Poveşti magice din Lumea Nouă

- La pas, prin Costa Rica şi Nicaragua -

Luminile din San Jose

Aproape unsprezece mii de kilometri ca să ajungi la curcubeul ăsta de deasupra oraşului San Jose. Un curcubeu mic, la fel ca toate curcubeele mici din lume. O minune colorată, gata să se destrame, care se arcuieşte deasupra unei şosele înţesate cu maşini. Într-una din maşinile astea care rulează încet suntem noi, doi români buimăciţi după un zbor de 15 ore, ajunşi aici înaintea înserării, ca să vedem cu coada ochiului, un curcubeu gata să se destrame. Maşinile claxonează, suntem pe şoseaua Panamericană, însera­rea se coboară peste noi cu repeziciune. Până să ne dumirim, e deja beznă, soarele se ascunde mai repede aici, abia dacă a trecut de ora 6, iar el a dispărut, mo­fluz, posac, grăbit. Va trebui să ne obişnuim cu asta: la mai bine de 10 mii de kilometri de casă, înserările nu huzuresc pe cer aproape deloc, îşi strâng rapid lumina rămasă, aruncă soarele după vreun munte şi lasă maşinile să meargă mai departe pe şoseaua lor. Ne amestecăm şi noi cu ceilalţi. Forfota oamenilor continuă nestingherită, la fel ca oriunde pe pământul ăsta. Pentru curcubeele mici, venite înainte de înse­rare, e de ajuns o privire fugară, prin oglinda retrovi­zoare. Avem un drum lung înainte, am trecut de la iarna de acasă la vara de aici, am înghiţit mai bine de zece mii de kilometri într-o jumătate de zi, am ajuns în America Latină, în ţara asta mică, paşnică şi co­che­tă - Costa Rica. Ne aşteaptă aventura, o lume nouă, gata să fie descoperită. Suntem nişte marinari într-o maşină închiriată şi am venit să vedem cât de mult s-a învechit Lumea Nouă, de la Cristofor Columb până azi. Din pensiunea în care am ajuns, San Jose, ca­pitala, se vede ca o grădină luminată de licurici. Acolo, pe dea­lul din faţa noas­tră, printre luminile acelea care sclipesc în noapte, trăieşte aproape un sfert din populaţia ţării, mai mult de un milion de oameni răspândiţi înă­un­trul şi în jurul oraşului. Pe dealul din faţa noastră, via­ţa, probabil, îşi vede înainte de rostul ei, acelaşi ca oriunde. De aici, de departe, forfota de acolo îşi pierde sensul: aproa­pe că ai lua în braţe toate luminiţele de acolo, te-ai juca un pic cu ele, apoi le-ai pune într-un buzunar, pe aproape, ca să le ai cu tine atunci când vei vrea să-ţi amin­teşti. "Uite", vei po­vesti, "ăsta-i San Jose, un oraş mare, plin de licurici, un oraş în care n-am in­trat niciodată, dar poa­te că e mai bine aşa, poate că e mai bine să-ţi aminteşti doar imagini întortocheate, fără legătură cu lumea asta nouă, plină de logica ei infailibilă. Îi saluţi pe turiştii aflaţi în şezlonguri, îi saluţi din obişnuinţă, pentru că te afli la un loc cu ei. Ei nu-ţi răspund. Ar trebui să te obiş­nuieşti şi cu asta: oamenii care vin din ţările lor curate şi albe şi se aşează, confortabil, în cutiuţa lor ştiută, nu vor să fie deranjaţi. Zâmbeşti. Turiştii sunt o naţie aparte, nu tocmai cea mai plăcută de pe pământ. Cu ei te vei întâlni şi de acum încolo, oricât vei încerca să te ascunzi.
Se aud păsări de noapte pe care nu le-ai auzit niciodată. E întuneric de-a binelea, licuricii din San Jose continuă să sclipească nestingheriţi.

