Cartea misterelor

Redactia
- Cucerirea Lunii, realizată în anul 1969, n-a semnificat, cu toată gloria ei, sfârșitul misterelor din Univers. Lărgindu-și mereu frontierele către exterior, știința lasă necercetată o zonă obscură de fapte și întâmplări, care nu țin nici de domeniul mitologiei, dar nici de acela al cunoașterii obiective. Textul de față încearcă să vă prezinte câteva dintre enigmele a căror rezolvare promite să fie la fel de pasionantă ca și cucerirea spațiului interstelar -

Corigențe la preistorie

Lectura cursurilor universitare și a cărților de is­torie dă impresia liniștitoare și definitivă a unor mari etape culturale pe care le-a traversat ome­nirea în de­ve­nirea ei. Din nefericire, această imagine se destra­mă atunci când examinăm cu ochi critic fiecare parte a tabloului. De pil­dă, evoluția omului: o pro­ble­mă deloc lă­murită de cer­cetările paleonto­lo­gilor și ale arheo­lo­gilor și care e pre­zentată îndeobște printr-o imagine simpli­fi­cată la maxi­mum - tre­ce­rea de la omul-mai­muță, un pri­mi­tiv-bestie, la omul civi­li­zat, capabil să mânu­ias­că unelte. O altă vulgarizare forțată e modul de a di­viza preis­to­ria în epoca pietrei cioplite, a pietrei șle­fuite, apoi a metalelor etc.
În realitate, tabloul de ansamblu al evoluției omu­lui e mult mai complex. Pe de o parte, multe subspecii umanoide au coexistat simultan, fără să se succeadă unele după altele, ca niște actori care intră și ies din sce­nă. De aseme­nea, di­verse stadii ale dezvoltării teh­nice și sociale ale uma­nității s-au întâlnit simul­tan pe planetă, adesea într-o manieră stupefiantă. Cel mai apro­piat exemplu se află în prezent: în vre­­me ce oră­șeanul modern dis­pune de televizor, tele­fon mobil și In­ter­net, triburile abo­rigene din Australia sau Noua Gui­­nee trăiesc încă într-un stadiu extrem de rudi­men­tar: epoca silexului prelucrat grosolan.
Dar cu omul primitiv - conceput ca o fiin­ță pri­mară, redusă mintal, făcută doar să vâneze și să mă­nân­ce hălci uriașe de carne - cum rămâne, atunci când îi con­tem­plăm superbele desene de pe pereții pește­rii din Altamira? Puteau niște grobieni să fie atât de rafinați și de inspirați? În Mu­zeul Omului de la Paris există alte exemple sur­prin­zătoare: un desen exe­cutat pe o piatră veche de peste 400 de mii de ani re­­prezintă o femeie foarte fru­mos piep­tănată, cu veș­minte îngrijite și pur­tând în picioare încăl­țări! Încet-în­cet, istoricii occi­den­tali în­cep să admită că au sub­esti­mat epoca preis­­to­rică și că, mult înainte de Anti­chi­tate, au existat ci­vili­zații pu­ter­nice și com­plexe. Prin­tre ele se numără și ma­rile ci­vi­lizații din epoca neo­litică, aflate pe teritoriul Ro­mâniei. Ceramica de la Cucu­teni și Gu­melnița n-au egal niciunde în Europa. În legă­tură cu At­lantida - una din problemele tre­cute mereu la "le­gende", un eminent sa­vant britanic, Fre­derick Soddy, laureat al Pre­miului Nobel, spunea: "De ce este oare așa de greu să accep­tăm că strămoșii noștri din preis­torie aveau nu doar cunoștințele noastre de as­tăzi, dar și puteri pe care noi le-am pierdut?".
În sprijinul afirmației lui vin o mul­țime de fapte luate multă vreme în de­râdere, dar care astăzi sunt ac­cep­­tate de avan­garda științei drept "dovezi". Un exem­­plu clasic în sensul acesta a fost descoperit în apro­piere de orașul Bag­dad, și anume o cutie metalică pe ju­mă­­tate rugi­nită, veche de 4.500 de ani, și care nu este alt­ceva decât o pilă electrică. Ce să mai spunem atunci despre extra­or­dinara descoperire a englezului Charles Brewster, care a găsit într-o rocă de calcar, ve­che de 80 de mili­oane de ani, două cuie au­tentice de oțel?! În vreme ce majori­tatea ar­heo­logilor resimt doar dez­gust pentru preocu­pă­rile "oculte" privind exis­tența unor fa­buloase așezări ome­nești dispărute în de­șertul din Cali­fornia sau Gobi, recentele foto­gra­fii ae­riene fă­cute din sateliți în­cep să le releve existența.
Oare îndepărtata Antichitate n-a fost martora unui război nuclear? În muzeele din Scoția și Irlanda există niște resturi ale unor străvechi cetăți construite dintr-un granit vitrificat. Or, topirea granitului nu se ob­ține decât la o temperatură de peste 1000 de grade. Oare ata­catorii cetății folosiseră arme atomice?
Dar una dintre descoperirile care pun la grea încer­care știința a fost făcută de o expediție ruso-chi­neză de paleontologi, condusă de dr. Chu Ming Chen. În anul 1987, oamenii de știință au descoperit în De­șertul Gobi, pe o piatră veche de milioane de ani îngropată în ni­sip, amprenta perfect păstrată a unei tălpi. Cu mult înainte de apariția "științifică" a omului pe Pământ.

