Exodul
Vria cuprinsese satul încă din ultimele zile ale lui 1989. După decenii de izolare şi frustrare, după ani şi ani de vizite şi pachete şi scrisori cu ţârâita, după nopţi şi zile de vise şi visări, cu şi despre Germania, "der liebe Gott" le ascultase rugăciunile din bisericile lor vechi, scorojite, şi le dăduse saşilor din Viscri libertatea să aleagă: România sau Germania. Cei mai mulţi au plecat încă din primele luni. Atât de mare fuseseră spaima şi apăsările comunismului, încât lumea se temea ca nu cumva să se mai întâmple, Doamne, fereşte!, ceva, şi să se închidă graniţele din nou. Nu era zi să nu-ţi bată la uşă vreo rudă sau vreun vecin bântuit de gândul plecării "dincolo". "Noi plecăm. Voi ce faceţi, de ce nu veniţi? Pentru ce mai staţi?". Le era greu să lase totul în urmă, dar Germania era ţara obârşiei lor, ţara care le promitea ocrotirea şi demnitatea pierdute în România, sub comunism, patria la care e musai să mergi, ca să poţi trăi împăcat cu tine.
"Noi eram un pic împotriva celor care plecau. Ei veneau şi ne întrebau de ce nu venim şi noi. Era vorba şi de ce lăsam aici, în urma noastră, casele, biserica şi toate celelalte. Mama şi tata au preluat atunci şi serviciul la biserică, şi clopotul, şi tot, cineva trebuia să se ocupe şi de lucrurile astea, cineva trebuia să aibă grijă de cetate, că nu puteam lăsa totul pustiu... Nu s-a rupt totul dintr-o dată, mai trăgeam clopotul şi la ora 12, la prânz, mai aveam slujbă, mai aveam un preot... Dar oamenii plecau unii după alţii. După toţi am plâns, ne era foarte greu când vedeam maşina că pleacă cu ei şi ne făceau cu mâna", îmi povesteşte Gerhild Dootz, despre cum a trăit momentul "Marelui Exod" al saşilor din Ardeal. De la o vreme, despărţirile deveniseră insuportabile. Unele familii părăseau satul cu noaptea în cap, pe furiş, înainte de cântatul cocoşilor, ca să nu-şi mai vadă vecinii cum îi petrec cu ochii înlăcrimaţi. "Numa' te trezeai că încă o poartă e zăvorâtă, numa' te pomeneai cu alte şi alte obloane răstignite peste ferestre, până cine ştie când... Serile, târziu, câinii lăsaţi de izbelişte îşi tânguiau, sfâşietor, singurătatea...".
În mai puţin de un an, Viscri-ul cel săsesc, satul în care fiecare fir de fân era la locul lui şi fiecare cui bătut într-un lemn îşi avea rostul său, satul înecat, primăvara, în parfumul perilor înfloriţi de pe marginea drumului, vechiul sat săsesc de lângă cetatea Sighişoarei devenise o ruină. Casele abandonate începeau să se prăbuşească, curţile, grădinile şi şanţurile aşa de îngrijite erau, de-acum, raiul bălăriilor, iar puţinii saşi care nu avuseseră încă puterea să plece nu-şi prea mai dădeau interesul ca altădată, căci erau, şi ei, mai mult cu gândul la ducă. "Mă uit la fotografiile de atunci şi nu îmi vine să cred cât de rău decăzuse satul!", spune Gerhild. În 1992, nu mai exista aproape nimic. Mai erau Caroline, sora mai mare, mama Sara şi tatăl, casa, dealurile şi râpele ascunse ale copilăriei şi biserica săsească din deal, acolo unde, când era de-o şchioapă, a auzit prima oară glasul îngerului dindărătul orgii. Atât mai rămăsese din Viscri...
"Auf Wiedersehen, Kindertante!"
