Gerhild, orga și îngerul

- Povestea unei săsoaice din Viscri, care după treisprezece ani de exil în Germania s-a întors acasă, în sat -

Exodul

Vria cuprinsese satul încă din ultimele zile ale lui 1989. După decenii de izolare și frustrare, după ani și ani de vizite și pachete și scrisori cu țârâita, după nopți și zile de vise și visări, cu și despre Germania, "der liebe Gott" le ascultase rugăciunile din bisericile lor vechi, scorojite, și le dăduse sașilor din Viscri liber­tatea să aleagă: România sau Germania. Cei mai mulți au plecat încă din primele luni. Atât de mare fuseseră spaima și apăsările comunismului, încât lumea se temea ca nu cumva să se mai întâmple, Doamne, fe­rește!, ceva, și să se închidă granițele din nou. Nu era zi să nu-ți bată la ușă vreo rudă sau vreun vecin bântuit de gândul plecării "dincolo". "Noi plecăm. Voi ce faceți, de ce nu veniți? Pentru ce mai stați?". Le era greu să lase totul în urmă, dar Germania era țara obârșiei lor, țara care le promitea ocro­tirea și demnitatea pierdute în România, sub comunism, patria la care e musai să mergi, ca să poți trăi împăcat cu tine.
"Noi eram un pic împotriva celor care plecau. Ei veneau și ne întrebau de ce nu venim și noi. Era vorba și de ce lăsam aici, în urma noastră, casele, biserica și toate celelalte. Mama și tata au preluat atunci și serviciul la biserică, și clopotul, și tot, cine­va trebuia să se ocupe și de lucrurile astea, cineva trebuia să aibă grijă de cetate, că nu puteam lăsa totul pustiu... Nu s-a rupt totul dintr-o dată, mai trăgeam clopotul și la ora 12, la prânz, mai aveam slujbă, mai aveam un preot... Dar oamenii plecau unii după alții. După toți am plâns, ne era foarte greu când vedeam mașina că pleacă cu ei și ne făceau cu mâna", îmi povestește Gerhild Dootz, despre cum a trăit momentul "Mare­lui Exod" al sașilor din Ardeal. De la o vreme, despărțirile deve­niseră insuportabile. Unele familii părăseau satul cu noaptea în cap, pe furiș, înainte de cântatul cocoșilor, ca să nu-și mai vadă vecinii cum îi petrec cu ochii înlăcrimați. "Nu­ma' te trezeai că încă o poartă e zăvo­râtă, numa' te pomeneai cu alte și alte obloane răstignite peste ferestre, până cine știe când... Serile, târziu, câinii lăsați de izbeliște își tânguiau, sfâșietor, singură­tatea...".
În mai puțin de un an, Viscri-ul cel săsesc, satul în care fiecare fir de fân era la locul lui și fiecare cui bătut într-un lemn își avea rostul său, satul înecat, pri­măvara, în parfumul perilor înfloriți de pe marginea dru­mului, vechiul sat săsesc de lângă cetatea Sighi­șoarei devenise o ruină. Casele abandonate începeau să se prăbușească, curțile, grădinile și șanțurile așa de îngrijite erau, de-acum, raiul bălăriilor, iar puținii sași care nu avuseseră încă puterea să plece nu-și prea mai dădeau interesul ca altădată, căci erau, și ei, mai mult cu gândul la ducă. "Mă uit la fotografiile de atunci și nu îmi vine să cred cât de rău decăzuse satul!", spune Gerhild. În 1992, nu mai exista aproape nimic. Mai erau Caroline, sora mai mare, mama Sara și tatăl, casa, dealurile și râpele ascunse ale copilăriei și biserica săsească din deal, acolo unde, când era de-o șchioapă, a auzit prima oară glasul îngerului dindărătul orgii. Atât mai rămăsese din Viscri...

"Auf Wiedersehen, Kindertante!"