Hărțile lui PIRI REIS

Cine parcurge cu atenție revistele științifice din lumea întreagă (și mai ales pe cele rusești) va observa că, în ciuda se­verității lor - când e vorba de "enig­me ne­dez­legate" -, ele con­țin totuși o se­rie impor­tan­tă de des­co­periri mira­cu­loase. Astfel, revista "Pla­nete" reia desco­perirea făcută de ger­manul Deis­sman în anul 1929, când, într-una din să­lile pala­tului din Top­kapî, la Istan­bul, a găsit hărțile care îi apar­ți­nu­seră ami­ra­lului turc Piri Reis - un mi­litar emi­nent, dar care a avut un des­tin dramatic. După o carieră ma­riti­mă glo­rioasă - zdrobise flota venețiană, recunos­cută drept invin­cibilă -, el a fost exe­cutat ca un tră­dător, la or­di­nele sultanului Suleiman al II-lea, sub acuzația de a le fi vândut spa­­niolilor secrete de stat. Piri Reis fu­se­se și un car­tograf renumit, așa după cum o do­vedește atlasul său realizat la 1528. Dar hărțile lui nu erau decât niște reproduceri fidele ale unor docu­mente cu mult mai vechi, ale căror origini n-au fost des­coperite nici până azi. (O șmecherie clasică, prac­ticată de ma­rinarii din epo­că, consta în a as­cunde în mod voluntar drumurile de acces către zone înde­păr­tate.) Iată însă că in­gi­nerii cartografi ruși și ame­ri­cani au reușit să sta­bi­lească toa­te coordo­na­tele exac­­te ale misterioa­selor hărți uti­lizate de Piri Reis. Mare le-a fost mi­rarea să consta­te că pe ele figura con­turul exact - nu doar al bătrânei Eu­rope, ci și al Americii, al Arc­ticii și al An­tarcticii, necunos­cu­te și neexplorate pe vre­­mea lui Piri Reis. (Printre altele, hărțile re­pro­duse de amiralul turc conțineau și te­rito­riile aco­perite de ghea­ță ale Polului Nord, atât de greu de pus în evi­den­ță de exploratorii se­co­lului al XX-lea.)
În plus, aceste hărți păreau să fi fost făcute pentru niște navigatori prin... cer, mai pre­­cis pentru piloții unor apa­rate zburătoare. Multe din­­tre detaliile care figu­rează pe aceste hârtii sunt, de altfel, inaccesibile pe cale maritimă.

