Corigenţe la preistorie
Lectura cursurilor universitare şi a cărţilor de istorie dă impresia liniştitoare şi definitivă a unor mari etape culturale pe care le-a traversat omenirea în devenirea ei. Din nefericire, această imagine se destramă atunci când examinăm cu ochi critic fiecare parte a tabloului. De pildă, evoluţia omului: o problemă deloc lămurită de cercetările paleontologilor şi ale arheologilor şi care e prezentată îndeobşte printr-o imagine simplificată la maximum - trecerea de la omul-maimuţă, un primitiv-bestie, la omul civilizat, capabil să mânuiască unelte. O altă vulgarizare forţată e modul de a diviza preistoria în epoca pietrei cioplite, a pietrei şlefuite, apoi a metalelor etc.
În realitate, tabloul de ansamblu al evoluţiei omului e mult mai complex. Pe de o parte, multe subspecii umanoide au coexistat simultan, fără să se succeadă unele după altele, ca nişte actori care intră şi ies din scenă. De asemenea, diverse stadii ale dezvoltării tehnice şi sociale ale umanităţii s-au întâlnit simultan pe planetă, adesea într-o manieră stupefiantă. Cel mai apropiat exemplu se află în prezent: în vreme ce orăşeanul modern dispune de televizor, telefon mobil şi Internet, triburile aborigene din Australia sau Noua Guinee trăiesc încă într-un stadiu extrem de rudimentar: epoca silexului prelucrat grosolan.
Dar cu omul primitiv - conceput ca o fiinţă primară, redusă mintal, făcută doar să vâneze şi să mănânce hălci uriaşe de carne - cum rămâne, atunci când îi contemplăm superbele desene de pe pereţii peşterii din Altamira? Puteau nişte grobieni să fie atât de rafinaţi şi de inspiraţi? În Muzeul Omului de la Paris există alte exemple surprinzătoare: un desen executat pe o piatră veche de peste 400 de mii de ani reprezintă o femeie foarte frumos pieptănată, cu veşminte îngrijite şi purtând în picioare încălţări! Încet-încet, istoricii occidentali încep să admită că au subestimat epoca preistorică şi că, mult înainte de Antichitate, au existat civilizaţii puternice şi complexe. Printre ele se numără şi marile civilizaţii din epoca neolitică, aflate pe teritoriul României. Ceramica de la Cucuteni şi Gumelniţa n-au egal niciunde în Europa. În legătură cu Atlantida - una din problemele trecute mereu la "legende", un eminent savant britanic, Frederick Soddy, laureat al Premiului Nobel, spunea: "De ce este oare aşa de greu să acceptăm că strămoşii noştri din preistorie aveau nu doar cunoştinţele noastre de astăzi, dar şi puteri pe care noi le-am pierdut?".
În sprijinul afirmaţiei lui vin o mulţime de fapte luate multă vreme în derâdere, dar care astăzi sunt acceptate de avangarda ştiinţei drept "dovezi". Un exemplu clasic în sensul acesta a fost descoperit în apropiere de oraşul Bagdad, şi anume o cutie metalică pe jumătate ruginită, veche de 4.500 de ani, şi care nu este altceva decât o pilă electrică. Ce să mai spunem atunci despre extraordinara descoperire a englezului Charles Brewster, care a găsit într-o rocă de calcar, veche de 80 de milioane de ani, două cuie autentice de oţel?! În vreme ce majoritatea arheologilor resimt doar dezgust pentru preocupările "oculte" privind existenţa unor fabuloase aşezări omeneşti dispărute în deşertul din California sau Gobi, recentele fotografii aeriene făcute din sateliţi încep să le releve existenţa.
Oare îndepărtata Antichitate n-a fost martora unui război nuclear? În muzeele din Scoţia şi Irlanda există nişte resturi ale unor străvechi cetăţi construite dintr-un granit vitrificat. Or, topirea granitului nu se obţine decât la o temperatură de peste 1000 de grade. Oare atacatorii cetăţii folosiseră arme atomice?
Dar una dintre descoperirile care pun la grea încercare ştiinţa a fost făcută de o expediţie ruso-chineză de paleontologi, condusă de dr. Chu Ming Chen. În anul 1987, oamenii de ştiinţă au descoperit în Deşertul Gobi, pe o piatră veche de milioane de ani îngropată în nisip, amprenta perfect păstrată a unei tălpi. Cu mult înainte de apariţia "ştiinţifică" a omului pe Pământ.
