Părintele GHELASIE ŢEPEŞ - stareţul Mânăstirii "Sf. Mucenic Dimitrie" de lângă Sighişoara - "Părintele Arsenie era aspru şi bun. La fel ca domnul Iisus"

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

- Într-o Vinere din Postul mare al Paştilor, paşii şi norocul ne-au purtat către o mânăstire neobişnuit de frumoasă, aşezată în apropiere de Sighişoara, pe podişul înalt al Târnavelor: Mânăstirea "Sf. Mare Mucenic Dimitrie", izvorâtorul de mir. Presimţind, parcă, sărbătoarea ce se apropia, primăvara îmbrăcase în lumină biserica, sfinţii de pe catapeteasmă şi îngerii de lângă altar, dar mai cu seamă chipul părintelui stareţ Ghelasie, care iradia atâta credinţă şi bucurie, încât vorbele lui ne-au mutat soarele primăverii în inimi, însufleţind amintirea Părintelui ARSENIE BOCA, sfântul venerat de toţi credincioşii pământului românesc -

O cioată în faţa lui Dumnezeu

- De mai bine de un deceniu, revista noastră cal­că pe urmele părintelui Arsenie Boca, încercând să-i învie şi să-i fixeze amintirea adevărată, cu ajutorul unor oameni care l-au cunoscut. Printre cei care au avut norocul să-i stea în preajmă vă număraţi şi sfinţia voastră. Sun­teţi călugăr, aşa cum a fost şi el. L-aţi putea defini, din perspec­tiva aceasta, mai apropiată de ade­vărul făpturii lui?

- Dacă ar fi să vă spun în două cuvinte cum era părintele Arsenie, aş spune "aspru de bun". De ce era părintele aspru? Pentru că viaţa lui era aspră. Securitatea era tot timpul după el, fusese în închisoare, era prigonit, dar în ciuda acuzelor per­manente, el trebuia să fie bun. El era aspru cu duhurile necurate, cu strâmbătatea, cu păcatul, cu răuta­tea, dar cu semenii lui era bun. Şi Domnul Iisus era aspru şi bun. Cu duhurile necurate era aspru şi le pu­nea pe fugă, cu bolile era aspru şi le îndepărta, în schimb, pe om îl mân­gâia, şi toate minunile pe care le făcea erau ca să îl aducă pe om la normalitate. Dacă era paralizat, să um­ble, dacă era orb, să vadă, dacă era mut, să îl facă să vorbească. Că Dumnezeu aşa ne-a lăsat pe pământ, să umblăm, să vedem, să auzim, să ne bucurăm de toată frumuseţea lumii ăsteia, a Creaţiei Sale. Noi, oa­me­nii, suntem aşa de slabi în credinţă, însă Dumnezeu drăguţul aşa-i de milostiv şi de bun, încât ar vrea nici să nu-l laude prea tare omul. Că acuma îl laudă şi apoi mâine îl leapădă. Omu' strigă astăzi "Osana celui dintru înălţime, bine este cuvântat cel ce vine în nu­me­le Dom­nului", în duminica Floriilor, şi peste câteva zile, în Vinerea Mare, acelaşi om strigă: "Răstigneşte-l!". Şi cine sunt cei care strigă? Ăla vindecat de paralizie, cel vindecat de orbire... De asta spun că şi părintele Arsenie era aspru de bun. Eu, de câte ori mă uitam la el, îl vedeam pe Dumnezeu. Unii cred că e ceva de nimic să fii slugă, dar să fii sluga lui Dumnezeu este ceva mare. Un frate la mânăstire a fost întrebat de părintele Arsenie: "Ia zi, mă, şi tu crezi că sunt aşa mare?". "Păi, dacă toată lumea crede, cred şi eu pă­rinte, ce să fac?" "Mă, să nu confundaţi niciodată pe stăpân cu cioata!" Da, părintele se socotea o cioa­tă în faţa lui Dumnezeu.

- Cum a fost prima întâlnire cu părintele Arse­nie? Aţi simţit imediat că e un om puternic?