Cutiile de chibrituri

Dimineaţa încerci să fumezi o ţigară, fără să te ştie nimeni. Nu ai voie. Trebuie să te ascunzi departe de locul unde ai dormit, cocotierii ăştia sunt numai buni pentru aşa ceva, te simţi un infractor pândit de legi aspre, de ochii turiştilor care nu salută, de legile costa­ricane care interzic fumatul oriunde. N-ai mai fumat aşa din copilărie, de când aşteptai să se facă noapte pentru ca ochii vecinilor vigilenţi să nu te mai poată zări. Zâmbeşti din nou. Te aştepţi din clipă în clipă să fii pârât mamei, luat de ureche şi dus la tovarăşa di­rectoare. "Golanule, ce faci acolo?!", crezi că ţi se va spune, dar, în spatele cocotierilor bătrâni, nu te vede nimeni, poţi să stai liniştit şi să pleci mai departe. Îţi iei la revedere de la licurici. E dimineaţă şi au aţipit cu toţii, îi simţi doar forfotind în buzunarul acela de la piept, unde i-ai luat şi i-ai aşezat cu grijă, pentru mai târziu, când vei fi bă­trân. Ai un oraş în­treg acolo, un oraş care sclipeşte, un oraş pe care nu l-ai văzut niciodată. O luăm spre munte, spre vulcanul Arenal. Deschizi ochii mari şi încerci să cuprinzi tot, să te umpli de Lumea Nouă, ca un marinar într-o maşi­nă închiriată în dru­mul lui spre Indii. Costa Rica pare pus­tie. Orăşelele prin ca­re treci sunt piperni­cite, casele au acope­rişuri retezate, plate, nişte cutii de chibri­turi, aşezate pe ori­zon­tală, în care nu vezi pe nimeni. Căl­du­ra se măreşte, creşte oră de oră, e deja ora 10, un văl tăcut te înfofoleşte cu totul. Te opreşti la mijlocul drumului, cât să vezi că eşti pân­dit de păsări co­lo­rate, pe care nu le bănuiai atât de a­proa­pe. Încerci să le fotografiezi, doar eşti turist, iar un turist respectabil cu asta se ocupă: face zeci de poze la lucrurile pe care nu le ştie de acasă. Costaricanii par să înţeleagă asta, ţara lor tihnită e plină de oameni cu aparate de foto­gra­fiat, veniţi să vadă oceane, vulcani şi lacuri. Uite o pasăre verde, uite o pasăre albastră! Vânăm păsări cu aparatul de fotografiat şi ne plătim micul dejun cu orez, ochiuri şi fasole roşie. Toate lucrurile sunt la locul lor în ţara asta, nimic nu trebuie să-i tulbure pe vânătorii cu aparate de fotografiat. Ca orice ţară fru­moasă, mică şi cochetă, Costa Rica o duce foarte bine. Un fel de Elveţie tropicală e Costa Rica, în America Centrală. O ţară neutră dintotdeauna, o ţară care n-a fost asuprită, precum celelalte, de conchistadorii spa­nioli, o ţară considerată la început săracă, pentru ca apoi să ajungă să-şi câştige numele de "Coasta Bo­gată". Băştinaşii de aici nu au fost făcuţi sclavi, ora­şele n-au fost colonializate, la timpul potrivit au făcut un pact comercial cu marea putere americană, iar de atunci, locurile astea n-au mai cunoscut sărăcia, răz­boiul, foametea. Au fost lăsaţi în pace, iar pacea s-a aşezat aici firesc, fără convulsii. În 1949, deveneau primul stat democratic din lume care renunţa la forţa armată. Iar lucrurile astea se văd chiar aici, în mijlocul unei şosele pustii, care te poartă de la San Jose spre vul­canul Arenal. Nu e nimic care să te tulbure sau să te neliniştească, oame­nii apar rar din cutiile lor de chi­brituri şi îţi arată, zâmbind, păsări verzi şi albastre.

