Corigențe la preistorie
Lectura cursurilor universitare și a cărților de istorie dă impresia liniștitoare și definitivă a unor mari etape culturale pe care le-a traversat omenirea în devenirea ei. Din nefericire, această imagine se destramă atunci când examinăm cu ochi critic fiecare parte a tabloului. De pildă, evoluția omului: o problemă deloc lămurită de cercetările paleontologilor și ale arheologilor și care e prezentată îndeobște printr-o imagine simplificată la maximum - trecerea de la omul-maimuță, un primitiv-bestie, la omul civilizat, capabil să mânuiască unelte. O altă vulgarizare forțată e modul de a diviza preistoria în epoca pietrei cioplite, a pietrei șlefuite, apoi a metalelor etc.
În realitate, tabloul de ansamblu al evoluției omului e mult mai complex. Pe de o parte, multe subspecii umanoide au coexistat simultan, fără să se succeadă unele după altele, ca niște actori care intră și ies din scenă. De asemenea, diverse stadii ale dezvoltării tehnice și sociale ale umanității s-au întâlnit simultan pe planetă, adesea într-o manieră stupefiantă. Cel mai apropiat exemplu se află în prezent: în vreme ce orășeanul modern dispune de televizor, telefon mobil și Internet, triburile aborigene din Australia sau Noua Guinee trăiesc încă într-un stadiu extrem de rudimentar: epoca silexului prelucrat grosolan.
Dar cu omul primitiv - conceput ca o ființă primară, redusă mintal, făcută doar să vâneze și să mănânce hălci uriașe de carne - cum rămâne, atunci când îi contemplăm superbele desene de pe pereții peșterii din Altamira? Puteau niște grobieni să fie atât de rafinați și de inspirați? În Muzeul Omului de la Paris există alte exemple surprinzătoare: un desen executat pe o piatră veche de peste 400 de mii de ani reprezintă o femeie foarte frumos pieptănată, cu veșminte îngrijite și purtând în picioare încălțări! Încet-încet, istoricii occidentali încep să admită că au subestimat epoca preistorică și că, mult înainte de Antichitate, au existat civilizații puternice și complexe. Printre ele se numără și marile civilizații din epoca neolitică, aflate pe teritoriul României. Ceramica de la Cucuteni și Gumelnița n-au egal niciunde în Europa. În legătură cu Atlantida - una din problemele trecute mereu la "legende", un eminent savant britanic, Frederick Soddy, laureat al Premiului Nobel, spunea: "De ce este oare așa de greu să acceptăm că strămoșii noștri din preistorie aveau nu doar cunoștințele noastre de astăzi, dar și puteri pe care noi le-am pierdut?".
În sprijinul afirmației lui vin o mulțime de fapte luate multă vreme în derâdere, dar care astăzi sunt acceptate de avangarda științei drept "dovezi". Un exemplu clasic în sensul acesta a fost descoperit în apropiere de orașul Bagdad, și anume o cutie metalică pe jumătate ruginită, veche de 4.500 de ani, și care nu este altceva decât o pilă electrică. Ce să mai spunem atunci despre extraordinara descoperire a englezului Charles Brewster, care a găsit într-o rocă de calcar, veche de 80 de milioane de ani, două cuie autentice de oțel?! În vreme ce majoritatea arheologilor resimt doar dezgust pentru preocupările "oculte" privind existența unor fabuloase așezări omenești dispărute în deșertul din California sau Gobi, recentele fotografii aeriene făcute din sateliți încep să le releve existența.
Oare îndepărtata Antichitate n-a fost martora unui război nuclear? În muzeele din Scoția și Irlanda există niște resturi ale unor străvechi cetăți construite dintr-un granit vitrificat. Or, topirea granitului nu se obține decât la o temperatură de peste 1000 de grade. Oare atacatorii cetății folosiseră arme atomice?
Dar una dintre descoperirile care pun la grea încercare știința a fost făcută de o expediție ruso-chineză de paleontologi, condusă de dr. Chu Ming Chen. În anul 1987, oamenii de știință au descoperit în Deșertul Gobi, pe o piatră veche de milioane de ani îngropată în nisip, amprenta perfect păstrată a unei tălpi. Cu mult înainte de apariția "științifică" a omului pe Pământ.