- Când m-am dus la părintele Arsenie prima dată eram cu fratele Modest. Eram rasofori amândoi, purtă­tori de rasă, nu eram călugăriţi. Era în timpul lui Ceau­şescu şi părintele stătea la biserica Drăgă­nescu, unde era urmărit de securitate. Din cauza asta, noi am plecat de la mânăstire, de la Sâmbăta, îmbrăcaţi în civil. Mulţi s-au mirat de mine că nu auzisem până atunci de părintele Arsenie, de slujbele lui, de sfaturi, de preziceri şi de minuni. Dar eu, în sătucul meu, încă nu auzisem de el. Aşa că atunci când am aflat, am şi pornit să îl cunosc. Când ne-am dus noi acolo, era pli­nă biserica: trei-patru sute de oameni, nu aveai loc să arunci un ac. Părin­tele şedea pe un scaun, cu faţa către altar, şi cu spatele către uşa bisericii. Când am intrat în biserică, el vorbea cu oamenii. Ne-am apropiat lângă un stâlp, cam la un metru, aşa, să auzim şi noi ce le spune. Când, deodată, pă­rintele zice: "Măi, călugăraşilor, hai­daţi la mine!". Lume multă, pă­rintele cu spatele, de unde să ne vadă? Noi nici nu eram îmbrăcaţi în călugări, eram în civil, aşa că ne-am pus jos, acolo, în genunchi, am zis că nu-i vorba de noi. Dar părintele ne-a strigat şi a doua oară: "Călugă­raşi­lor de la mânăstire, de la Sâmbăta! Veniţi!". A treia oară ne-a strigat pe nume: "Gherasim, Modest, haidaţi la mine!". A­tunci ne-am dus şi ne-am pus în ge­nunchi în faţa părintelui şi tre­muram...Şi părintele zice: "Hai­daţi, măi, că aşa mi-e dor de lo­curile alea, de la Sâmbăta! Şi de pietre, şi de bolovani, şi de lemne, de tot ce-i acolo mi-e dor!" Părin­tele fusese stareţ la Sâmbăta, dar comuniştii nu-i mai dădeau voie să meargă acolo... Şi ne-a luat pe după cap pe-amândoi, şi se plim­ba prin faţa oamenilor, pe acolo, cu noi, de drag. Apoi l-a întrebat pe fratele Modest: "Mă, tu ce eşti acolo, la Sâmbăta, găinarul mâ­năs­tirii?". Bietul Modest a stat ca înlem­nit. Aşa era, el avea grijă de găinile gospo­dăriei. I-a mai zis pă­rintele: "Tu să te laşi condus toată viaţa de alţii, că singur nu poţi!". Aşa a fost. Astăzi, Modest este un călu­găr bun al bisericii noastre, pentru că l-a ascultat pe părintele, să se lase condus. N-a râvnit la mai mult. Mă mai în­tâlnesc cu părintele Modest, sun­tem ca doi copii, deşi suntem deja bătrâni de-acuma. Da' noi tot co­piii părin­telui Arsenie ne simţim. Copiii lui Dumnezeu. Şi pe urmă se uită pă­rintele şi la mine... Cum l-o măsurat pe fratele Modest, m-o măsurat şi pe mine. Şi zice: "Tu de ce nu te-ai dus la şcoală, mai depar­te?". Eu n-am zis nimic, numa' am gândit: E uşor să zici din gură, e mai greu să împlineşti. Poate mintea m-ar duce, da' n-are cine să mă poarte la şcoli. Că noi eram opt copii, mama singură, tata în lagăr, după ani de război, şi stătea greutate mare pe familia noastră. Şi mă gândeam şi ziceam: "Cine să mă poarte în şcoli?" Pă­rintele se uită aşa, la mine, şi zice: "Cine să te poarte?". Deci, ştia gândul omului! Asta nu e poveste, e ceea ce am trăit eu. Pe urmă, s-a uitat pătrunzător la mine şi-a zis: "Mă, când părintele stareţ al mânăstirii te va trimite la şcoală, să te duci, că dacă te împotri­veşti, te vei împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Că altfel, trenul va trece şi tu vei rămâne". Tremuram... Şi zice: "Da' de ce tremuri aşa?" Zic: "Părinte, cum să nu tremur, dacă eu ştiu în faţa cui stau?"