Gerhild Dootz, la vârsta marilor vise
Râde cu poftă când îşi aminteşte de micuţii pe care se străduia să-i înveţe, la grădiniţă, vesele cântecéle nemţeşti. "Aveam şi copii saşi, şi români, şi ţigani. De vorbit, vorbeam ba în româneşte, ba în săseşte. Eu încercam să-i mai învăţ şi un pic de germană, dar copiii de saşi mi se plângeau că le e greu. Nu pricepeau toate cuvintele din germana literară şi atunci se strâmbau simpatic şi îmi spuneau că «Nu vă auzim, mai repetaţi o dată, bitte, Kindertante!». De fapt, eu le-am predat ultimele lecţii copiilor de saşi din Viscri", spune Gerhild. Se întristează pe dată. Se poticneşte când vorbeşte despre
Mama mâţelor
Ceva s-a rupt atunci în sufletul Gerhildei. "M-am gândit că nu mai există viitor pentru mine în Viscri". Se simţea singură, abandonată unei tristeţi care aruncase un văl de negură peste ochii ei minunat de albaştri, învăţaţi să oglindească tot frumosul din jur. Îi era greu să lase în urmă familia, casa şi satul, dar plecarea copiilor îi luase rostul ei de pe lume, iar vocile cunoscuţilor care o îndemnau întruna să plece începuseră să-i răsune, zi şi noapte, în cap. "Gerhild, ai 24 de ani, e ultimul tren! Gerhild, Gerhild!"
Îngerul din spatele altarului
O fotografie cât o istorie de familie: bunica, mama şi fetele
Sara şi fetele ei
De clipele acelea înălţătoare ale copilăriei, de sărbătorile pe care le însufleţea cu orga ei fermecată, s-a despărţit cel mai greu Gerhild, când s-a decis, cu inima îndoită, să-şi încerce norocul în Germania. Chiar înainte să plece, seara, a urcat scările de deasupra altarului, întortocheate ca un labirint. S-a dus la orga cea veche, să mai atingă o dată clapele roase de vreme, pe care le-au atins toţi cei din neamul său, timp de sute de ani. Apoi a plecat. Era o dimineaţă de primăvară, şi în ochii Sarei, bătrâna sa mamă, lumina plăpândă a zorilor curgea, împreună cu lacrimile, pe obraz.
Cealaltă viaţă a Gerhildei
Viscri de dinaintea exodului
Curtea casei lui Gerhild, din Viscri
Tinereţea şi dragostea au furat-o pe Gerhild, în primii ani de viaţă la München. Dar ceea ce, văzut de departe, părea a fi simplu şi clar, devenise, cu timpul, tot mai complicat. Curajoasă şi încăpăţânată, ca o săsoaică adevărată, Gerhild a strâns din dinţi şi n-a vrut să recunoască că dorul de casă începuse să sape în inima ei. A iubit, a muncit, a învăţat şi s-a străduit din toate puterile să se adapteze exilului din Germania, dar dorul acela difuz la început, dorul de mamă, dorul de tată, dorul de Caroline, sora ei cea frumoasă şi veselă, dorul de biserică şi de orga ascunsă după altar, dorul de dealurile domoale ale satului, dorul de mâţele jucăuşe şi de câinii cei drăgăstoşi, dorul de parfumul florilor de păr ce vesteau, an după an, primăvara, toate aceste doruri dulci-amărui, care îi puseseră stăpânire pe viaţă, s-au transformat, până la urmă, în durere.