Hărțile lui PIRI REIS
Cine parcurge cu atenție revistele științifice din lumea întreagă (și mai ales pe cele rusești) va observa că, în ciuda severității lor - când e vorba de "enigme nedezlegate" -, ele conțin totuși o serie importantă de descoperiri miraculoase. Astfel, revista "Planete" reia descoperirea făcută de germanul Deissman în anul 1929, când, într-una din sălile palatului din Topkapî, la Istanbul, a găsit hărțile care îi aparținuseră amiralului turc Piri Reis - un militar eminent, dar care a avut un destin dramatic. După o carieră maritimă glorioasă - zdrobise flota venețiană, recunoscută drept invincibilă -, el a fost executat ca un trădător, la ordinele sultanului Suleiman al II-lea, sub acuzația de a le fi vândut spaniolilor secrete de stat. Piri Reis fusese și un cartograf renumit, așa după cum o dovedește atlasul său realizat la 1528. Dar hărțile lui nu erau decât niște reproduceri fidele ale unor documente cu mult mai vechi, ale căror origini n-au fost descoperite nici până azi. (O șmecherie clasică, practicată de marinarii din epocă, consta în a ascunde în mod voluntar drumurile de acces către zone îndepărtate.) Iată însă că inginerii cartografi ruși și americani au reușit să stabilească toate coordonatele exacte ale misterioaselor hărți utilizate de Piri Reis. Mare le-a fost mirarea să constate că pe ele figura conturul exact - nu doar al bătrânei Europe, ci și al Americii, al Arcticii și al Antarcticii, necunoscute și neexplorate pe vremea lui Piri Reis. (Printre altele, hărțile reproduse de amiralul turc conțineau și teritoriile acoperite de gheață ale Polului Nord, atât de greu de pus în evidență de exploratorii secolului al XX-lea.)
În plus, aceste hărți păreau să fi fost făcute pentru niște navigatori prin... cer, mai precis pentru piloții unor aparate zburătoare. Multe dintre detaliile care figurează pe aceste hârtii sunt, de altfel, inaccesibile pe cale maritimă.
Soarele călător
O altă problemă ironizată și minimalizată de sceptici este aceea a existenței unor civilizații misterioase, cu o evoluție prodigioasă, petrecută în epoci când savanții spun că planeta era locuită doar de oamenii primitivi. Există, de pildă, niște papirusuri egiptene, în care se vorbește despre "soarele care a încetat să locuiască la Apus pentru a străluci din nou la Răsărit". Unele interpretări actuale cât se poate de curajoase presupun că e vorba de un cataclism planetar produs din cauza deplasării bruște a axei terestre.
Alături de legendele referitoare la scufundarea Atlantidei - cel mai cunoscut dintre continentele străvechi - stau altele care se referă la dispariția imensului continent Mu - aflat în zona Pacificului de astăzi și care a dispărut "într-un clocot de foc și de apă". Atât în Deșertul Gobi, cât și în zonele deșertice ale Statelor Unite, aspectul actual al locurilor face plauzibilă producerea, în timpuri imemoriale, a unui dezastru nuclear. Situația este valabilă și pentru zona Mării Moarte. Documente scrise în sanscrită sau texte mexicane străvechi descriu cu precizie efectele distrugătoare - bine cunoscute de noi după catastrofele de la Hiroshima și Nagasaki - ale "focului care vine din cer, care arde ochii, roade carnea și intestinele".
În tradiții și legende, se regăsește - spre deosebire de ideea modernă a unui progres linear - o viziune ciclică a devenirii umanității, marcată de o serie de "finaluri" și de "începuturi" ale procesului, care explică mai bine decât știința aceste "explozii de civilizație" petrecute în epoci când omul abia se desprinsese de stadiul de animal. (Prin gravele modificări ale mediului terestru, de care nimeni nu pare să țină seama, nu ne îndreptăm, oare, și noi, cei de astăzi, spre un asemenea final dramatic?)
Biblia a spus adevărul
Un studiu amănunțit al capitolului XIX din Geneză ne permite să credem că autorul textului inițial cunoștea efectele caracteristice ale exploziilor nucleare: fulgerul orbitor, "ploaia de sulf și de foc", unda de șoc devastatoare, sterilitatea pământului multă vreme după producerea cataclismului. "Pedeapsa lui Dumnezeu fusese, de fapt, o explozie nucleară", susține cercetătorul rus Erid Pavianski, exemplificându-și afirmația prin aspectul geografic al regiunii din preajma Mării Moarte, care oferă un peisaj tipic "post-nuclear". "La Sodoma și Gomora a fost un cataclism nuclear. Radioactivitatea din zonă și-a pierdut prin timp periculozitatea, dar sterilitatea iremediabilă a solului dovedește, fără putere de contrazicere, că acolo s-a produs o explozie nucleară."
