc acasă de sărbători și nu-i chip să lipsească de la biserică. Iar obiceiul steagului de Paști e un motiv în plus de-a se afla unii lângă alții, an de an.
Vestitorii
În cea de-a doua zi de Paști, curtea lăcașului sfânt e plină de lume. Că e soare sau plouă, că e foarte cald sau e frig și ninge, vin cu mic, cu mare să cinstească așa cum se cuvine tradiția.
"Stegarii, însoțiți de tinerii din sat, vin la biserică. Când slujba e gata, preotul iese în curte și binecuvântează steagul și stegarii. Înainte ca steagul să fie prins pe o rudă lungă, de lemn, împodobită cu panglici tricolore, lăutarii cântă «Hora Unirii», în care sunt invitate să se prindă fetele din sat. În tot acest timp, stegarii stau pe scaune, cu câte o sticlă de vin în mână. În bătăi de toacă și pușcături cu carbid, aceștia sunt săltați de alți tineri din sat, cu tot cu scaunele pe care șed, în uralele vesele ale adunării. E semnul de cinste pe care-l primesc stegarii din partea comunității", povestește Ovidiu Cîmpian.
Alte semnificații îmi sunt dezvăluite apoi, rând pe rând. În acest obicei poate mai mult laic decât religios, vin oarecum unele peste altele, se întrepătrund, se ascund sau se lasă ghicite, fără a descifra până la capăt adevăratul sens al obiceiului. Și aflu: "Craiul are rol de a vesti Învierea Domnului, iar comornicul e cel care cheamă la bal fetele din sat. Se face, de fiecare dată, precizarea că, dacă fetele nu vin de bună voie la bal, vor fi răpite, așa cum odinioară romanii le-au răpit pe Sabine", spune Ovidiu. "Cristos a înviat! Cristos a înviat! Cristos a înviat!", spune craiul. "Preacucernice părinte, onorat public! Noi, tineretul din Certej, ne-am adunat pe dealul din fața bisericii, unde am ridicat o toacă pe care am bătut-o toată noaptea, în semn că nu dormim și-o străjuim. Dar să vă explic ce reprezintă steagul, toaca și bătăile ei: steagul e filmul Învierii Domnului, iar bătăile de toacă sunt bătăile de tobe ale străjerilor care au vegheat la mormântul Mântuitorului. În încheiere, vă urez sănătate, fericire și vă spun: «Cristos a înviat! Cristos a înviat! Cristos a înviat!»". Apoi comornicul e cel care grăiește adunării: "Cristos a înviat! Cristos a înviat! Cristos a înviat!" și îi invită pe cei de față la o frumoasă petrecere populară. "Cristos a înviat! Cristos a înviat! Cristos a înviat!".
Steagul este purtat apoi prin tot satul. Stegarii intră în fiecare casă și sunt cinstiți cum se cuvine, pentru că vestesc Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Acolo unde sunt fete nemăritate, sunt stropite cu parfum și invitate să participe la bal. Un întreg alai îi însoțește, în acordurile muzicii lăutărești, cu măiestrie interpretate de ultimii ceterași, aduși tocmai de la Geoagiu. Există chiar și un "Cântec al steagului", o piesă instrumentală care se cântă doar cu această ocazie. Până și în cântec, iată, până și în cântec obiceiul acesta este unicat. Până și acolo și-au ascuns românii dorul de libertate și au transpus în note interzisul drapel tricolor. Acum, steagul alb poartă, prin întreg satul, icoana Învierii, inițialele celor doi stegari și stema localității. Nimeni nu-i mai oprește, astăzi, pe români să-și țină la vedere simbolurile naționale. Poate doar semnificația lor reală să se fi atenuat oarecum, deși în sufletele localnicilor, ele au fost ascunse și păstrate sute de ani, așa cum se întâmplă în tot Ardealul.
200 de ani
Aron Dălie e preot în Certej, de 32 de ani. Așa a găsit obiceiul când a venit aici și nu s-a gândit nicio clipă că l-ar putea interzice, cum au făcut-o, cu alte obiceiuri pascale, confrați de-ai săi, în alte sate din județ. Nici n-ar fi avut de ce, îmi spune. "Chiar înscrisurile vechi vorbesc, în acest obicei, și de biserică, și de laic. Pe steag sunt reprezentate icoana Învierii și stema comunei. Întreg ceremonialul acesta reprezintă filmul Învierii Domnului. Stegarii sunt străjerii, paza pusă de romani la mormântul lui Iisus Hristos. Înainte de a începe ceremonialul, tinerii cer binecuvântarea. De fapt, în Săptămâna Mare, cei doi stegari trebuie să se spovedească și să se împărtășească. Trebuie să fie curați și trupește, și sufletește. Să fie vrednici de a vesti Învierea Mântuitorului", spune părintele. Pare incredibil, totuși, cum a putut străbate timpul, nestingherit, obiceiul acesta, chiar și atunci când crucea însăși purta, nevăzut, dar cu atât mai aprig, semnul interdicției. Îl întreb pe bătrânul preot dacă știe să fi existat vreodată vreo piedică în desfășurarea ceremonialului. "Da, au fost!", îmi răspunde. "Pe vremea comuniștilor, nu prea era voie ca oamenii să se adune, mai ales în curtea bisericii. Le era interzis să se pregătească anume, să puște cu carbid. Interdicția avea, însă, o nuanță mai mult politică. Dar deși au încercat să diminueze tradiția, să-i împiedice pe tineri să păstreze obiceiul, nu au reușit niciodată! Din păcate, cred că mai degrabă în vremurile astea se va pierde, cât de curând. Din cauza banilor, desigur. Totul implică cheltuială: muzicanții, pregătirea balului... Tinerii sunt din ce în ce mai puțini, sunt ceva mai domnoși. Mai ușor va pieri acum, decât ar fi fost pericolul atunci! Interdicțiile de pe vremuri îi țineau pe oameni uniți, în timp ce libertățile de azi îi dezbină".
La vremea când obiceiul ridicării steagului de Paști se va fi născut, pentru români, libertatea părea să nu existe, nici măcar ca un cuvânt rătăcit în dicționare. Și totuși, o dată pe an, libertatea era liberă să se manifeste. Se îmbrăca în costum popular românesc, își punea tricolorul la brâu și se așeza, cuminte, pe pânza albă a steagului ridicat de flăcăi, în curtea bisericii, în cea de-a doua zi de Paști. Sunt vreo 200 de ani de atunci. Acum, gospodinele scot din cuptor pâinea caldă și o lasă câteva minute, afară, ca să ajungă la Dumnezeu. Fiul Său va fi răstignit și va învia din nou. Va fi bine.
CAMELIA STÂRCESCU
Foto: Iulian Vasile Stănășel