Singurătatea alergătorului de cursă lungă
- Aveți o lungă și foarte apreciată carieră muzicală, sunteți unul dintre simbolurile jazz-ului românesc...
- Nu știu dacă sunt un simbol, nu mă gândesc la asta, nu e treaba mea, ci a oamenilor de jazz, a criticilor și, foarte important, a publicului. Pe lângă criticile laudative, am avut parte de mulți contestatari, de cronici negative, și acum mă bucur că le-am dat atenție, nu le-am neglijat, pentru că am avut foarte multe de învățat din ele. Însă, fără doar și poate, cel ce mi-a dat aripi să merg mai departe a fost dintotdeauna publicul. Deci, nu știu cât de apreciată a fost cariera mea, dar de lungă, asta da. Anul trecut am aniversat 45 de ani de când am început să cânt blues și jazz. Mai întâi timid, până în martie 1970, când l-am văzut la televizor pe pianistul american Memphis Slim cântând la Festivalul "Cerbul de Aur" de la Brașov. A fost covârșitor. Unul din acele momente ce îți schimbă cursul vieții, pe care nu le uiți niciodată. Pe atunci, abia aveai unde să asculți un disc de jazz, dar să și vezi artistul în carne și oase era pentru mine o mare noutate, părea picat din cer. Am simțit cum mi se șterge cu buretele întreaga educație primită în studiul pianului clasic și m-a atras cu toată forța această nouă muzică. Am înregistrat pe un casetofon concertul, m-am închis în casă și nu am mai ieșit până nu am învățat să cânt fiecare notă din ce cântase Memphis Slim pe scenă. Desigur, anii de pian clasic mi-au fost de mare folos. Am început să cânt blues în cluburile din Constanța, dar să nu vă gândiți la cluburile de astăzi în care se cântă jazz. Erau cluburi muncitorești, în care sâmbătă seară aveau loc seri dansante, iar eu cântam în pauzele dintre formațiile pop și rock. Apoi, în 1974, la prima ediție a Festivalului de Jazz de la Sibiu, a avut loc intrarea mea pe poarta cea mare a jazz-ului.
- Am vrut să vă întreb dacă statutul pe care îl aveți și pentru care ați muncit atâția ani se face simțit, dacă aveți multe concerte, puteți înregistra un album atunci când doriți, dacă scara valorică este corectă în jazz, spre deosebire de multe alte domenii ale societății noastre.
- Eu am fost dintotdeauna oaia neagră a jazz-ului românesc. Și rămân, fără ca asta să mă deranjeze. S-a întâmplat, probabil, datorită muzicii și a stilului de jazz pe care l-am abordat, începând cu anii '80, un free jazz, muzică de avangardă mai greu de digerat. Existaseră cochetări cu acest stil și înainte, datorate lui Dan Mândrilă, Johnny Răducanu, Richard Oschanitzki, Marius Popp, însă eu mi-am făcut o profesie din muzica de avangardă. Chiar și acum, după 45 de ani, peste 90% din concertele mele se desfășoară în spații paralele cu jazz-ul, mai mult la festivaluri de gen și film decât la festivaluri de jazz, sunt căutat mai mult de filarmonici și de organizatorii de conferințe. Este adevărat că am refuzat tot mai des invitații venite din parte unor cluburi, vârsta mea nu se mai împacă cu rumoarea din club, unde omul stă la masă cu o băutură în față, o țigară în mână și vorbește cu prietenii, în timp ce eu cânt.
Între Caucaz și Balcani
- În ce moment al carierei vă aflați, ce căutări aveți, încotro se îndreaptă muzica dumneavoastră, după aproape o jumătate de secol?
- Mulți ani am simțit că free jazz-ul este cel mai fertil teren pentru mine. După '90, am încercat să amestec într-un aliaj toate experiențele mele de până atunci, bluesul, jazz-ul de avangardă și muzicile tradiționale. Mă simt favorizat de soartă cu această dublă sorginte, armenească prin naștere și românească prin adopție, că am acces la cele două mari spații spirituale și culturale, cel balcanic și cel caucazian. În acest moment, încerc să mai fac un pas și să găsesc o muzică de sinteză între cele două culturi de la stânga și de la dreapta Mării Negre. Poate voi ajunge odată să fac o muzică în care să nu se mai cunoască de unde până unde-s Balcanii, de unde până unde-i Caucazul, să fie un singur trup, așa cum sunt bărbatul și femeia după căsătorie. Mulți mi-au spus că nu sunt legături evidente între cele două culturi, însă eu cred în existența unor puncte comune în adâncuri, în profunzimea firii umane. Jazz-ul le poate uni, pentru că jazz-ul este o muzică născută din suferință. Este creată de negri americani, urmașii sclavilor, și păstrează uriașa lor suferință, chiar dacă, de multe ori, iese în evidență veselia, exuberanța, ritmul dansant. Ambele civilizații s-au aflat la intersecția unor drumuri comerciale, spirituale, culturale, au trecut multe neamuri pe acolo, au adus foc și prăpăd, au distrus ceea ce popoarele clădiseră. Au avut multe de îndurat, multă suferință, și aici caut legătura între cele două culturi și jazz.
