Început de martie. O zi de "babă" însorită îmi află pașii într-unul din satele hunedorene de pe Valea Mureșului: Rădulești, comuna Dobra. Pe dealurile molcome și cuminte împădurite, dincolo de zgomotul șoselei ce duce spre Timișoara, satul acesta și încă alte câteva așezări se ascund într-o liniște ce face să pară că aparțin unei alte lumi. Peste noapte a nins, dar acum razele soarelui ating jucăușe zăpada, transformând totul într-o feerie luminoasă și albă. Veșnicia născută la sat pare a fi aici măsurată strop cu strop, imaterială, dar știută, așteptată, râvnită. Și rece. Mai ales rece. Doar în casele sătenilor e cald și bine, ghicesc, după fuioarele de fum ce ies din hornuri. Așa e și în casa Corneliei Șuiaga, prescurărița din Rădulești. E sâmbătă și face iarăși "pâini pentru Dumnezeu". În bucătăria luminoasă e cald și miroase ademenitor a azimă fierbinte.
Pâinea cu pecetar
"În atâția ani de când coaceți prescuri, vi s-a întâmplat vreodată ca, din cauza făinii sau a drojdiei vechi, să nu vă crească aluatul pus la dospit în covată?", întreb, contemplând pâinișoarele rotunjoare și aurii, care aburesc aliniate umăr la umăr, pe o față de masă albă.
"Cum să nu crească, domnucă dragă, când asta-i pită binecuvântată în biserică?", îmi spune și se îndreaptă grăbită spre sobă, să mai pună un lemn pe foc. În cuptor sunt așezate două dintre cele șase prescuri pe care Cornelia Șuiaga le are de făcut astăzi. Femeia aceasta subțire, îmbrăcată în negru, plămădește, de peste 20 de ani, pituțele sfințite pentru biserică. Că sunt pentru ajutorul celor vii sau pentru pomenirea celor morți, toate sunt făcute de ea, săptămână de săptămână. "Vin și din satele dimprejur și mă roagă să le fac prescuri. Și le fac, doamnă dragă, că nu pot altfel...", spune, așezându-se pe colțul patului și dedându-se la povești, până când va trebui să mai pună un lemn pe foc sau să scoată prescurile din cuptor. "La noi, în familie, am fost obișnuiți să slujim, într-un fel sau altul, biserica. Și mama mea, și soacra mea, făceau prescurile mai demult. Soțul meu o fost cantor la biserică, dar nu așa, pur și simplu. O fost la o școală specială la Sibiu, unde o învățat «meseria» asta. Și-o cântat în strana bisericii din Rădulești până o murit. Îs peste 20 de ani de-atunci. Preotul de-atunci, din sat, mult m-o rugat să m-apuc să fac prescuri, înainte chiar ca soțul meu să moară. El era bolnav rău, pe pat, dar nu m-o lăsat să fac asta. «Când oi muri eu, atunci vei putea face!», mi-o zâs. Și aveam și eu, așa, un fel de frică. Mă gândeam că nu-s vrednică să fac eu așa un lucru sfânt! Da' după ce-o murit omul meu, am simțit că a venit timpul. Mi-o făcut preotul o slujbă și... De-atâta timp le fac, că parcă niciodată n-o fost altfel...", spune bătrâna și se duce iarăși să pună lemne pe foc.