Hărţile lui PIRI REIS
Cine parcurge cu atenţie revistele ştiinţifice din lumea întreagă (şi mai ales pe cele ruseşti) va observa că, în ciuda severităţii lor - când e vorba de "enigme nedezlegate" -, ele conţin totuşi o serie importantă de descoperiri miraculoase. Astfel, revista "Planete" reia descoperirea făcută de germanul Deissman în anul 1929, când, într-una din sălile palatului din Topkapî, la Istanbul, a găsit hărţile care îi aparţinuseră amiralului turc Piri Reis - un militar eminent, dar care a avut un destin dramatic. După o carieră maritimă glorioasă - zdrobise flota veneţiană, recunoscută drept invincibilă -, el a fost executat ca un trădător, la ordinele sultanului Suleiman al II-lea, sub acuzaţia de a le fi vândut spaniolilor secrete de stat. Piri Reis fusese şi un cartograf renumit, aşa după cum o dovedeşte atlasul său realizat la 1528. Dar hărţile lui nu erau decât nişte reproduceri fidele ale unor documente cu mult mai vechi, ale căror origini n-au fost descoperite nici până azi. (O şmecherie clasică, practicată de marinarii din epocă, consta în a ascunde în mod voluntar drumurile de acces către zone îndepărtate.) Iată însă că inginerii cartografi ruşi şi americani au reuşit să stabilească toate coordonatele exacte ale misterioaselor hărţi utilizate de Piri Reis. Mare le-a fost mirarea să constate că pe ele figura conturul exact - nu doar al bătrânei Europe, ci şi al Americii, al Arcticii şi al Antarcticii, necunoscute şi neexplorate pe vremea lui Piri Reis. (Printre altele, hărţile reproduse de amiralul turc conţineau şi teritoriile acoperite de gheaţă ale Polului Nord, atât de greu de pus în evidenţă de exploratorii secolului al XX-lea.)
În plus, aceste hărţi păreau să fi fost făcute pentru nişte navigatori prin... cer, mai precis pentru piloţii unor aparate zburătoare. Multe dintre detaliile care figurează pe aceste hârtii sunt, de altfel, inaccesibile pe cale maritimă.
Soarele călător
O altă problemă ironizată şi minimalizată de sceptici este aceea a existenţei unor civilizaţii misterioase, cu o evoluţie prodigioasă, petrecută în epoci când savanţii spun că planeta era locuită doar de oamenii primitivi. Există, de pildă, nişte papirusuri egiptene, în care se vorbeşte despre "soarele care a încetat să locuiască la Apus pentru a străluci din nou la Răsărit". Unele interpretări actuale cât se poate de curajoase presupun că e vorba de un cataclism planetar produs din cauza deplasării bruşte a axei terestre.
Alături de legendele referitoare la scufundarea Atlantidei - cel mai cunoscut dintre continentele străvechi - stau altele care se referă la dispariţia imensului continent Mu - aflat în zona Pacificului de astăzi şi care a dispărut "într-un clocot de foc şi de apă". Atât în Deşertul Gobi, cât şi în zonele deşertice ale Statelor Unite, aspectul actual al locurilor face plauzibilă producerea, în timpuri imemoriale, a unui dezastru nuclear. Situaţia este valabilă şi pentru zona Mării Moarte. Documente scrise în sanscrită sau texte mexicane străvechi descriu cu precizie efectele distrugătoare - bine cunoscute de noi după catastrofele de la Hiroshima şi Nagasaki - ale "focului care vine din cer, care arde ochii, roade carnea şi intestinele".
În tradiţii şi legende, se regăseşte - spre deosebire de ideea modernă a unui progres linear - o viziune ciclică a devenirii umanităţii, marcată de o serie de "finaluri" şi de "începuturi" ale procesului, care explică mai bine decât ştiinţa aceste "explozii de civilizaţie" petrecute în epoci când omul abia se desprinsese de stadiul de animal. (Prin gravele modificări ale mediului terestru, de care nimeni nu pare să ţină seama, nu ne îndreptăm, oare, şi noi, cei de astăzi, spre un asemenea final dramatic?)