Vulcanul ascuns

Apeşi butonul aparatului de fotografiat, încerci să prinzi un colibri care dă târcoale unor flori uriaşe, mai încerci o dată, degeaba, ţi-e ciudă, ai pierdut un co­libri, dar nu-i nimic, o minunăţie de vulcan ţi se arată în faţă, vulcanul Arenal. Aşa, fotografiază-l, abia ai ajuns, iar în curând vulcanul va dispărea definitiv într-un nor de ploaie. Meseria asta de turist are şi ea neajunsurile ei: ai o singură zi de petrecut la poalele vulcanului, iar vulcanul se ascunde de tine, mândru, dispreţuitor, în norul lui de ploaie. Ţi-e ciudă. Apoi încerci să faci cât mai multe, ca orice turist ce are o singură zi de petrecut în faţa unui vulcan pe care, mai mult ca sigur, nu-l va mai vedea niciodată. Facem vâââââj, deasupra pădurii tropicale, pe o sârmă de care suntem ancoraţi. Se numeşte "canopy", iar viteza cu care zbori deasupra pădurii obligă timpul să se com­prime. O pădure cărnoasă şi verde, pe care o iei cu tine într-un zbor grăbit. Apoi cobori o stâncă pe coar­dă, ajungi la râu, faci poze, despre asta e vorba, nu ai timp de altceva. Ce ai mai putea face, într-o singură zi, până când înserarea asta grăbită de aici să-ţi spună, deja, că noaptea începe de la ora 6? Aşa că te grăbeşti, te adânceşti în pădurea de la poalele vulcanului, pe potecile de lavă topită demult, te laşi copleşit de co­pacii uriaşi, osoşi, plini de tulpini întortocheate, care se răsfiră deasupra pământului. Pădurea asta e toată un zumzet, fiecare frunză foşneşte şi ţiuie, e o viaţă uriaşă, verde, înnebunitoare, ascunsă privirilor tale de om care păşeşte pe pământul negru, de vulcan bătrân. Încerci să ghiceşti ce se întâmplă în jurul tău, dar înserarea se grăbeşte spre tine, te aşteaptă un pod sus­pendat peste râu, n-ai vrea să te prindă întunericul într-o pădure ca asta, atât de altfel, atât de ciudată, printre copacii ăştia ca nişte oase bătrâne, în zumzetul ăsta de păsări şi insecte pe care nu le poţi vedea, dar care respiră alături de tine. Repede! Te umpli de înse­rare şi de priveliştea Miradorului, ţi-e ciudă că vul­canul de care te-ai apropiat atât de mult, pe pământul căruia păşeşti, s-a burzuluit şi nu vrea să ţi se arate: Arenal.

"Pura vida!"

Pura vida, ăsta-i salutul pe care şi-l adresează costaricanii atunci când se întâlnesc. Pura vida, scrie oriunde te duci de-a lungul coastei Oceanului Pacific. Ca să ştii, ca să te bucuri. Viaţă pură, trasă la indigo, un fel de paradis artizanal, cu plaje somptuoase, pline de pelicani negri care plonjează în valuri, şi mici insu­liţe stâncoase, undeva, la orizont. Palmieri pe plajă, iguane pe potecile prăfoase din jur, copaci vechi de sute de ani, precum El Higueron de Cabuya, toată această viaţă pură, costisitoare pentru turişti, o viaţă de huzur, măcar pentru câteva zile, până când se termină banii, până când se încheie vacanţa. Frumuseţea aceea pe care o vezi în calendarele cu peisaje exotice, fru­mu­seţea care nu te tulbură şi nici nu te nelinişteşte. E bine în Costa Rica, binele cu fructe exotice şi surferi care plutesc pe valuri, binele de fotografie, fără trecut şi fără viitor, binele acela când afară sunt 30 de grade, iar briza oceanului îţi spune că poţi să adormi liniştit. Dacă asta e viaţa pură, atunci viaţa impură pe care o ştii de acasă e de o mie de ori mai vie. Soarele se pră­bu­şeşte peste stânci, e roşul acela de care ţi-era dor. Un grup mic de oameni în haine albe s-a strâns pe plaja din Samara. E ora perfectă, e locul perfect, ce poţi face altceva decât să te căsătoreşti, aici, pe plajă, la Pacific, cu câţiva martori pe care-i cunoşti şi alţii pe care nu-i cunoşti, nişte pelicani, doi români care se uită la tine, soarele care apune, apoi, desigur, te aş­teap­tă terasele, vor veni şi mariachi îmbră­caţi ca nişte mariachi, vor cânta Besame mucho, se va înnopta aco­lo la tera­să, oceanul va vui şoptit, viaţa pură din Costa Rica va adormi şi ea încet, se vor aprinde stelele, ca nişte licurici se vor aprin­de, iar oamenii aceia ve­niţi de la peste zece mii de kilometri, din ţara lui Dracula, România, aşa cum o ştiu toţi cei de aici, vor ofta, poate, încet, se vor gândi la mire şi mi­reasă, la viaţa pură care trece fără convulsii şi, fără să ştie nici ei de ce, vor simţi cu putere că li s-a făcut dor de casă. Atâta paradis liniştit, per­fect, e uneori prea greu de dus. A doua zi, se vor sui pe un feribot, vor traversa gol­ful Nicoya, vor înnopta la graniţa dintre Costa Rica şi Nicaragua, unde­va, în acelaşi orăşel ca o cutie de chibrituri de peste tot, se vor plimba pe stră­zile pustii, până când, pe o clădire mică cât o cutie de chibrituri, vor vedea scris cu litere mărunte, abia des­luşite, Mundo Magico. Vor lua scrisul ăsta şi îl vor băga în buzunarul de la piept, chiar lângă oraşul plin de licurici.