Toți tinerii părăsiseră Viscri-ul în primul an după Revoluție. Vecinii de pe stradă, prietenii de joacă din copilărie, colegii de școală și cei de la liceul din Ru­pea, fetele cu care împărtășise "secretele de stat" ale adolescenței și băietanii care îi faceau ocheade la nunți sau pe la marile sărbători săsești în care ea apărea, frumoasă ca o regină, într-o pelerină neagră de catifea. Toți plecaseră, unul după altul, din sat, dar familia ei rămăsese. Iar Gerhild, frumoasa Gerhild, educatoarea din Viscri, nu putea pleca, nici ea, din casa și locul copilăriei. I se rupea sufletul. De fapt, tot ce visase în viață era să aibă o slujbă la ea, în sat. "Atunci au fost cei mai fericiți ani ai mei, doar acum, încoace, după 20 de ani, am mai simțit așa o fericire", mi se destăi­nuie Gerhild.
Râde cu poftă când își amintește de micuții pe care se străduia să-i în­vețe, la grădiniță, vesele cântecéle nemțești. "A­veam și copii sași, și ro­mâni, și țigani. De vor­bit, vorbeam ba în româ­nește, ba în săsește. Eu încercam să-i mai învăț și un pic de germană, dar copiii de sași mi se plân­geau că le e greu. Nu pri­cepeau toate cuvintele din germana literară și atunci se strâmbau sim­patic și îmi spuneau că «Nu vă auzim, mai re­petați o dată, bitte, Kin­dertan­te!». De fapt, eu le-am predat ulti­mele lec­ții copiilor de sași din Viscri", spune Gerhild. Se întris­tea­ză pe dată. Se po­ticnește când vor­beș­te despre ulti­me­le sale zile la gră­­di­nița din satul na­tal. Își găsește cu greu cuvin­tele, ca și cum ar vorbi într-o lim­bă pre­cum aceea des­pre care cei mici îi spuneau, uneori, că "nu o aud". Acolo, la grădinița din Viscri, Gerhild a fost martora dureroasei rupturi a sașilor, de casa și de viața lor. Rând pe rând, copiii de sași veneau de mână cu părinții să-i mulțumească pentru tot și să-și ia rămas bun. Iar apoi, într-o zi, s-a trezit în clasă cu un singur copil. Întâr­ziase în ziua aceea, și micuțul o aș­tep­tase cu un buchet mare, de flori de grădină, ca să-i spună, cu ochii în lacrimi, "Auf Wieder­sehen, Kinder­tante!".
Ceva s-a rupt atunci în sufletul Gerhildei. "M-am gândit că nu mai există viitor pentru mine în Viscri". Se simțea singură, abandonată unei tristeți care aruncase un văl de negură peste ochii ei minunat de albaștri, învățați să oglin­dească tot frumosul din jur. Îi era greu să lase în urmă familia, casa și satul, dar plecarea copiilor îi luase rostul ei de pe lume, iar vocile cunoscu­ților care o îndemnau întruna să plece începu­seră să-i răsune, zi și noapte, în cap. "Gerhild, ai 24 de ani, e ultimul tren! Gerhild, Gerhild!"

Îngerul din spatele altarului

Sunetul orgii din biserica de pe deal e prima amintire din copilăria Gerhildei. Își amintește și acum. Era cu sora ei, Caroline, și cu mama lor, Sara, pe vremea când de-abia gângurea "Înge­rașul". Biserica era plină de oameni, pe atunci, iar ele ocupau, de fiecare dată, primele rânduri de bănci din fața altarului. În spatele acestuia, înaltă și semeață ca un palat de cleștar, cu cre­neluri învelite în foiță de aur, era orga care o fascina pe micuța Gerhild. Dar nu atât frumu­sețea orgii o uimea, cât misterul muzicii ei. De unde vine muzica aceea nepământeană, când, dincolo de paravanul altarului, nu se vede ni­mic? "Sigur e un înger care cântă la orgă", i-a șoptit Gerhild, într-o duminică, în drum spre casă, surorii sale mai mari, Caroline, care i-a zâmbit, dând din cap. Da, acolo era cu siguranță un înger!
Nu au trecut decât câțiva ani până când Gerhild avea să afle secretul din spatele orgii. Unchiul său, pe linia unei tradiții de generații, era chiar organistul satului. Într-o duminică dimineață, el a tras-o deoparte pe Gerhild și a dus-o pe scările din spatele altarului, care urcau până la orgă, prin mirosul de lemn învechit și strălucirea de mii de stele a prafului așezat printre paginile cărților cu cântări. De atunci, Gerhild a rămas nedezlipită de orga magică a bisericii din Viscri. "Pri­ma dată m-a învățat să trag registrele de sunet. Unele trebuiau trase pentru ca orga să cânte mai ușor, când vorbea preotul, altele trebuiau trase când cânta corul, să sune mai tare. Era deja un lucru mare pentru mine! Încet-încet, m-a lăsat să cânt. Prima dată am avut emoții mari, îmi tremurau degetele, era biserica plină, tot satul era acolo, nu mă puteam face de ru­șine! Țin minte și acum cât de greu mi se părea să apăs cla­pele". Dar fetița a tras aer adânc în piept, și-a înfipt, apăsat, degetele în clape, ca un mare pianist care în­cheie un concert, iar primele note s-au înălțat sus de tot, spre bolta arcuită, umplând de magie biserica să­sească din deal. Așa a ajuns Gerhild, vreme de mai bine de 10 ani, îngerul din spatele altarului!
De clipele acelea înălțătoare ale copilăriei, de săr­bă­torile pe care le însuflețea cu orga ei fermecată, s-a despărțit cel mai greu Gerhild, când s-a decis, cu ini­ma îndoită, să-și încerce norocul în Germania. Chiar înainte să plece, seara, a urcat scările de deasupra alta­rului, întortocheate ca un labirint. S-a dus la orga cea veche, să mai atingă o dată clapele roase de vreme, pe care le-au atins toți cei din neamul său, timp de sute de ani. Apoi a plecat. Era o dimineață de primăvară, și în ochii Sarei, bătrâna sa mamă, lumina plăpândă a zo­rilor curgea, împreună cu lacrimile, pe obraz.

