HARRY TAVITIAN - "Am fost întotdeauna oaia neagră a jazz-ului românesc"

Iulian Ignat
45 de ani de blues și jazz

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

- Aveți o lungă și foarte apreciată carieră mu­zi­cală, sunteți unul dintre simbolurile jazz-ului românesc...

- Nu știu dacă sunt un simbol, nu mă gândesc la asta, nu e treaba mea, ci a oamenilor de jazz, a cri­ti­cilor și, foarte important, a publicului. Pe lângă cri­ti­cile laudative, am avut parte de mulți con­­testatari, de cro­nici negative, și acum mă bucur că le-am dat aten­ție, nu le-am neglijat, pen­tru că am avut foarte multe de învățat din ele. În­să, fără doar și poate, cel ce mi-a dat aripi să merg mai departe a fost din­tot­deauna publicul. Deci, nu știu cât de apreciată a fost cariera mea, dar de lungă, asta da. Anul trecut am aniversat 45 de ani de când am început să cânt blues și jazz. Mai întâi timid, până în martie 1970, când l-am văzut la televizor pe pianistul american Memphis Slim cân­tând la Festivalul "Cerbul de Aur" de la Bra­șov. A fost covârșitor. Unul din acele mo­men­te ce îți schim­bă cursul vieții, pe care nu le uiți ni­ciodată. Pe atunci, abia aveai unde să asculți un disc de jazz, dar să și vezi artistul în carne și oase era pen­tru mine o mare nou­tate, părea picat din cer. Am simțit cum mi se șterge cu buretele întreaga educație primită în studiul pianului clasic și m-a atras cu toată forța această nouă muzică. Am înregistrat pe un case­tofon concertul, m-am închis în casă și nu am mai ieșit până nu am învățat să cânt fiecare notă din ce cântase Memphis Slim pe scenă. Desigur, anii de pian cla­sic mi-au fost de mare folos. Am început să cânt blues în cluburile din Constanța, dar să nu vă gân­diți la cluburile de as­tăzi în care se cântă jazz. Erau cluburi mun­ci­torești, în care sâmbătă seară aveau loc seri dan­san­te, iar eu cântam în pauzele dintre formațiile pop și rock. Apoi, în 1974, la pri­ma ediție a Festi­valului de Jazz de la Sibiu, a avut loc intrarea mea pe poarta cea mare a jazz-ului.

- Am vrut să vă întreb dacă statutul pe care îl aveți și pentru care ați muncit atâția ani se face simțit, dacă aveți multe concerte, puteți în­registra un album atunci când doriți, dacă scara valorică este corectă în jazz, spre deosebire de multe alte domenii ale societății noastre.

- Eu am fost dintotdeauna oaia neagră a jazz-ului românesc. Și rămân, fără ca asta să mă de­ran­jeze. S-a întâmplat, probabil, datorită muzicii și a stilului de jazz pe care l-am abordat, în­cepând cu anii '80, un free jazz, mu­zică de avangardă mai greu de digerat. Existaseră cochetări cu acest stil și înainte, datorate lui Dan Mândrilă, Johnny Răducanu, Richard Oschanitzki, Marius Popp, însă eu mi-am făcut o profesie din muzica de avangardă. Chiar și acum, după 45 de ani, peste 90% din concertele mele se desfășoară în spații paralele cu jazz-ul, mai mult la festivaluri de gen și film decât la festivaluri de jazz, sunt căutat mai mult de filar­monici și de or­ga­ni­­zatorii de conferințe. Es­te adevă­rat că am re­fuzat tot mai des invitații venite din parte unor cluburi, vârsta mea nu se mai împacă cu rumoarea din club, unde omul stă la masă cu o băutură în față, o țigară în mână și vorbește cu prietenii, în timp ce eu cânt.

Între Caucaz și Balcani

- În ce moment al carierei vă aflați, ce căutări aveți, încotro se îndreaptă muzica dumneavoastră, după aproape o jumătate de secol?

- Mulți ani am simțit că free jazz-ul este cel mai fertil teren pentru mine. După '90, am încercat să amestec într-un aliaj toate experiențele mele de până atunci, bluesul, jazz-ul de avangardă și muzicile tra­diționale. Mă simt favorizat de soartă cu această dublă sorginte, armenească prin naștere și românească prin adopție, că am acces la cele două mari spații spirituale și culturale, cel balcanic și cel caucazian. În acest mo­ment, încerc să mai fac un pas și să găsesc o muzică de sinteză între cele două culturi de la stânga și de la dreapta Mării Negre. Poate voi ajunge odată să fac o muzică în care să nu se mai cunoască de unde până unde-s Balcanii, de unde până unde-i Caucazul, să fie un singur trup, așa cum sunt bărbatul și femeia du­pă căsătorie. Mulți mi-au spus că nu sunt legături evi­dente între cele două culturi, însă eu cred în exis­tența unor puncte comune în adâncuri, în profunzimea firii umane. Jazz-ul le poate uni, pentru că jazz-ul este o muzică născută din suferință. Este creată de negri americani, urmașii sclavilor, și păstrează uriașa lor suferință, chiar dacă, de multe ori, iese în evidență veselia, exuberanța, ritmul dansant. Ambele civilizații s-au aflat la intersecția unor drumuri comerciale, spirituale, culturale, au trecut multe neamuri pe acolo, au adus foc și prăpăd, au distrus ceea ce popoarele clă­di­seră. Au avut multe de îndurat, multă suferință, și aici caut legătura între cele două culturi și jazz.

