OANA SÎRBU - "Fac ce-mi place. Am cel mai frumos copil din lume, sunt iubită, admirată, iubesc"

Când spui Oana Sîrbu spui "Liceenii", spui Dana, o fată frumoasă, cuminte şi cu note bune la şcoală. Portretul se potriveşte şi în realitate. Modestă dar rafinată, Oana emană ti­nereţe şi frumuseţe şi nu se potriveşte deloc în ti­pa­rele vedetelor de "tip nou", încadrate în departa­men­tul fiţe şi ifose. Deşi a trecut mai bine de un sfert de secol de la succesul cu "Liceenii", Oana re­fuză să cedeze în faţa timpului şi îşi păstrează aceeaşi alură de adolescentă. Un om împlinit, care îşi împarte viaţa între cariera muzicală, scena tea­tru­lui şi dragostea pentru băiatul ei, Alex Stelian. Şi pentru că n-a mai venit de multă vreme în America, în calitatea mea de admirator înfocat, i-am cerut un interviu prin telefon...

"Ce se întâmplă cu «Liceenii» este, pur şi simplu, un miracol"

- Ce mai faci, Oana? Nu ne-am văzut de mult. Bate şi la uşa ta primăvara?

- Bate, sigur că bate, iar "raportul" e bun. Cresc un băieţel minunat şi-mi face plăcere să-mi pe­trec aproape tot timpul liber cu el. Dar n-am renunţat nici la muzică. Înregistrez melodii noi, am făcut chiar şi un album, e cea mai frumoasă carte de vizită de până acum, a mea şi a compozitorului Virgil Popescu. Co­laborăm de mult timp şi acum chiar şi cântăm într-o trupă de muzică bună. În rest, timpul trece foarte re­pede. Abia venita primăvară miroase, deja, a va­canţă.

- Nu pot să nu te întreb de ce­lebrul film "Li­ceenii", cu mare tre­cere printre românii de aici, din America. În ciuda celor trei decenii care au trecut, cucereşte noi fani. Mai trăieşte în tine ceva din Dana, personajul cu care ai fost iden­tifi­cată mult timp?

- Ce se întâmplă cu "Liceenii" este, pur şi simplu, un miracol. Fil­mul îşi mai face fani şi acum, din re­lu­ările de pe micul ecran. Este un film-fe­no­men. În ce-o priveşte pe Dana, acum, după 27 de ani, îţi măr­turisesc că în­tâlnirea cu ea a fost o întâmplare. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriţă, eu mi-am dorit tot­dea­una să cânt. De altfel, am fost che­mată la probe, după ce evoluasem în emisiunea concurs "Stea­ua fără nu­me", care s-a bucurat de succes. Res­­tul poveştii este ştiut. Am dat probe cu Ştefan Bănică şi cuplul nostru a plăcut cel mai mult. Am fost aleşi în rolurile principale, dintre sute de co­pii care au participat la probe. Iar după aceea, a în­ceput nebunia! Turnee, spectacole, concerte de mu­zică uşoară şi scrisori, mii de scrisori, pe care le-am strâns în cutii şi le mai păstrez şi acum. A fost o ex­perienţă fru­moa­să şi mă bucur că am convins. Multe fete îmi imi­tau pieptănătura din film, şi unele mame şi-au botezat copiii după prenumele meu. E o încântare acum, după atâta timp, să văd că oamenii mai au nevoie de acea emoţie pe care le-a adus-o "Lice­e­nii"!

"Mi-ar fi drag să mai joc în filme"

- Ce mai ştii de foştii tăi "colegi de li­ceu"? Mai păstrezi legătura cu Ce­sonia Pos­telnicu, Mi­hai Constantin, Tudor Petruţ sau Şte­fan Bănică jr? Care crezi că ar fi fost tra­iectoria ta artistică dacă nu ai fi jucat în "Liceenii"?

- Cu Cesonia m-am întâlnit o dată sau de două ori. Ultima oară, acum doi ani, când am fă­cut un pictorial. Pe Mihai îl văd destul de des, iar cu Ştefan am rămas prietenă. Îi urmăresc cu bucurie şi drag spectacolele la care sunt invitată. Avem o le­gătură specială. În ce priveşte evoluţia mea ar­tistică, deşi "Liceenii" mi-a adus un plus de popularitate, eu aş fi cântat oricum şi aş fi făcut ce-am făcut din­tot­dea­una: muzică. Totuşi, par­că nu pot vorbi despre viaţa mea şi atât. Există o legătură "ombilicală", aş putea spune, cu filmul "Liceenii", pe care n-o pot nega.

- Ai o dublă identitate artistică, de actriţă şi de cântăreaţă. Cum se împacă şi care te re­prezintă cel mai bi­ne?