Un mare trăitor

- Se vorbeşte mult despre faptul că părintele Arse­nie ştia gândul omului...

- Da, ştia gândul omului. Noi, în credinţa orto­doxă, spunem: că gândul omului îl ştie numa' Dumne­zeu. De-asta, lumea credea că Arsenie e Dumnezeu. De asta părintele a zis să nu confundăm cioata cu stă­pânul, că el se consideră o cioată în faţa lui Dum­ne­zeu. Era un mare părinte trăitor! Arsenie avea trăire încă de când era student la Sibiu: se punea în timpul slujbei lângă un stâlp şi acolo înlemnea. Dacă se miş­ca stâlpul ăla, se mişca şi părintele. Aşa se ruga! Ve­deţi de ce primea darul lui Dumnezeu? El, când se ducea în biserică, nu se mai mişca, nici în stânga, nici în dreapta, îl pătrundea slujba în toată fiinţa lui. Aşa a primit darul său. Asta înseamnă omul trăitor. Pă­rin­tele Ieronim, care încă trăieşte (e diacon la mânăstire la Sâmbăta, are 70 de ani), l-a întrebat odată pe Părin­tele Arsenie: "Cum se face, părinte, că sfinţia ta cu­noşti omul, ştii cum îl cheamă, ştii ce necazuri are?". Părintele s-a uitat cu drag la dânsul şi i-a zis: "Ce fac eu, toţi aţi putea face, că Dumnezeu dă darurile la toţi oamenii, nu are preferinţe. Noi, oamenii, suntem cu preferinţe. Toţi aţi putea să faceţi minuni, dacă aţi avea trăire. Dar trăirea îi foarte slabă, şi ea fiind slabă, nu ai nici darul". Şi ca să vedeţi puterea lui, cât am mai stat atunci, în biserică, vine un tânăr la părintele şi zice: "Părinte, vreau să îmi spuneţi şi mie ceva". "Ţie nu vreau să îţi spui nimic", îi zice părin­tele, "tu du-te şi vezi-ţi de treaba ta". Ăla se duce, se bagă printre oameni şi după aia iar vine, a doua oară, tot aşa: "Părinte, vă rog, cum aţi spus la toată lumea, spuneţi-mi şi mie". "Mă, dacă ţi-am spus că ţie nu vreau să-ţi spui, du-te, mă!" Şi vine a treia oară să îl roage, şi când vine, părintele numa' ce îi îndoaie gule­rul de la haină şi... avea microfon acolo: era un secu­rist. "Mă, n-am vrut să te arăt la nimenea, n-am vrut să te vădesc în faţa oamenilor. Da' pentru că ai insistat de atâtea ori, am făcut lucrul ăsta, altfel nu îl fă­ceam". Vedeţi, sfinţii nu îşi bat joc de nimeni, dar unde e obrăznicie, o dau pe faţă. Aşa şi părintele Arse­nie. O vădit până la urmă securistul în faţa oamenilor.

- S-a întâmplat să vedeţi puterea părintelui Arsenie şi în alte împrejurări?