În stradă, pentru apărarea naturii

- Ne-am obișnuit ca puțini intelectuali și artiști să se implice activ în viața cetății. Ați fost în primele rân­duri ale protestelor din Constanța și din Pun­gești, împotriva proiectelor cu gaze de șist cu un ma­re potențial de dezastru ecologic.

- Am aflat din ce în ce mai multe lucruri despre pro­iectul de la Roșia Montană, apoi despre frac­turarea hidraulică, despre gazele de șist, iar când am înțeles ce uriaș pericol pândește natura, mediul înconjurător, nu am mai putut sta în casă, a trebuit să ies în stradă, ală­turi de ceilalți. Am o fire spon­tană, în parte do­mo­lită de un specific rațional ar­mean, însă atunci, în vara lui 2013, nu am stat pe gânduri, nu am cân­tărit dacă-i bine sau nu, dacă să stau acasă sau să ies, mi s-ar fi părut grotesc să stau pe margine. Nu aveam cum să stau acasă. În toamnă și în iarnă, am participat alături de Manu­ela, soția mea, la revoltele de la Pungești, o expe­rien­ță aproape de limită. Pe de o parte, erau ță­ranii din Pungești, susținătorii lor veniți din țară, din Cluj, București, Maramureș, de cealaltă parte, Jan­dar­meria Română, ce se comporta agresiv, ca o ar­mată particulară a Chevron-ului. În acele mo­mente tensionate, încleștate, am avut parte de o floare din ce în ce mai rară, demnitatea umană. Nu voi uita ni­cio­dată demnitatea țăranilor din Pun­gești. Am participat și la altfel de proteste, creative, care au efecte mai puter­nice în timp. La Puiești, lângă Bârlad, unde se pregătea instalarea unei sonde, un grup de tineri au organizat un festival anti-fracturare hidraulică. Ziua se purtau discuții cu țăranii din zonă, circulau multe informații și opinii, seara, mu­zicienii veniți benevol susțineau concerte. Au fost trei zile minunate, în care am descoperit mulți oa­meni de mare calitate, cei mai mulți tineri, așa cum, cu ani în urmă, întâlni­sem oameni cu totul deosebiți din comunitatea de jazz. Trebuie să ne strigăm îm­pre­ună libertatea în stradă, fără niciun complex, să lup­tăm împotriva noii dictaturi. Dictatura multi­na­țio­nalelor, a corpo­ra­țiilor, a banului obținut prin ori­ce mijloace, fără să se țină cont de catastrofa ce planează asupra oa­me­nilor, a animalelor, a apei, naturii. "A, injectăm în sol niște deșeuri radioactive care vor omorî totul în jur. Ce mare lucru?". Din păcate, toate as­pectele vie­ții au ajuns să fie guvernate de obsesia banului. Ca om credincios, care se împărtășește, se spove­dește, merge la Sfintele Liturghii, mi-aș dori ca măcar Bise­rica să-și urmeze menirea adevărată și să nu cadă în capcana înavuțirii, a goanei după ban.

În voia lui Dumnezeu

- Găsiți vreo paralelă între jazz și acest spirit pro­testatar?

- Jazz-ul are din naștere un specific protestatar, iar eu sunt de meserie protestatar. La mijlocul anilor '70, am trăit o aprigă luptă interioară, mă frământam ce să fac, să rămân pianist de muzică clasică sau să aleg jazz-ul. Dumnezeu m-a iluminat să decid cu sufletul și am ales muzica spontană, născută pe loc, în detrimen­tul celei scrise cu sute de ani în urmă. Am ales pro­testul, nesupunerea, să nu iau un lucru gata făcut, ci, cu riscul de a munci, de a căuta mai mult, să fac o muzică izvorâtă din sufletul și din mintea mea.

- Cu ce gânduri întâmpinați primăvara? Care sunt micile dumneavoastră bucurii și marile surse de inspirație?

- Acum sunt cu Manuela, soția mea, în căsuța noastră de la Vălenii de Munte. Am spart lemne pentru sobă, am mai aranjat lucrurile prin curte, ca după iarnă. Cafeluță și Săndica, pisicile noastre, se răsfață într-un coș de nuiele, lângă soba în care trosnesc lem­nele. Spre seară vom merge la biserică, la slujba Ca­no­nului cel mare al Sfântului Andrei Criteanul. În ur­mă cu ani, îmi plăcea să fac planuri, acum las gân­durile și planurile în voia lui Dumnezeu. Eu mă rezum la a fi un simplu muzicant de jazz, îmi cânt la pian durerile, stările, plăcerile, în rest, mă las din ce în ce mai mult în mâinile lui Dumnezeu. Așa cum se spune despre Sfânta Liturghie că este un sfârșit și un început, mi-aș dori ca la apusul carierei și al vieții mele să se spună despre muzica mea că este în egală măsură un sfârșit și un început.