Cealaltă viață a Gerhildei

S-a amăgit crezând că se va întoarce, mereu, la Vis­cri. N-a fost așa. La München, în Germania, a luat-o de la zero, cu toate. "Eu tot am crezut că voi veni întruna în concediu și în vacanță. Dar nu puteam fi și acolo, și la Viscri. Acolo, imediat mi-am găsit un serviciu, apoi am făcut trei ani de școală, după care am lucrat la un birou, în condiții avantajoase. Era totul nou, trebuia să mă descurc, și nici nu prea mai aveam timp să mă gândesc așa de mult acasă, în primii ani. Eram prea prinsă cu toate noutățile și cu noua viață de acolo", spune Gerhild. În primii trei ani, de-abia dacă a dat prin Viscri, de trei ori, pe fugă, în vacanțele de vară. Îi era tot mai greu să se desprindă din brațele Carolinei și ale Sarei, să le vadă suferința pe chip. Lacrimi din nou și din nou și din nou...
Tinerețea și dragostea au furat-o pe Gerhild, în primii ani de viață la München. Dar ceea ce, văzut de departe, părea a fi simplu și clar, devenise, cu timpul, tot mai complicat. Curajoasă și încăpățânată, ca o să­soaică adevărată, Gerhild a strâns din dinți și n-a vrut să recunoască că dorul de casă începuse să sape în inima ei. A iubit, a muncit, a învățat și s-a străduit din toate puterile să se adapteze exilului din Germania, dar dorul acela difuz la început, dorul de mamă, dorul de tată, dorul de Caroline, sora ei cea frumoasă și veselă, dorul de biserică și de orga ascunsă după altar, dorul de dealurile domoale ale satului, dorul de mâțele jucăușe și de câinii cei drăgăstoși, dorul de parfumul florilor de păr ce vesteau, an după an, primăvara, toate aceste doruri dulci-amă­rui, care îi puseseră stăpânire pe viață, s-au transformat, până la ur­mă, în durere.
Să nu îți dea nimeni un "Guten Morgen!" de dimineață, să nu îți zâm­bească lumea pe stradă, să nu poți mângâia o pisică sau un cățel, să nu simți seara mirosul de lemne arse, să nu fii înconjurat de cei dragi. Să fi trăit toată viața numai în zâmbet și să ajungi prizonier într-o zbatere fără nici un rost! "Eram tot mai nefericită cu viața din Germania! Acolo nu fă­ceam nimic, decât ser­viciu - mașină - aca­să. Îmi era dor de familie și de viața asta de aici. Viața asta așa de vie, care nu există prin alte părți. Pentru ce trăiesc, mă între­bam, ca să mă duc la ser­viciu și să câștig bani, să fac o casă ma­re și frumoasă, în care să stau nefericită până la adânci bătrâneți? Ce rost are să am de toate, dar să fiu atât de nefericită? Nu era ceea ce îmi doream: fugă după bani și agitație pentru nimic! Banii se duceau tot așa de ușor pe cum și ve­neau. Colegele mele de ser­viciu erau nemțoaice get-beget și trebuia să țin pasul cu ele, să-mi cumpăr de toa­te, să etalez bunăstare, să fiu și eu în rând cu ele. Mă și enervau veșnicele discuții despre de câte ori să mer­gem la coafor și ce să ne mai cumpărăm de la mall. Ele vorbeau pentru că asta le era viața, asta era lumea lor. Dar nu era și lumea mea...". Așa că în anul Dom­­nului 2005, după 13 ani de Germania, Gerhild a lăsat totul baltă și s-a întors acasă, în sat. Acasă la mama Sara, care a plâns iarăși, de data as­ta de fericire, acasă la Ca­ro­line, la curtea din Viscri, plină de câini și pisici.

