Început de martie. O zi de "babă" însorită îmi află paşii într-unul din satele hunedorene de pe Valea Mureşului: Răduleşti, comuna Dobra. Pe dealurile molcome şi cuminte împădurite, dincolo de zgomotul şoselei ce duce spre Timişoara, satul acesta şi încă alte câteva aşezări se ascund într-o linişte ce face să pară că aparţin unei alte lumi. Peste noapte a nins, dar acum razele soarelui ating jucăuşe zăpada, transformând totul într-o feerie luminoasă şi albă. Veşnicia născută la sat pare a fi aici măsurată strop cu strop, imaterială, dar ştiută, aşteptată, râvnită. Şi rece. Mai ales rece. Doar în casele sătenilor e cald şi bine, ghicesc, după fuioarele de fum ce ies din hornuri. Aşa e şi în casa Corneliei Şuiaga, prescurăriţa din Răduleşti. E sâmbătă şi face iarăşi "pâini pentru Dumnezeu". În bucătăria luminoasă e cald şi miroase ademenitor a azimă fierbinte.
Pâinea cu pecetar
"În atâţia ani de când coaceţi prescuri, vi s-a întâmplat vreodată ca, din cauza făinii sau a drojdiei vechi, să nu vă crească aluatul pus la dospit în covată?", întreb, contemplând pâinişoarele rotunjoare şi aurii, care aburesc aliniate umăr la umăr, pe o faţă de masă albă.
"Cum să nu crească, domnucă dragă, când asta-i pită binecuvântată în biserică?", îmi spune şi se îndreaptă grăbită spre sobă, să mai pună un lemn pe foc. În cuptor sunt aşezate două dintre cele şase prescuri pe care Cornelia Şuiaga le are de făcut astăzi. Femeia aceasta subţire, îmbrăcată în negru, plămădeşte, de peste 20 de ani, pituţele sfinţite pentru biserică. Că sunt pentru ajutorul celor vii sau pentru pomenirea celor morţi, toate sunt făcute de ea, săptămână de săptămână. "Vin şi din satele dimprejur şi mă roagă să le fac prescuri. Şi le fac, doamnă dragă, că nu pot altfel...", spune, aşezându-se pe colţul patului şi dedându-se la poveşti, până când va trebui să mai pună un lemn pe foc sau să scoată prescurile din cuptor. "La noi, în familie, am fost obişnuiţi să slujim, într-un fel sau altul, biserica. Şi mama mea, şi soacra mea, făceau prescurile mai demult. Soţul meu o fost cantor la biserică, dar nu aşa, pur şi simplu. O fost la o şcoală specială la Sibiu, unde o învăţat «meseria» asta. Şi-o cântat în strana bisericii din Răduleşti până o murit. Îs peste 20 de ani de-atunci. Preotul de-atunci, din sat, mult m-o rugat să m-apuc să fac prescuri, înainte chiar ca soţul meu să moară. El era bolnav rău, pe pat, dar nu m-o lăsat să fac asta. «Când oi muri eu, atunci vei putea face!», mi-o zâs. Şi aveam şi eu, aşa, un fel de frică. Mă gândeam că nu-s vrednică să fac eu aşa un lucru sfânt! Da' după ce-o murit omul meu, am simţit că a venit timpul. Mi-o făcut preotul o slujbă şi... De-atâta timp le fac, că parcă niciodată n-o fost altfel...", spune bătrâna şi se duce iarăşi să pună lemne pe foc.