Biblia a spus adevărul
Un studiu amănunţit al capitolului XIX din Geneză ne permite să credem că autorul textului iniţial cunoştea efectele caracteristice ale exploziilor nucleare: fulgerul orbitor, "ploaia de sulf şi de foc", unda de şoc devastatoare, sterilitatea pământului multă vreme după producerea cataclismului. "Pedeapsa lui Dumnezeu fusese, de fapt, o explozie nucleară", susţine cercetătorul rus Erid Pavianski, exemplificându-şi afirmaţia prin aspectul geografic al regiunii din preajma Mării Moarte, care oferă un peisaj tipic "post-nuclear". "La Sodoma şi Gomora a fost un cataclism nuclear. Radioactivitatea din zonă şi-a pierdut prin timp periculozitatea, dar sterilitatea iremediabilă a solului dovedeşte, fără putere de contrazicere, că acolo s-a produs o explozie nucleară."
Un alt rus, profesorul Agrest, de la Academia de Ştiinţe "Lomonosov", susţine chiar ipoteza unor explozii termonucleare provocate de oamenii din spaţiu, pentru a-şi distruge sistematic depozitele de energie atomică de pe Pământ, înainte de a se întoarce pe planetele lor. E uşor de înţeles că un fenomen atât de impresionant a fost considerat de către bieţii pământeni drept "răzbunare divină"...
Zeii veniţi din cer
Dar cine erau vizitatorii din cer care îşi lichidau urmele pământeşti? Tot mai mulţi cercetători ai problemei răspund: o populaţie venită din spaţiu, într-un moment când pământenii aveau nevoie să fie civilizaţi. Prima dintre aceste imigraţii din cer s-ar fi produs - se spune - chiar în zorii planetei noastre. De mai multă audienţă se bucură însă datările mai recente, care susţin că aceste civilizaţii au apărut în urmă cu circa 10.000-12.000 de ani, lor datorându-li-se cultivarea grâului, a porumbului şi dezvoltarea agriculturii pe Terra. Urma lor se găseşte atât în Biblie - fiii lui Dumnezeu care au venit pe Pământ împerechindu-se cu fetele cele frumoase ale omului -, cât şi în vechile tăbliţe sumeriene, în care e vorba despre locuitorii planetei Nubiru, care au venit pe Pământ şi i-au pus pe oameni (aflaţi într-o decădere şi neştiinţă totală) să muncească pământul, dar şi în minele de fier. După 2000 de ani de convieţuire, au plecat de unde veniseră, atunci când sarcina civilizatoare fusese îndeplinită. Urmele lor există în majoritatea mitologiilor.
Banda lui Moebius
Spre susţinerea acestui punct de vedere, revista "New Scientific" aduce în discuţie "paradoxul bandei lui Moebius" (care poate fi obţinută lipind cele două extremităţi ale unei benzi răsucite de hârtie), care prezintă o singură parte, neavând nici faţă, nici dos. În mod similar, nu e greu de imaginat existenţa pe globul terestru a unor "punţi de legătură" care să permită ca două regiuni diferite să intre într-un continuum spatio-temporal şi care să interacţioneze, în ciuda fabuloasei lor depărtări. Aşa se explică şi trecerile dintr-un spaţiu în altul sau dintr-un timp în altul, despre care se vorbeşte în ocultism. O asemenea trecere se poate produce într-o manieră accidentală, ceea ce explică diversele cazuri misterioase - dar bine documentate - de dispariţii bruşte ale unor persoane în plină lumină a zilei, în prezenţa unor martori.
Între cele două războaie, o expediţie americană aflată pe continentul antarctic a avut surpriza să vadă, în timp ce explora o regiune montană necunoscută până atunci, un oraş îndepărtat, invadat de forţe puternice venite de pe constelaţia Orion. Întreaga perspectivă părea să se desfăşoare în spaţiul "de dincolo". S-a spus că e vorba de un miraj banal şi bizara viziune n-a fost consemnată în raportul oficial, dar unul dintre membrii expediţiei a povestit întâmplarea unui ziar, care a publicat-o sub titlul: "Muntele halucinant".
Revenind la enigmele încă nedezlegate, să încheiem această listă, care poate fi prelungită la infinit, cu o afirmaţie a aceluiaşi savant englez, Frederick Soddy: "Istoria gândirii ştiinţifice demonstrează caracterul iluzoriu al barajelor dogmatice care, în diverse epoci, au încercat să delimiteze domeniul adevărurilor demonstrate în mod riguros, dincolo de care nu există nimic! Metaforele o iau adesea înaintea ştiinţei. Dovada? Genialul Jonathan Swift, care la finele secolului al XVII-lea, în cartea sa "Călătoriile lui Gulliver", descria - spre hazul lumii ştiinţifice de atunci - cei doi sateliţi ai planetei Marte, cu o sută cincizeci de ani înaintea descoperirii lor de către un astronom".
LIVIU ŞUTEU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