În stradă, pentru apărarea naturii
- Ne-am obișnuit ca puțini intelectuali și artiști să se implice activ în viața cetății. Ați fost în primele rânduri ale protestelor din Constanța și din Pungești, împotriva proiectelor cu gaze de șist cu un mare potențial de dezastru ecologic.
- Am aflat din ce în ce mai multe lucruri despre proiectul de la Roșia Montană, apoi despre fracturarea hidraulică, despre gazele de șist, iar când am înțeles ce uriaș pericol pândește natura, mediul înconjurător, nu am mai putut sta în casă, a trebuit să ies în stradă, alături de ceilalți. Am o fire spontană, în parte domolită de un specific rațional armean, însă atunci, în vara lui 2013, nu am stat pe gânduri, nu am cântărit dacă-i bine sau nu, dacă să stau acasă sau să ies, mi s-ar fi părut grotesc să stau pe margine. Nu aveam cum să stau acasă. În toamnă și în iarnă, am participat alături de Manuela, soția mea, la revoltele de la Pungești, o experiență aproape de limită. Pe de o parte, erau țăranii din Pungești, susținătorii lor veniți din țară, din Cluj, București, Maramureș, de cealaltă parte, Jandarmeria Română, ce se comporta agresiv, ca o armată particulară a Chevron-ului. În acele momente tensionate, încleștate, am avut parte de o floare din ce în ce mai rară, demnitatea umană. Nu voi uita niciodată demnitatea țăranilor din Pungești. Am participat și la altfel de proteste, creative, care au efecte mai puternice în timp. La Puiești, lângă Bârlad, unde se pregătea instalarea unei sonde, un grup de tineri au organizat un festival anti-fracturare hidraulică. Ziua se purtau discuții cu țăranii din zonă, circulau multe informații și opinii, seara, muzicienii veniți benevol susțineau concerte. Au fost trei zile minunate, în care am descoperit mulți oameni de mare calitate, cei mai mulți tineri, așa cum, cu ani în urmă, întâlnisem oameni cu totul deosebiți din comunitatea de jazz. Trebuie să ne strigăm împreună libertatea în stradă, fără niciun complex, să luptăm împotriva noii dictaturi. Dictatura multinaționalelor, a corporațiilor, a banului obținut prin orice mijloace, fără să se țină cont de catastrofa ce planează asupra oamenilor, a animalelor, a apei, naturii. "A, injectăm în sol niște deșeuri radioactive care vor omorî totul în jur. Ce mare lucru?". Din păcate, toate aspectele vieții au ajuns să fie guvernate de obsesia banului. Ca om credincios, care se împărtășește, se spovedește, merge la Sfintele Liturghii, mi-aș dori ca măcar Biserica să-și urmeze menirea adevărată și să nu cadă în capcana înavuțirii, a goanei după ban.
În voia lui Dumnezeu
- Găsiți vreo paralelă între jazz și acest spirit protestatar?
- Jazz-ul are din naștere un specific protestatar, iar eu sunt de meserie protestatar. La mijlocul anilor '70, am trăit o aprigă luptă interioară, mă frământam ce să fac, să rămân pianist de muzică clasică sau să aleg jazz-ul. Dumnezeu m-a iluminat să decid cu sufletul și am ales muzica spontană, născută pe loc, în detrimentul celei scrise cu sute de ani în urmă. Am ales protestul, nesupunerea, să nu iau un lucru gata făcut, ci, cu riscul de a munci, de a căuta mai mult, să fac o muzică izvorâtă din sufletul și din mintea mea.
- Cu ce gânduri întâmpinați primăvara? Care sunt micile dumneavoastră bucurii și marile surse de inspirație?
- Acum sunt cu Manuela, soția mea, în căsuța noastră de la Vălenii de Munte. Am spart lemne pentru sobă, am mai aranjat lucrurile prin curte, ca după iarnă. Cafeluță și Săndica, pisicile noastre, se răsfață într-un coș de nuiele, lângă soba în care trosnesc lemnele. Spre seară vom merge la biserică, la slujba Canonului cel mare al Sfântului Andrei Criteanul. În urmă cu ani, îmi plăcea să fac planuri, acum las gândurile și planurile în voia lui Dumnezeu. Eu mă rezum la a fi un simplu muzicant de jazz, îmi cânt la pian durerile, stările, plăcerile, în rest, mă las din ce în ce mai mult în mâinile lui Dumnezeu. Așa cum se spune despre Sfânta Liturghie că este un sfârșit și un început, mi-aș dori ca la apusul carierei și al vieții mele să se spună despre muzica mea că este în egală măsură un sfârșit și un început.