Într-o copăiță de lemn stă la dospit aluatul pentru celelalte prescuri. Femeia ia puțină apă dintr-o sticlă și se spală ușor pe mâini. "E apă sfințită", îmi spune, apoi apucă o bucată de aluat. O împarte în opt bucăți. Pe prima, ceva mai mare decât celelalte, o întinde încet și o așează pe fundul vasului de copt. "Asta-i turta, iar celelalte bucăți se numesc pupi", spune, mângâind aluatul ușor. Sub mâinile trudite ale Corneliei Șuiaga, bucățile diforme de aluat prind, parcă, viață. Le întoarce una peste alta, până când devin rotunde și netede. Perfecte! Așează, rând pe rând, toți cei șapte pupi, în formă de floare, peste turtă: unul în mijloc, iar ceilalți șase pe margini. Dintr-un sertar al dulapului, prescurărița scoate pristolnicul, pecetea sfântă ce va transforma bucățelele de aluat în prescură, în trupul Mântuitorului. "L-am moștenit de la soacra mea și cred că are mai mult de 100 de ani", spune, apăsându-l încet pe fiecare din cei șapte pupi ai prescurii. Încep să înțeleg. Pituța aceea în formă de floare ar fi putut fi o pâine ca oricare alta. Acum, însă, purtând pecetea, devine prescură, pâine sfântă. Pentru că acolo, pe pristolnic, sunt însemne dumnezeiești: IC-XC / NI-KA - inițialele Domnului nostru Iisus Hristos, scrise cu litere chirilice: "Iisus Hristos biruitor". Bătrâna mai face o dată semnul crucii deasupra prescurii și o bagă în cuptorul încălzit.
Mâinile nevăzute
Fiul prescurăriței e preot într-un sat apropiat, Roșcani. Nana Cornelia începe să spună o poveste care se apropie de miracol. "Primul meu copil a fost o fetiță. Avea vreo 5-6 ani, și eu eram însărcinată a doua oară, când o venit în sat, la biserică, episcopul Andrei Magieru. Când s-o gătat slujba, sfințitul s-o dedat la vorbă cu sătenii. Pe soțul meu, fiind cantor, l-o-ntrebat dacă-i însurat, dacă are copii. I-o zâs că da și ne-o arătat pă mine și pă Sabina, fetița noastă. «Doar pe fetiță o ai?», l-o-ntrebat episcopul. «Da, Preasfințite, și încă un copil pe drum...», i-o răspuns a' meu. Atunci episcopul o făcut un gest cutremurător: s-o-ntors cu fața cătră altar, o ridicat mâinile a binecuvântare și-o zâs: «Binecuvântează, Doamne, pântecele acestei femei și fă ca acela ce se va naște să fie de parte bărbătească și să ajungă slujitor al Sfântului Altar!». Și-așa s-o-ntâmplat! Victor îi preot la Roșcani. Și Sabina o ajuns și ea preoteasă. Dar prea puțin, prea puțin!...", spune cu un oftat bătrâna, oprindu-și lacrimile cu greu: "Fiica mea, Sabina, o murit de 36 de ani. Avea numai 31 de ani și-o fost bolnavă de leucemie... De-atunci, am încercat de câteva ori să las culoarea neagră, dar nu pot. Nu pot!".
Dintr-un tablou, o femeie brunetă, nespus de frumoasă, zâmbește parcă îngăduitor peste lacrimile opintite ale prescurăriței. E Sabina, cea devenită preoteasă a îngerilor și înger pentru cei dragi, luminându-le pașii și înlăcrimându-le, încă, clipele. Mă gândesc dacă nu cumva de aceea, femeii acesteia, de 86 de ani, nu-i pare greu să plămădească, săptămână de săptămână, prescuri: o ajută credința în Dumnezeu și, de undeva din cer, mâinile nevăzute ale fiicei sale care frământă, poate, aluatul împreună cu ea, prin rugăciunile care preced, întotdeauna, acest ritual. "În ziua când am de făcut prescuri, mă trezesc de cu noapte. Spun rugăciunile dimineții și alte câteva de la mine. Înainte de a mă apuca de frământat, mă spăl pe mâini cu apă sfințită. Spun «Tatăl nostru», fac câteva mătănii și abia apoi mă apuc de treabă. Măsor făina cu mâna - șapte mâini de făină, puțină drojdie, sare și apă cât cuprinde. Apoi, îl las să dospească. Și când îi gata dospit, îl frământ. O oră întreagă îl tot întorc cu mâinile, îl descânt, până să dezlipește sângur de pe copăiță. Îl mai las o țâră să crească, apoi fac prescurile. Câte două, că atâtea încap în cuptor", spune