Soarele călător

O altă problemă ironizată și minimalizată de sceptici este aceea a existenței unor civilizații mis­terioase, cu o evoluție prodigioasă, petrecută în epoci când savanții spun că planeta era locuită doar de oa­menii primitivi. Există, de pildă, niște papi­ru­suri egip­­tene, în care se vorbește despre "soarele care a înce­tat să locuiască la Apus pentru a străluci din nou la Răsărit". Unele interpretări actuale cât se poate de cu­rajoase pre­supun că e vorba de un cataclism pla­ne­tar produs din cauza deplasării bruște a axei te­restre.
Alături de legendele referi­toare la scufundarea Atlan­tidei - cel mai cunoscut dintre continen­tele străvechi - stau altele care se refe­ră la dispariția imen­sului con­ti­nent Mu - aflat în zona Pa­cificului de astăzi și care a dis­pă­rut "în­tr-un clocot de foc și de apă". Atât în Deșertul Go­bi, cât și în zonele deșertice ale Statelor Unite, as­pec­tul actual al locu­rilor face pla­u­zibilă produ­ce­rea, în timpuri imemoriale, a unui dezastru nu­clear. Si­tuația este valabilă și pentru zona Mării Moarte. Docu­mente scrise în san­scrită sau texte mexicane stră­vechi de­scriu cu precizie efec­tele dis­tru­gătoare - bine cunoscute de noi după catastrofele de la Hi­roshima și Na­gasaki - ale "fo­cului care vine din cer, care arde ochii, roade carnea și in­testinele".
În tradiții și legende, se re­găsește - spre deo­sebire de ideea modernă a unui progres linear - o viziune ci­clică a devenirii umanității, marcată de o serie de "fina­luri" și de "începuturi" ale proce­sului, care ex­plică mai bine decât știința aceste "explozii de civi­lizație" pe­tre­cute în epoci când omul abia se desprin­sese de stadiul de animal. (Prin gravele modificări ale mediului teres­tru, de care nimeni nu pare să țină seama, nu ne în­drep­tăm, oare, și noi, cei de astăzi, spre un asemenea final dra­matic?)

Biblia a spus adevărul

Un studiu amănunțit al capitolului XIX din Geneză ne permite să credem că autorul tex­tu­lui inițial cu­noș­tea efectele caracteristice ale exploziilor nucleare: ful­gerul orbitor, "ploaia de sulf și de foc", un­da de șoc de­vas­tatoare, steri­litatea pă­mâ­ntului mul­tă vreme după producerea cata­clis­mului. "Pedeapsa lui Dumne­zeu fu­sese, de fapt, o explozie nucleară", susține cercetă­torul rus Erid Pavianski, exemplificându-și afir­mația prin as­pectul geografic al regiunii din preajma Mă­rii Moar­te, care oferă un peisaj tipic "post-nu­clear". "La So­doma și Gomora a fost un cataclism nu­clear. Radio­ac­tivi­tatea din zonă și-a pierdut prin timp pericu­lo­zitatea, dar sterilitatea iremediabilă a solului dove­dește, fără putere de contrazicere, că acolo s-a produs o explozie nu­cleară."
Un alt rus, profesorul Agrest, de la Academia de Științe "Lomonosov", susține chiar ipoteza unor explozii termonucleare provocate de oamenii din spațiu, pentru a-și distruge sistematic depozitele de energie atomică de pe Pă­mânt, înainte de a se în­toar­ce pe pla­ne­tele lor. E ușor de înțeles că un fe­no­men atât de im­pre­sio­nant a fost considerat de că­tre bie­ții pământeni drept "răzbu­na­re divi­nă"...