Prescurile abia scoase din cuptor
Mâinile nevăzute
Însemnarea prescurii cu pristolnicul
Dintr-un tablou, o femeie brunetă, nespus de frumoasă, zâmbeşte parcă îngăduitor peste lacrimile opintite ale prescurăriţei. E Sabina, cea devenită preoteasă a îngerilor şi înger pentru cei dragi, luminându-le paşii şi înlăcrimându-le, încă, clipele. Mă gândesc dacă nu cumva de aceea, femeii acesteia, de 86 de ani, nu-i pare greu să plămădească, săptămână de săptămână, prescuri: o ajută credinţa în Dumnezeu şi, de undeva din cer, mâinile nevăzute ale fiicei sale care frământă, poate, aluatul împreună cu ea, prin rugăciunile care preced, întotdeauna, acest ritual. "În ziua când am de făcut prescuri, mă trezesc de cu noapte. Spun rugăciunile dimineţii şi alte câteva de la mine. Înainte de a mă apuca de frământat, mă spăl pe mâini cu apă sfinţită. Spun «Tatăl nostru», fac câteva mătănii şi abia apoi mă apuc de treabă. Măsor făina cu mâna - şapte mâini de făină, puţină drojdie, sare şi apă cât cuprinde. Apoi, îl las să dospească. Şi când îi gata dospit, îl frământ. O oră întreagă îl tot întorc cu mâinile, îl descânt, până să dezlipeşte sângur de pe copăiţă. Îl mai las o ţâră să crească, apoi fac prescurile. Câte două, că atâtea încap în cuptor", spune nana Cornelia. E vremea să scoată două dintre prescuri. Scoate una câte una, le învârte uşor în mâini, apoi le aşează pe o faţă de masă albă, curată, întinsă anume pe o masă. Două prescuri, apoi alte două, şi altele, aşezate cuminţi în aşteptarea duminicii de a doua zi, ce va să le aducă sfinţirea. Bucătăria se umple de un miros nedefinit, de pită caldă şi încă altceva, fără de cuvinte. Mă bucur ca un copil înaintea unei minuni. Minunea făinii ce mai are puţin, numai puţin, până să devină trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Dar asta e o altă poveste. O poveste pe care mi-o spune preotul Victor Şuiaga, fiul prescurăriţei. De la el aflu că în făcutul prescurilor sunt nişte rânduieli bisericeşti care trebuie respectate. Prescuri pot face numai femei bătrâne şi văduve, cărora preotul le-a dat dezlegare pentru asta. "Femei curate şi iertate", se spune la ţară. "În fiecare zi de sărbătoare, înainte de Sfânta Liturghie, există un ritual special, destinat împărţirii prescurii, numit proscomidie. Cum se procedează? Din primul pup, cel din mijloc, se scoate o bucăţică cubică, numită agneţ. Acesta, când preotul evocă pogorârea Duhului Sfânt, se transformă în trupul Mântuitorului. Din al doilea pup se taie o bucăţică piramidală, pentru Maica Domnului. Din fiecare din următorii trei pupi se scot câte trei bucăţele, pentru cele nouă cete ale sfinţilor. Alte trei bucăţele sunt scoase din al şaselea pup, pentru pomenirea episcopului, a poporului român şi a armatei, pentru ctitorii bisericii şi pentru credincioşii vii. O bucată din ultimul pup este tăiată pentru pomenirea celor morţi. Toate aceste fragmente de prescură se aşează pe Sfântul Disc, într-o ordine anume, iar ce mai rămâne din prescură este tăiat bucăţele. Aceasta este anafura, care se împarte credincioşilor din biserică, la sfârşitul slujbei. Trebuie ştiut că nu pot lua anafură decât cei care nu au mâncat nimic în acea zi", explică preotul Şuiaga rânduiala bisericească a prescurilor. Şi-mi mai spune câte ceva despre obiceiurile moderne, de la oraş, acolo unde prescurile sunt comandate la o fabrică de pâine. Asta vine în contradicţie cu tradiţia văduvelor curate, ce primesc dezlegare de la preot pentru a face prescuri. E greu de crezut - dacă nu chiar imposibil - ca, la fabricile de pâine din oraşe, să fie angajate femei bătrâne şi văduve, care să se ocupe doar de prescuri. "Nu e bine ca prescurile să fie făcute la fabrică, pentru că acolo lucrează femei şi bărbaţi tineri, care nu se pot încadra în ceea ce biserica numeşte «oameni curaţi». Dacă, totuşi, aceasta e singura soluţie, oricum, prescurile nu pot fi însemnate cu pristolnicul decât de către o femeie care are în acest sens dezlegare de la preot".
Taine atinse de sfinţenie
Încerc să aflu dacă există alte "secrete" locale ale facerii unei prescuri, rânduieli statornicite în timp, în satele Hunedoarei, pe Valea Mureşului. Există. Întâi de toate, indiferent de solicitări, prescurile nu se coc niciodată în zi de vineri. Apoi prescurăriţele nu iau bani pentru munca lor, iar ofranda celui care duce prescura la biserică este primită numai dacă el este cel care dă făina pentru facerea ei. Nu există zile anume când credincioşii pot duce prescuri la biserică, pentru a le fi întărite rugăciunile la necaz, sau ca semn de mulţumire către Dumnezeu.
I-ar plăcea şi lui Dumnezeu biserica din Răduleşti
Plec zâmbind din casa prescurăriţei din Răduleşti. În doar câteva ore, Cornelia Şuiaga m-a făcut să înţeleg că aşa cum pâinea noastră de toate zilele poate să devină o pâine sfântă, prin dedicaţia ei divină, şi noi, oamenii, putem râvni, aşa cum se spune în bătrâni, să fim "pâinea lui Dumnezeu".
CAMELIA STÂRCESCU
(Fotografiile autoarei)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
