Căci așa mă simt, ca la o pomană împărătească, ori de câte ori deschid, pe Internet, revista dvs. Pot să spun că trăiesc în România Mare, aici în Australia, împreună cu toți românii răspândiți de soartă prin toate colțurile lumii. Prin "Formula AS" țin o mână pe pulsul românesc, îmi reevaluez viața și dorințele, călătoresc în timp și spațiu spre "eternul mioritic". Niciodată nu am știut și mai ales nu am simțit ce înseamnă, până nu am ajuns și am trăit în Australia. Citeam zilele trecute despre o invitație, făcută românilor de peste hotare, de a participa prin Internet la un fel de masă rotundă, unde să spună și altora (mai ales românilor rămași în urmă, la vatră, în România) cum au reușit ei din punct de vedere material pe alte meleaguri, cu alte cuvinte, care ar fi formula succesului. Am stat și m-am gândit și eu la ce am dobândit mai de preț, după 13 ani în Australia. Să nu mă bănuiască nimeni de ipocrizie, dacă spun că lucrurile materiale au fost și sunt cel mai lesne de căpătat, administrat și înțeles. Cel puțin pe aici. Probabil că descriind case, mașini și acareturi, aș dovedi că munca și destoinicia sunt bine răsplătite în lumea asta, dar sub nicio formă nu m-aș mândri cu toate acestea, căci, la urma urmei, Domnul m-a îngăduit să mă împrumut dintre ale sale și nimic nu este al meu. Formula succesului meu are cu totul alte ingrediente și, de fapt, nu-mi aparține nici asta, căci nenumărați sunt cei care au pus umărul:
- Sunt părinții, care au hotărât că trebuie să-mi trăiesc viața după cum mi se potrivește mie, și nu lor (și târziu am înțeles cât de mult s-au rănit, lăsându-mă să trec pragul).
- Sunt rudele și prietenii, care m-au păstrat în sufletele lor, care m-au primit la masa lor ori de câte ori m-am reîntors.
- Sunt cei care îmi au numele în zilnica lor rugăciune, ei, cei care merg cu lumânarea la mormântul părinților și moșilor mei, ei, cei care au rămas la vatră, ca să n-o găsesc stinsă când vin acasă.
Ei, TOȚI, sunt succesul meu împotriva timpului și spațiului cotropitor, al vremelniciei mele pe acest pământ. Este un pui de om, născut în Australia, care nu a vorbit decât engleza până când a pus piciorul în România și, dintr-odată, s-a dezlegat la limba românească, căci inima i s-a întregit. Este fiul meu, cel care poartă cu mândrie tricoul Naționalei, în acea zi specială, fără uniformă, aici, la școală în Australia.
Eu am fost singura fărâmă românească din viața lui, până când, în 1996, la 7 ani, a ajuns în România și a descoperit o lume nouă, plină de prieteni și locuri pitorești, atât cât a putut cuprinde, începând din satul bunicului, pe care nu l-a cunoscut niciodată, și trecând către munte, spre Marea Neagră. Avea lacrimi în ochi când îmi spunea cât de buni sunt copiii în România. Râdea când îl ningea pe față prima zăpadă. Era în pridvorul Mânăstirii Polovragi, când mi-a spus "Mamă, aici se simte Dumnezeu".
Succesul este dar, și nu făcătură, este loc de alergătură între om și Dumnezeul lui.
GEORGETA HANNA - Australia