Un alt rus, profesorul Agrest, de la Academia de Științe "Lomonosov", susține chiar ipoteza unor explozii termonucleare provocate de oamenii din spațiu, pentru a-și distruge sistematic depozitele de energie atomică de pe Pământ, înainte de a se întoarce pe planetele lor. E ușor de înțeles că un fenomen atât de impresionant a fost considerat de către bieții pământeni drept "răzbunare divină"...
Zeii veniți din cer
Dar cine erau vizitatorii din cer care își lichidau urmele pământești? Tot mai mulți cercetători ai problemei răspund: o populație venită din spațiu, într-un moment când pământenii aveau nevoie să fie civilizați. Prima dintre aceste imigrații din cer s-ar fi produs - se spune - chiar în zorii planetei noastre. De mai multă audiență se bucură însă datările mai recente, care susțin că aceste civilizații au apărut în urmă cu circa 10.000-12.000 de ani, lor datorându-li-se cultivarea grâului, a porumbului și dezvoltarea agriculturii pe Terra. Urma lor se găsește atât în Biblie - fiii lui Dumnezeu care au venit pe Pământ împerechindu-se cu fetele cele frumoase ale omului -, cât și în vechile tăblițe sumeriene, în care e vorba despre locuitorii planetei Nubiru, care au venit pe Pământ și i-au pus pe oameni (aflați într-o decădere și neștiință totală) să muncească pământul, dar și în minele de fier. După 2000 de ani de conviețuire, au plecat de unde veniseră, atunci când sarcina civilizatoare fusese îndeplinită. Urmele lor există în majoritatea mitologiilor.
Banda lui Moebius
Dar din ce lumi veniseră acești oaspeți necunoscuți? Multă vreme, leagănul originii lor au fost considerate planetele Marte și Venus, scoase însă din circuit de ultimele descoperiri ale științei, care au dovedit că viața pe ele ar fi imposibilă. În schimb, astrofizicienii dau drept sigur faptul că, în incomensurabilul număr de planete care se învârt în jurul stelelor, trebuie să existe condiții de viață analoage sau asemănătoare cu cele de pe Pământ.
Spre susținerea acestui punct de vedere, revista "New Scientific" aduce în discuție "paradoxul bandei lui Moebius" (care poate fi obținută lipind cele două extremități ale unei benzi răsucite de hârtie), care prezintă o singură parte, neavând nici față, nici dos. În mod similar, nu e greu de imaginat existența pe globul terestru a unor "punți de legătură" care să permită ca două regiuni diferite să intre într-un continuum spatio-temporal și care să interacționeze, în ciuda fabuloasei lor depărtări. Așa se explică și trecerile dintr-un spațiu în altul sau dintr-un timp în altul, despre care se vorbește în ocultism. O asemenea trecere se poate produce într-o manieră accidentală, ceea ce explică diversele cazuri misterioase - dar bine documentate - de dispariții bruște ale unor persoane în plină lumină a zilei, în prezența unor martori.
Între cele două războaie, o expediție americană aflată pe continentul antarctic a avut surpriza să vadă, în timp ce explora o regiune montană necunoscută până atunci, un oraș îndepărtat, invadat de forțe puternice venite de pe constelația Orion. Întreaga perspectivă părea să se desfășoare în spațiul "de dincolo". S-a spus că e vorba de un miraj banal și bizara viziune n-a fost consemnată în raportul oficial, dar unul dintre membrii expediției a povestit întâmplarea unui ziar, care a publicat-o sub titlul: "Muntele halucinant".
Revenind la enigmele încă nedezlegate, să încheiem această listă, care poate fi prelungită la infinit, cu o afirmație a aceluiași savant englez, Frederick Soddy: "Istoria gândirii științifice demonstrează caracterul iluzoriu al barajelor dogmatice care, în diverse epoci, au încercat să delimiteze domeniul adevărurilor demonstrate în mod riguros, dincolo de care nu există nimic! Metaforele o iau adesea înaintea științei. Dovada? Genialul Jonathan Swift, care la finele secolului al XVII-lea, în cartea sa "Călătoriile lui Gulliver", descria - spre hazul lumii științifice de atunci - cei doi sateliți ai planetei Marte, cu o sută cincizeci de ani înaintea descoperirii lor de către un astronom".
LIVIU ȘUTEU