Viaţa impură

Lăsăm în urmă viaţa pură din Costa Rica şi tre­cem graniţa în Nicaragua. Şi totul se schimbă: acope­ri­şurile caselor încep să se înalţe, oamenii să forfoteas­că pe străzi, privirea ta să alerge dintr-o parte în alta. Viaţa de aici e vie, e neliniş­titoare, e impură, e aşa cum trebuie să fie o viaţă de oameni, tul­bure, colorată şi pestriţă, o viaţă pe care o simţi cum pulsează, o fiinţă gata să te înhaţe şi să te ia cu ea în locuri neştiute. Şi e mai bine aşa, e mai bine de o mie de ori decât siguranţa aceea placidă a traiului tihnit din Costa Rica. Dedesubt, Nicara­gua ascunde răni vii, încă nevindecate pe deplin. Sclavii aduşi de conchistadori ca să construiască oraşe şi să exploateze mine; dictatura nesfârşită a familiei So­moza; un cutremur devastator; mişca­rea sandinistă şi cumplitul război civil; zeci de mii de morţi într-un singur secol, XX, frământări cumplite şi o sărăcie lucie. Un preşedinte, Daniel Ortega, care simte ne­voia să-şi liniştească poporul la fiecare colţ de stradă, de pe panouri uriaşe, care vorbesc despre familie, religie şi bună­stare. Pa­nouri care îl arată pe el. Mii şi mii de chipuri ale preabunului preşedinte Daniel. În drum spre Managua, vezi sfinţi de ipsos, binecuvântând in­tersecţiile, vul­cani în depărtare, oameni vân­zând fructe, alune, bre­locuri cu Maica Dom­nului, vulturi pleşuvi, co­pii în drum spre şcoa­lă, tiruri uriaşe, americane, pe Daniel care va aduce pacea şi lacuri pe care plutesc bărcile pescarilor. Managua vine spre tine şi te înghite. Nu e un loc de fotografiat, e locul acela în care ar fi mai bine să taci, să priveşti cu luare amin­te şi să înţelegi cât de com­plicată poate fi istoria. Iar când istoria e complicată, oa­menii sunt mai vii. Îi vezi, odată ce ai ajuns în Granada, o minunăţie scorojită de oraş colonial. Oamenii au învăţat să fure bucuria din orice, mai ales că viaţa le-a fost potriv­nică atâta amar de vreme. Se bucură oricum, pentru că e soare afară, pentru că din pie­ţe răsună bachata, pentru că martie e o lună atât de bună pentru dans, pentru că viaţa e grea, fru­moasă şi impură, pen­tru că nu ştim cum o să fie mâine, dar azi e pace şi e tim­pul să trăim. Copiii mănâncă îngheţată, mân­căm şi noi. A­poi, soarele începe să se ştear­gă încet de deasupra oraşului, clopotul catedralei bate grav, de şase ori. Am fost şi noi acolo, sus, deasupra oraşului, am privit până departe, mai departe de vulcani şi de la­gune, am pus forfota oraşului în buzunarul de la piept şi am zburat tihnit, vreo zece mii şi ceva de kilometri, până acasă, cât să le spunem alor noştri să stea liniştiţi. E bine!