Să nu îţi dea nimeni un "Guten Morgen!" de dimineaţă, să nu îţi zâmbească lumea pe stradă, să nu poţi mângâia o pisică sau un căţel, să nu simţi seara mirosul de lemne arse, să nu fii înconjurat de cei dragi. Să fi trăit toată viaţa numai în zâmbet şi să ajungi prizonier într-o zbatere fără nici un rost! "Eram tot mai nefericită cu viaţa din Germania! Acolo nu făceam nimic, decât serviciu - maşină - acasă. Îmi era dor de familie şi de viaţa asta de aici. Viaţa asta aşa de vie, care nu există prin alte părţi. Pentru ce trăiesc, mă întrebam, ca să mă duc la serviciu şi să câştig bani, să fac o casă mare şi frumoasă, în care să stau nefericită până la adânci bătrâneţi? Ce rost are să am de toate, dar să fiu atât de nefericită? Nu era ceea ce îmi doream: fugă după bani şi agitaţie pentru nimic! Banii se duceau tot aşa de uşor pe cum şi veneau. Colegele mele de serviciu erau nemţoaice get-beget şi trebuia să ţin pasul cu ele, să-mi cumpăr de toate, să etalez bunăstare, să fiu şi eu în rând cu ele. Mă şi enervau veşnicele discuţii despre de câte ori să mergem la coafor şi ce să ne mai cumpărăm de la mall. Ele vorbeau pentru că asta le era viaţa, asta era lumea lor. Dar nu era şi lumea mea...". Aşa că în anul Domnului 2005, după 13 ani de Germania, Gerhild a lăsat totul baltă şi s-a întors acasă, în sat. Acasă la mama Sara, care a plâns iarăşi, de data asta de fericire, acasă la Caroline, la curtea din Viscri, plină de câini şi pisici.
După 10 ani
Biserica-cetate din Viscri
Două împărătese: Caroline şi Gerhild
Şi prietenii nemţi, şi saşii stabiliţi în Germania, au considerat-o nebună. Nimeni nu se mai întorsese în Viscri, după emigrare, şi n-a mai făcut-o nimeni nici după aceea, în ultimii 10 ani. Dar Gerhild ştia bine la ce venise. Mama Sara, văduvă acum şi ceva mai în vârstă, avea nevoie de o mână de ajutor, la fel ca şi sora ei, frumoasa şi energica Caroline, care în anii de despărţire nu-şi lăsase niciodată capul în piept, ci pornise acţiuni de reabilitare a satului lor, a vechiului patrimoniu săsesc din Viscri, obţinând sprijin prin Fundaţia "Mihai Eminescu". "Simţisem că acasă se întâmplă ceva important", mărturiseşte Gerhild, "simţeam că satul fără viitor pe care îl lăsasem în urmă începea să renască. Caroline avea nevoie de mine. Nici ea, nici mama nu mi-au zis să vin, ca să nu se bage în viaţa mea, dar de dimineaţa şi până seara, eu mă gândeam doar la asta, să vin acasă, să vin acasă, să fac ceva pentru satul meu, să o sprijin pe sora mea în proiectele ei. Am ajuns la timp, în 2005, ca să prind renaşterea satului şi să pot da şi eu o mână de ajutor". Gerhild zâmbeşte. Suntem în bucătăria plină de arome a casei sale din Viscri şi îmi spune, privindu-mă cu ochii ei nespus de albaştri, că ultimii 10 ani sunt cei mai frumoşi din viaţa sa. Anii de după revenirea din străinătate.
"Pentru mine a început o viaţă nouă. Am preluat o mulţime de atribuţiuni de la Caroline, mă bucuram ca pentru o victorie mare când vedeam ce progrese se fac! Tot mă gândeam: dacă ştiam asta, nu mai plecam şi nu pierdeam 13 ani din viaţa mea!".
Pe lângă reabilitarea vechilor case săseşti, cele două surori regăsite, Caroline şi Gerhild, sunt prinse într-o mulţime de alte proiecte comunitare, legate de protecţia animalelor, de ecologie, turism, organizarea de baluri şi alte activităţi sociale pentru oamenii satului. Din când în când, la sărbători sau când au parte de vizita, la Viscri, a "vecinului", Prinţul Charles, sau a altor invitaţi de prim rang, Gerhild urcă iarăşi scările înguste din spatele altarului şi cântă la orgă, umplând biserica de imnuri celeste şi bucurie, aşa cum o făcea şi în urmă cu aproape un sfert de secol...
Saşi din Viscri în port tradiţional
Din nou acasă: Gerhild şi caţeluşa ei iubită
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