- Am văzut odată o femeie venită la el de la ţară. Cu necazuri, cu greutăţi. Venise cu desagii cu pită, slă­nină, ardei, roşii, na, cu ce i-a dat Dumnezeu în ogra­dă. Îi zice părintele: "Tu, Ioană, tu, pune dăsagii jos". I-o spus pe nume, dar femeia nu şi-a dat seama. Abia ajunsese, şi se tot văieta: "Vai, ce m-am ostenit!". Curgea apa pe ea, de la drum şi oboseală. Şi spune către părintele: "Nici nu mai ştiu de ce-am vinit, of". Şi părintele zice: "Hai, hodineşte oleacă, pune-te aici, jos, să îţi tragi sufletul, că îţi spui eu de ce ai venit". Şi începe şi vorbeşte cu femeia. Şi cum se uita ea la el şi îl asculta, numa' o auzeai: "Vai, da' ghini zici!". Mai stătea şi iar îl asculta şi zicea: "Da' parcă mă cunoşti, părinte, de undeva!". "Te cunosc mai bine decât te cunoşti tu." Şi i-o spus cine e, de unde îi, ce o doare, de ce-o venit, i-o spus ce să facă şi s-a închi­nat femeia frumos, i-a sărutat mâna şi s-o dus acasă să facă ce i-o spus părintele. De-aia părintele vorbea atâta de deschis cu oamenii simpli, că ei nu veneau doar să îl vadă, veneau să îi asculte povaţa şi mergeau acasă să o împlinească.

Apa vie

- Martorii vieţii părintelui Arsenie Boca poves­tesc că făcea, încă înainte de moarte, minuni. S-a scris mult despre ele. Aveţi cunoştinţă des­pre o astfel de în­tâm­plare deosebită?

- E adevărat că făcea mari şi multe minuni părintele. Am avut bucuria să stau de vorbă sau să spo­ve­desc oameni care au fost martori la mi­nunile sale. Una din minuni a făcut-o la Sâmbăta. Un izvor. Părintele îşi săpase o chilie într-o stâncă şi nu era apă acolo, sus. Părintele a­dusese mun­citori să lucreze acolo şi, ca să-şi stin­gă setea, trebuiau să co­boare să aducă apă din vale, din râpă. Într-o zi, părintele s-a uitat la ei şi a zis: "Aşa-i că vi-i greu? Hai, să-l rugăm pe Dum­ne­zeu să ne deie apă aici, sus, în mun­te". S-a pus părintele în ge­nunchi, şi cu el toată lumea, toţi de acolo s-or pus în ge­nunchi. Pă­rin­tele s-o rugat, o luat un lemn de jos şi o făcut o cruce pe stân­că. De-acolo a ţâşnit apa cât mâna! Şi izvorul e nesecat şi în ziua de azi. Ca Moise în pus­tie a dat Arsenie apă oamenilor! Asta mi-au povestit chiar cei care or lucrat acolo, muncitorii, cio­plitorii de-acolo. Veneau la mâ­năs­tire, la Sâm­băta, unde ajun­sesem şi eu călugăr şi se spo­vedeau. Cum îi as­cultam! Mi-era mai mare dragul să îi spovedesc! "Mai spune omu­le, mai spune de părintele", mă rugam de ei.
O altă mărturie am avut chiar de la colonelul care l-a arestat! O venit acolo, la mânăstire. "Pă­rin­te, mă cu­noşti?", m-a întrebat. "Nu te cu­nosc!" Zice: "Eu îs co­lonelul care l-a arestat pe părin­tele Arsenie". "Hai, încoace, că ai să-mi spui multe", i-am zis. Şi mi-o spus. Era un om credincios, de nu vă puteţi închipui! Mi-a zis că nu ştiu ce general a dat ordin să îl aresteze pe părin­tele Arsenie, că aduna prea multă lume. Când l-au arestat, au fost trei: el şi încă doi, tot din securitate. L-au luat pe părintele şi l-au dus la arestul din Braşov, într-un beci. Au folosit trei lacăte, fiecare dintre ei păs­trând câte o cheie, până a doua zi, când trebuia transferat de la securitate la închisoare. Numai că a doua zi, când au venit să îl ia, toţi trei au înmărmurit: celula era goală. Colonelul a intrat în panică, pentru că era respon­sabilitatea lui şi nu îşi putea explica ce s-a întâmplat. S-au urcat în maşină şi au plecat înapoi, la mânăstire, la Sâmbăta. Când au intrat în biserică, părintele Arsenie era în altar şi tocmai fă­cea Li­turghia. După ce s-a ter­minat sluj­ba, părin­tele s-a dus de bună­voie la secu­rişti şi le-a zis: "Mă întorceam şi singur, nu trebuia să veniţi după mine, dar a trebuit să ţin slujba, că nu avea cine altci­ne­va". Colonelul mi-a mărtu­risit că după ce l-a ares­tat pe Ar­se­nie şi-a şi dat demisia din securi­tate şi a de­venit om al bise­ricii, om al crucii.