Zeii veniți din cer

Dar cine erau vizita­torii din cer care își lichidau ur­mele pămân­tești? Tot mai mulți cerce­tători ai pro­ble­mei răspund: o populație ve­nită din spațiu, într-un mo­ment când pă­mân­tenii aveau nevoie să fie civilizați. Pri­ma din­tre aces­te imigrații din cer s-ar fi pro­dus - se spu­ne - chiar în zorii pla­netei noastre. De mai mul­tă au­di­ență se bucură însă datările mai recente, care sus­țin că aceste civilizații au apărut în urmă cu circa 10.000-12.000 de ani, lor dato­rându-li-se culti­va­rea grâu­lui, a porumbului și dezvoltarea agriculturii pe Terra. Urma lor se găsește atât în Bi­blie - fiii lui Dum­nezeu care au venit pe Pământ îm­pe­rechindu-se cu fete­le cele frumoase ale omului -, cât și în vechile tă­blițe sume­rie­ne, în care e vorba despre locui­to­rii planetei Nu­biru, care au venit pe Pământ și i-au pus pe oa­meni (aflați într-o decă­de­re și neștiință totală) să mun­cească pământul, dar și în minele de fier. După 2000 de ani de con­vie­țuire, au plecat de unde ve­niseră, atunci când sar­cina civili­za­toare fu­sese în­deplinită. Urmele lor exis­tă în ma­joritatea mitologii­lor.

Banda lui Moebius

Dar din ce lumi veniseră acești oaspeți necu­nos­cuți? Multă vreme, leagănul originii lor au fost considerate pla­­netele Marte și Venus, scoase însă din circuit de ultimele descoperiri ale științei, care au dove­dit că viața pe ele ar fi imposibilă. În schimb, astro­fizicienii dau drept sigur faptul că, în incomensurabilul număr de planete care se învârt în jurul stelelor, trebuie să existe condiții de viață analoa­ge sau ase­mănătoare cu cele de pe Pământ.
Spre susținerea acestui punct de vedere, revista "New Scientific" aduce în discuție "paradoxul ban­dei lui Moebius" (care poate fi ob­ținută lipind cele două ex­­tre­mități ale unei benzi răsucite de hâr­tie), care prezintă o singură parte, neavând nici față, nici dos. În mod similar, nu e greu de imaginat existența pe globul terestru a unor "punți de legătură" care să per­­mită ca două re­giuni diferite să intre într-un con­ti­nuum spatio-tem­po­ral și ca­re să interac­țio­neze, în ciu­da fabu­loasei lor de­păr­tări. Așa se ex­plică și tre­cerile dintr-un spa­țiu în altul sau dintr-un timp în altul, despre care se vorbește în ocultism. O aseme­nea trecere se poate pro­­duce într-o manieră acci­dentală, ceea ce ex­plică diver­sele ca­zuri misterioase - dar bine documentate - de dis­pariții bruște ale unor per­soane în plină lumină a zilei, în prezența unor martori.
Între cele două războaie, o expediție americană aflată pe continentul antarctic a avut surpriza să vadă, în timp ce explora o regiune montană necu­nos­cută până atunci, un oraș îndepărtat, invadat de forțe pu­ter­nice venite de pe constelația Orion. În­treaga pers­pectivă părea să se desfășoare în spațiul "de dincolo". S-a spus că e vorba de un mi­raj banal și bizara viziune n-a fost consemnată în ra­portul ofi­cial, dar unul dintre membrii expediției a po­ves­tit întâmplarea unui ziar, care a pu­blicat-o sub titlul: "Muntele halucinant".
Revenind la enigmele încă nedezlegate, să în­che­iem această listă, care poate fi prelungită la in­finit, cu o afir­mație a aceluiași savant englez, Fre­derick Soddy: "Isto­ria gândirii științifice demons­trează caracterul ilu­zoriu al barajelor dogmatice care, în diverse epoci, au încercat să delimiteze do­meniul adevărurilor demon­stra­te în mod riguros, dincolo de care nu există nimic! Meta­forele o iau ade­sea înaintea științei. Dovada? Genialul Jo­nathan Swift, care la finele secolului al XVII-lea, în cartea sa "Călătoriile lui Gulliver", descria - spre ha­zul lumii științifice de atunci - cei doi sa­teliți ai plane­tei Marte, cu o sută cincizeci de ani înaintea descope­ririi lor de către un astronom".

LIVIU ȘUTEU