nana Cornelia. E vremea să scoată două dintre prescuri. Scoate una câte una, le învârte ușor în mâini, apoi le așează pe o față de masă albă, curată, întinsă anume pe o masă. Două prescuri, apoi alte două, și altele, așezate cuminți în așteptarea duminicii de a doua zi, ce va să le aducă sfințirea. Bucătăria se umple de un miros nedefinit, de pită caldă și încă altceva, fără de cuvinte. Mă bucur ca un copil înaintea unei minuni. Minunea făinii ce mai are puțin, numai puțin, până să devină trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Dar asta e o altă poveste. O poveste pe care mi-o spune preotul Victor Șuiaga, fiul prescurăriței. De la el aflu că în făcutul prescurilor sunt niște rânduieli bisericești care trebuie respectate. Prescuri pot face numai femei bătrâne și văduve, cărora preotul le-a dat dezlegare pentru asta. "Femei curate și iertate", se spune la țară. "În fiecare zi de sărbătoare, înainte de Sfânta Liturghie, există un ritual special, destinat împărțirii prescurii, numit proscomidie. Cum se procedează? Din primul pup, cel din mijloc, se scoate o bucățică cubică, numită agneț. Acesta, când preotul evocă pogorârea Duhului Sfânt, se transformă în trupul Mântuitorului. Din al doilea pup se taie o bucățică piramidală, pentru Maica Domnului. Din fiecare din următorii trei pupi se scot câte trei bucățele, pentru cele nouă cete ale sfinților. Alte trei bucățele sunt scoase din al șaselea pup, pentru pomenirea episcopului, a poporului român și a armatei, pentru ctitorii bisericii și pentru credincioșii vii. O bucată din ultimul pup este tăiată pentru pomenirea celor morți. Toate aceste fragmente de prescură se așează pe Sfântul Disc, într-o ordine anume, iar ce mai rămâne din prescură este tăiat bucățele. Aceasta este anafura, care se împarte credincioșilor din biserică, la sfârșitul slujbei. Trebuie știut că nu pot lua anafură decât cei care nu au mâncat nimic în acea zi", explică preotul Șuiaga rânduiala bisericească a prescurilor. Și-mi mai spune câte ceva despre obiceiurile moderne, de la oraș, acolo unde prescurile sunt comandate la o fabrică de pâine. Asta vine în contradicție cu tradiția văduvelor curate, ce primesc dezlegare de la preot pentru a face prescuri. E greu de crezut - dacă nu chiar imposibil - ca, la fabricile de pâine din orașe, să fie angajate femei bătrâne și văduve, care să se ocupe doar de prescuri. "Nu e bine ca prescurile să fie făcute la fabrică, pentru că acolo lucrează femei și bărbați tineri, care nu se pot încadra în ceea ce biserica numește «oameni curați». Dacă, totuși, aceasta e singura soluție, oricum, prescurile nu pot fi însemnate cu pristolnicul decât de către o femeie care are în acest sens dezlegare de la preot".
Taine atinse de sfințenie
Încerc să aflu dacă există alte "secrete" locale ale facerii unei prescuri, rânduieli statornicite în timp, în satele Hunedoarei, pe Valea Mureșului. Există. Întâi de toate, indiferent de solicitări, prescurile nu se coc niciodată în zi de vineri. Apoi prescurărițele nu iau bani pentru munca lor, iar ofranda celui care duce prescura la biserică este primită numai dacă el este cel care dă făina pentru facerea ei. Nu există zile anume când credincioșii pot duce prescuri la biserică, pentru a le fi întărite rugăciunile la necaz, sau ca semn de mulțumire către Dumnezeu. Dar ele sunt incluse în proscomidie și devin anafură doar duminica sau în alte zile de sărbătoare religioasă din cursul săptămânii.
Plec zâmbind din casa prescurăriței din Rădulești. În doar câteva ore, Cornelia Șuiaga m-a făcut să înțeleg că așa cum pâinea noastră de toate zilele poate să devină o pâine sfântă, prin dedicația ei divină, și noi, oamenii, putem râvni, așa cum se spune în bătrâni, să fim "pâinea lui Dumnezeu".
CAMELIA STÂRCESCU
(Fotografiile autoarei)