După 10 ani

Și prietenii nemți, și sașii stabiliți în Germania, au con­siderat-o nebună. Nimeni nu se mai întorsese în Viscri, după emigrare, și n-a mai făcut-o nimeni nici după aceea, în ultimii 10 ani. Dar Gerhild știa bine la ce ve­nise. Mama Sara, văduvă acum și ceva mai în vârstă, avea nevoie de o mână de ajutor, la fel ca și sora ei, fru­moasa și energica Caroline, care în anii de despărțire nu-și lăsase niciodată capul în piept, ci pornise acțiuni de reabilitare a satului lor, a vechiului patrimoniu săsesc din Viscri, obținând sprijin prin Fundația "Mihai Emi­nescu". "Simțisem că acasă se întâmplă ceva impor­tant", mărtu­risește Gerhild, "sim­țeam că satul fără viitor pe care îl lăsasem în urmă începea să re­nască. Caro­line avea nevoie de mine. Nici ea, nici mama nu mi-au zis să vin, ca să nu se bage în via­ța mea, dar de dimineața și până seara, eu mă gândeam doar la asta, să vin aca­să, să vin acasă, să fac ceva pen­tru satul meu, să o sprijin pe sora mea în proiectele ei. Am ajuns la timp, în 2005, ca să prind renaște­rea satului și să pot da și eu o mână de ajutor". Ger­hild zâmbește. Suntem în bu­că­tăria plină de aro­me a casei sale din Vis­cri și îmi spune, privindu-mă cu ochii ei nespus de al­baștri, că ultimii 10 ani sunt cei mai frumoși din via­ța sa. Anii de du­pă revenirea din străină­tate.
"Pentru mine a în­ceput o viață nouă. Am preluat o mulțime de atribuțiuni de la Caro­line, mă bucuram ca pentru o victorie mare când vedeam ce pro­grese se fac! Tot mă gândeam: dacă știam asta, nu mai plecam și nu pierdeam 13 ani din viața mea!".
Pe lângă reabilita­rea vechilor case să­sești, cele două surori regăsite, Caroline și Gerhild, sunt prinse într-o mulțime de alte proiecte comunitare, le­gate de protecția ani­malelor, de ecologie, turism, organizarea de baluri și alte activități sociale pentru oamenii satului. Din când în când, la sărbători sau când au parte de vizita, la Viscri, a "vecinului", Prințul Charles, sau a altor in­vitați de prim rang, Gerhild urcă iarăși scările înguste din spa­tele altarului și cântă la orgă, um­plând biserica de imnuri celes­te și bucu­rie, așa cum o făcea și în ur­mă cu aproape un sfert de secol...
În jurul Sarei, mama cea mult iubitoare, și a fiicelor ei, Viscri-ul a prins din nou viață. Sacrificiul de a rămâne acasă, în România, le-a fost răsplătit. Mai sunt încă multe de făcut până ca satul să fie așa cum era înainte de 1989, "foar­te ordonat, curățat, cu grădini cu­rate, fără buruieni, cu iarba cosită peste tot, cu fiecare părticică de pă­mânt cultivată și cu pâraiele cu­rate", dar toată lumea, și turiștii din țară, și cei din străinătate, și sașii plecați "din­colo", simt că în Viscri se întâmplă ceva. De unde nu mai voiau să se întoar­că, acum se felicită că nu s-au pripit și nu și-au vândut casele. "Mulți se gân­desc să se întoarcă, dacă nu mai devreme, cel târziu la pensie. Văd și ei că aici se poa­te trăi în liniște, din bani puțini. Aici, eu nu cheltui bani câte trei săptă­mâni! Când nu plec undeva, nu am nevoie de bani. Am tot ce îmi trebuie!", îmi spune Gerhild, în timp ce îmi arată, bucuroasă, mândrețea de curte a casei sale. "Sunt legată de tot ce-i aici! Sea­ra, când văd pe cer luna peste deal, sau diminea­ța, când răsare soarele, de fiecare dată îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am întors. Vreau să îmbătrânesc aici. Să nu mai plec niciodată", îmi spune Gerhild, cu lacrimi în ochi. Apoi zâmbește. Un zâmbet bucu­ros și curat, ca în pozele din anii copilăriei. Afară e primăvară și perii din fața casei au înflorit.


P.S. În 2008, când au restaurat orga, specialiștii au vrut să schimbe toată claviatura, căci tastele de fildeș, vechi din 1817, erau foarte, foarte uzate. Ger­hild nu i-a lăsat să facă asta nici în ruptul capului. Cum să înlocuiască clapele acelea pe care le-au atins toți cei din neamul ei, vreme de 200 de ani? Impre­sionați, restauratorii au încropit o soluție. Au întors invers fildeșul, astfel încât partea uzată să fie în spa­tele claviaturii, acolo unde clapele nu trebuie să fie atinse. Bătrâna orgă a fost salvată, iar îngerul din spatele ei este cât se poate de fericit. De sărbători, când Gerhild urcă scara din dosul altarului și începe să cânte, fiecare sunet, scos de clapele îngălbenite de vreme, însuflețește biserica și le mângâie sufletul strămoșilor duși în lumea de dincolo. În Viscri, satul lor, s-a întors viața.