Poarta spre rai

Pluteşti spre para­dis. Un feribot preistoric în­fruntă valurile uriaşe ale lacului Nicaragua, în drum spre insula Omete­pe. Vulcanii Concepción şi Maderas se apropie. Unul înalt, conic, gata să erupă, celălalt stins, cu craterul acoperit de apă, domol şi cu viaţa forfo­tind la poale. Doi îndră­gostiţi au fost aceşti vul­cani, un rege şi o regină, frate şi soră, foc şi apă, care s-au iubit, deşi legile lumii le erau potrivnice. Au murit ca oameni şi tră­iesc acum ca vulcani. Din lacrimile mamei s-a născut lacul acesta, cel mai mare lac de apă dul­ce din America Centrală. Aici, oamenii sunt altfel, se află în inima poveştilor pe care le duc mai departe. Ochii lor ciudaţi, alungiţi, te duc cu gândul la azteci. Pietroglife vechi de mii de ani au fost găsite la poalele vulcanilor, semn că viaţa şi istoria sunt mai vechi şi mai vii decât Lumea Nouă. O lume neştiută, pe care o simţi cu toţi porii pielii, aici, lângă îndră­gostiţii aceştia prefăcuţi în munţi. E vineri, e proce­siune, iar oamenii îşi poartă crucea. E postul ­Paştelui acum, e liniştea aceea de la început de lume, e umbra lui Chico Largo, pe care ai face bine să n-o tulburi. Oa­menii de pe Ometepe încă se mai tem de el, de bles­temele lui cumplite de vrăjitor care te pot preface ori­când în animal sau peşte. Se spune, de altfel, că nici nu e bine să intri în apa lui vrăjită. Şi nu doar pentru că în lacul acesta trăieşte singura specie de rechin de apă dulce din lume, ci pentru că blestemul lui Chico Largo pluteşte pe ape şi te poate sminti pentru tot­deauna. Adâncit în basm şi pietroglife, printre vulcani îndrăgostiţi şi vrăji neliniştitoare, Ometepe e poarta aceea spre rai care ţi se deschide larg, în plină reali­tate. E de ajuns să se facă seară, să aştepţi ora aceea magic albastră de dinainte de 6, să păşeşti pe nisipul pietros de pe istmul Punta Maria, să te laşi biciuit de vânt, să înaintezi pe limba subţire de pământ spre ini­ma lacului şi să te laşi dus de lumina unui soare ce apune. Acolo, în miezul mişcă­tor al unui cer sângeriu, vei vedea, preţ de câteva minute, toate răspunsurile vieţii tale de pe pământ. Câteva minute, cât pentru o viaţă, câteva minute cât să pricepi că totul e cu tine, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Apoi cerul începe să se stingă, miraco­lele nu durează mult, ne-ar pârjoli sau ne-am obişnui prea repede cu ele, e numai bine că s-a făcut noapte, că ţi-e somn şi că mâine vei pleca de pe insula asta, cu toate răspunsurile tale foş­nind în buzunarul de la piept.
Nu mai e mult şi vei ajunge din nou aca­să, dorul e deja prea mare, iar verdele ima­culat, de smarald, al Caraibelor, nisipul alb, auriu, plaja de vis de pe Little Corn Island sunt deja frumuseţile acelea cu care te-ai obişnuit. Te opreşti însă în mijlocul mă­rii, pescarul care te-a adus până aici, Camp­bell, aruncă ancora. 25 de copii a avut tatăl lui, doar 8 are el, dar e un om liniştit, marea asta e plină de peşte şi ho­mari.Arun­căm şi noi lanseta, iar peşti ciu­daţi, pictaţi în toate culorile posibile, încep să vină unul câte unul în barca noastră, ca într-un vis straniu, ca o realitate care se des­tramă cu totul şi pluteşte pe valuri. Sun­tem deasupra recifului, ameţim uşor, valu­rile ne leagănă, ne duc aproape de leşin. E greu să stai în preajma minunilor atunci când se întâmplă, încă nu ni s-a dat să le trăim până la capăt. Ne întoarcem.
Aici, acasă, în buzunarul meu de la piept, sclipesc mii de licurici. Sunt acasă. M-am întors la nelinişti. Dar...