"Să aveţi mintea lui Hristos!"

- Vă amintiţi ulti­ma Dumneavoastră în­­tâl­nire cu părin­tele Ar­­senie?

- Ultima întâlnire cu părintele a fost la mânăstire la Sâm­bă­ta, când a venit la în­mor­­mântarea Mitropoli­tu­lui Mladin. Era acolo, în mulţime, dar din păcate, eu nu l-am recunoscut. Eu mă aflam în grupul de studenţi care cântau în cor şi eram atent să fa­cem slujba frumoasă. Şi numa' ce vine un moşne­guţ aşa, slăbuţ, cu oche­lari, se închină la Înaltul, la Mladin, şi se pune lângă mine, în cor, între studenţi. Şi mă tot întreba: "Da' ăla cine e?". "Episcopul saşilor", zic. "Da' ăla cine e?" "Epis­copul ungurilor", zic. "Da' ăla cine e?" Zic, "Nestor al Craiovei". Bătrânelul se miră: "Ce-o îmbătrânit, mă!". Cam aşa toată slujba. Mi-era şi ciudă pe el: "Cine-o hi şi moşul ăsta", îmi ziceam, "de mă tul­bură în mijlocul slujbei şi nu pot să fiu atent?" Da' nu era ciudă pătimaşă, că eu mă străduiam numa' să fie slujba cât mai frumoa­să. Că până la urmă aşa a şi fost. La sfârşitul ei, numa' ce se răspândeşte vorba că părintele Arsenie a fost la slujbă. Şi toată lumea dă, deodată, năvală pe mine, să le spui... ce-am vorbit eu cu părintele Arsenie Boca! Lumea l-a cunos­cut, şi eu nu. Era aşa de schimbat faţă de cum îl vă­zusem la Drăgănescu... Un om bătrân.

- Părinte stareţ, se apropie Sfintele Paşti. Nu putem pleca din biserica asta aşa de frumoasă, fără un îndemn pentru noi şi pentru cititorii revistei noastre: ce să facem, cum să trăim ca să merităm În­vierea care se apropie?

- Să nu vedem niciodată crucea fără Domnul Hris­tos pe ea. Să zicem aşa: Crucii Tale ne închinăm, Hris­toase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. De ce ne închinăm Crucii Lui? Pentru că e El pe ea. În momentul în care s-a răstignit de bunăvoie pe ea, i-a dat crucii putere să facă minuni. Semn mare de biruinţă. O biruit păcatul, pe diavol şi iadul, şi de-aia, când îţi faci cruce, diavolul piere. Apoi, când te în­sem­­­nezi tu cu semnul crucii, fă-te bun, crucea te în­deam­nă să fii bun, să te răstigneşti. Asta ne spune Iisus, să te pui pe cruce, de bunăvoie, cu El.Crucea ta să devie crucea Lui şi atunci alungă diavolul. Părin­tele Arsenie ne spunea: "Să aveţi mintea lui Hris­tos!". Şi eu mă tot gândeam: "Mă, cum să ai mintea lui Hristos?!". Păi, ca să ai mintea lui Hristos, trebuie să ai trăirea Lui! Şi pentru asta trebuie să înduri Golgota, să te scuipe, să te lovească şi tu să îi priveşti şi să spui: "Părinte, iartă pe ei, că nu ştiu ce fac". Fă­când aşa, Hristos e în tine. Pe tine te pot birui, da' pe Hristos, care intră în tine, nu îl mai poate birui ni­meni. Aşa îi vom merita Învierea şi bucuria Sfin­telor Paşti.