- Eu cânt de mică. Ascult multă muzică, am cân­tat în cor, în operete, în "West side story", musical-uri şi spec­ta­cole de circ, la Teatrul de Revistă, în emisiuni radio-tv, în turnee în ţară şi stră­inătate, cânt pentru diverse co­mu­nităţi... îmi place să cânt. Jo­cul actoricesc a fost o întâmplare. Şi n-am jucat doar în seria cu "Liceenii", ci şi în piese de teatru TV, sau în "Vul­­canul Stins", alături de A­dri­an Pintea, în "Gră­dina cu Trandafiri", alături de Cris­tian Şofron şi Coca An­dronescu... Aş mai juca în fil­me, mi-ar fi drag.

"Ne confruntăm cu o politică de promovare nedreaptă"

- Faci parte dintr-o ge­ne­­raţie ignorată de ca­sele de discuri, de posturile tv şi de radio, deşi publicul vă iubeşte şi vă aş­teaptă...

- Ne confruntăm cu o "po­litică" de pro­­movare nedreap­tă. Mai ales pe ra­diouri, jocurile sunt bine fă­cute, se lu­crează mâ­­nă-n mână cu casele de pro­duc­ţie care, de aseme­nea, ne ignoră. Este vorba de un fel de ma­fie, inte­resată doar de câştig. Jocu­rile le fac nişte puşti sau nişte oameni fără o mi­nimă cultură sau pregătire mu­zi­cală, care vor câştiguri imediate, din proiecte intermediate. Nu con­tează personalitatea ta artistică sau notorietatea.

- Eşti marcată de nedreptate?

- Personal, am împliniri şi mici bucurii care mă fac fericită. Sunt un om mai di­ficil şi nu mă mulţu­mesc cu pu­ţin, dar mă simt bine cu mine ci­tind, că­lă­torind sau jucându-mă, pur şi simplu, cu băiatul meu. E o minune să-l văd cum creşte, cum se dez­voltă. Şi-apoi, viaţa mea e plină de întâmplări pozi­tive. Re­pet cu trupa mea, lucrez la o pa­gină de facebook, încerc să mă pro­movez "curat", evi­tând situa­ţiile compromiţătoare şi revistele mon­dene sau de scandal. Încerc să-mi găsesc publicul. Mă întâl­nesc cu oameni de la care am ce în­văţa şi care îmi dăruiesc ener­gie, dar îmi fac timp şi pentru mi­ne. Cel mai important e să fiu echilibrată. Şi toate vin fără prea mari eforturi.

- Mai pleci prin turnee în străinătate? Prin America când te vedem? Sunt mulţi români ca­re s-ar bucura de o întâlnire cu tine...

- Nu există "turnee în stră­ină­tate". Există doar nişte întâlniri cu românii de peste graniţă. Aceste în­tâlniri sunt organizate, mai mult sau mai puţin pro­fesionist, de către oameni care vor să obţină ceva câş­tiguri de pe urma artiş­tilor români. Care se cară cu cd-uri la ei în bagaje, să mai facă, şi ei, un ban în plus pe acolo. Fără contracte de muncă. Greu. Şi cu pier­dere de imagine. Cred că trebuie adus un plus de siguranţă şi de profesionalism şi aici. De multe ori, artiştii fac compromisuri nedemne şi cântă în locaţii jenante. În restaurante de doi lei, în biserici, în săli de şcoli. Interesante sunt doar întâlnirile cu ro­mânii din diaspora, care sunt organizate prin Amba­sade sau Asociaţii culturale, pe bani cât de cât ono­ra­bili. Şi cu instalaţii de sunet profesionale. Acelea s-ar numi, cât de cât, turnee. Pe românii noştri i-aş vedea, însă, cu drag, oricând şi oriunde.

"Sunt fericită şi împlinită"

- Îţi pun o întrebare cu elan, potrivită cu pri­mă­vara. Eşti în armonie cu tine şi cu lumea din jur?

- Da. Sunt fericită, împlinită şi, mai ales, o per­soană foarte norocoasă. Mi s-au întâmplat în viaţă lucruri neînchipuite, fără măcar să le fi visat! Fac ce-mi place, am cel mai frumos copil din lume, sunt iubită, admirată, iubesc, îi am pe ai mei lângă mi­ne... ce aş mai putea sa-mi doresc?

- Se pare că nisipul din clepsidra timpului tău curge foarte încet. Ai descoperit cumva elixirul tine­reţii?

- Genele. Am o familie numeroasă şi longevivă. Ai mei sunt solidari unii cu alţii şi sunt frumoşi su­fle­teş­te. Şi asta se vede şi pe faţă. Un suflet frumos se poa­­te vedea şi pe chip... Sunt o norocoasă! În rest, dorm, mănânc sănătos, iubesc şi sunt iubită. Şi mă bucur de primăvara care-mi zâmbeşte, dimineaţa, în fe­reastră.

- San Francisco -