Îngerii păzitori de la Mireş

La sfârşitul anului trecut, o decizie a Curţii Constituţionale a agitat aprig spiritele, stâr­nind la nivel naţional discuţii tot mai aprin­se despre o posibilă desfiinţare a orelor de religie din şcoli.

Peste 6000 de profesori au fost ameninţaţi cu pierderea locului de muncă. Milioane de părinţi au fost puşi pe drumuri, pentru a completa formulare prin care acceptă sau nu ca ora de religie să rămână în pro­grama şcolară a copiilor. A fost un fel de referendum, cu rezultate zdrobitoare: peste 90 la sută dintre părinţi au ales să-şi trimită copiii la ora de religie. În acelaşi timp, într-un sat din Prahova, copiii au ales să-şi re­zolve singuri problema.

Lanţul viu din jurul bisericii

Mireş, un sat ca dintr-un basm frumos, cu case ară­toase, grădini roditoare, ascuns departe de urâţenia lu­mii, între dealurile blajine de la marginea judeţului Pra­hova. Aici oamenii îşi văd cu încăpăţânare de rân­duielile lor, păstrând obiceiurile străvechi şi smerenia dinaintea lui Dumnezeu. Dar, acum vreo două săptă­mâni, la şcoala gimnazială din sat a fost răzmeriţă mare. Zeci de elevi au ieşit în curtea bisericii, protes­tând în tăcere împotriva mai-marilor de la Bucureşti, care s-au gândit aşa, nitam-nisam, să desfiinţeze pen­tru totdeauna orele de religie din şcoli. Vestea revoltei lor s-a întins iute. Părinţii şi bunicii au sărit ca arşi, dând năvală la biserică, pentru a-şi lua copiii acasă, speriaţi, pesemne, de eventualele consecinţe neplăcute ale gestului lor, unic în istoria aşezării. Chiar şi pro­fesorul de religie, preotul satului, s-a arătat surprins auzind de acţiunea copiilor, mergând degrabă la faţa locului să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. Cu toţii însă, odată ajunşi acolo, au rămas uluiţi. Copiii stăteau cuminţi, ţinându-se de mână, formând cu mic, cu mare, un lanţ în jurul bisericii. Niciunul nu spunea nimic, stăteau lipiţi cu spatele de zidul bisericii, pri­vind liniştiţi către părinţii şi bunicii lor. Prima im­pre­sie a fost că se joacă, că e, aşa, o bazaconie a lor. Numai preotul Corneliu Pârvu, profesorul de religie, avea deja o bănuială, ştiindu-le supărarea. "Măi, co­pii, ce-i cu voi aici?", i-a întrebat cu blândeţe. "Taică părinte, noi nu vrem să ne ia reli­gia din şcoală!", i-a răspuns cu glas subţire şi rugător Narcis, un băieţel mai firav din clasa a patra, făcând un pas în faţa şirului de copii. Vorbele lui au dat semnalul. Zeci de voci s-au revărsat ca nişte clinchete ascuţite, totul transfor­mân­du-se într-o larmă de nedescris, pe care doar stăruinţa părintelui a reuşit, într-un târziu, să o domolească."Hai mai bine să facem altfel, ca să ne şi audă ci­neva", le-a spus părintele, bucuros de elevii lui. "E fru­mos ce faceţi şi sunt tare mândru de voi. Dar hai­deţi să facem nişte fotografii, cum staţi, aşa, de mână, în jurul bisericii, şi pe urmă să mergeţi fru­mos acasă şi să scrieţi o compunere în care să po­vestiţi de ce nu vreţi voi să vă scoată orele de religie de la şcoală. Strângem pe urmă toate compunerile şi le trimitem împreună cu fotografiile la Bucureşti, să le vadă cine trebuie." Copiii au acceptat propunerea cu mare bucu­rie. Au făcut mai multe fotografii şi-apoi au plecat spre casele lor, ca să se apuce de scris. A doua zi dimi­neaţă, pe catedra din cabinetul de religie erau strânse peste 50 de compuneri. Unele mai scurte, de câteva rân­duri, altele lungi, chiar şi de patru pagini. Unele simple, scrise mai stângaci, altele elaborate, pline de fraze meşteşugite şi cuvinte frumoase. Toate, pline de emoţie şi candoare. Apoi, în zilele următoare, numărul lor s-a dublat. Aflaseră şi alţi copii de răz­meriţă şi-au vrut să se alăture şi ei celor ce-au por­nit-o, punându-se pe scris compuneri despre ora lor de religie. "Întâm­plarea asta minunată mi-a adus cea mai mare feri­cire", îmi spune părintele Pârvu. "De fapt, tot ce se întâmplă aici pare sub semnul unui mi­racol. Vă spun sincer, faţă de tot ce ni se arată zilnic la televizor, satul ăsta e o altă Românie."
Aproape de şcoală, sus, pe o colină blândă, se înalţă zidurile albe ale bisericii din Mireş. Aici slujeşte părintele Corneliu Pârvu, un preot inimos şi tânăr, ales parohul satului în urmă cu vreo cinci ani. Chiar de atunci a înţeles că locul ăsta ascuns pare însemnat de Dumnezeu şi că oamenii de aici au o evlavie aparte. A văzut că nimic rău sau urât nu le tulbură viaţa, ca şi cum dealurile astea care stau de jur-împrejur i-ar fi apărat dintotdeauna, ca un soi de cetate, de fărădele­gile lumii. A descoperit, uimit, că o mulţime de copii vin duminica la biserică, îndrăgind-o ca pe propria lor casă. I-a văzut cum se roagă, cum vin la el, cu chipu­rile lor ca de îngeri, să-şi ia cuminecătura, să-i poves­tească despre supărările lor, cum ies apoi în curtea bisericii şi mai zăbovesc acolo, jucându-se "uliul şi porumbeii", cum îi spun, plini de respect, la plecare, "sărut mâna, taică părinte". Mai târziu, când a primit propunerea de a veni la şcoală, luând sub grija lui orele de religie, a acceptat bucuros. Cum să refuze aşa ceva? Cum să nu-şi dorească să aibă sub oblăduirea lui asemenea copii minunaţi? "Candoarea îngerească a acestor copii a aprins în sufletul meu un entuziasm cum n-am mai simţit până atunci", mărturiseşte tână­rul preot. "I-am ales pe cei mai vrednici şi cuminţi dintre ei şi i-am luat lângă mine, i-am îmbrăcat în veşminte bisericeşti, i-am lăsat să vină în altar şi să mă ajute duminica, înainte de Sfânta Liturghie, la tăia­tul prescurii sau pregătirea cădelniţei, i-am învă­ţat să cânte la strană, să înţeleagă mai bine tâlcul Sfin­tei Scripturi şi puterea rugăciu­nii. Mai târziu, i-am îndemnat să scrie poezii sau poveşti, să picteze, să facă fotografii, să filmeze. Au fă­cut chiar şi un filmuleţ despre şcoa­la lor. Au filmat la ore, la biserică, au luat interviuri unor elevi şi pro­fesori, au pus ceva muzică, şi a ieşit o minune de film.Am format cu câţiva dintre ei o grupă de catehi­zare cu care am participat la toate concursurile organizate de Patriar­hia Română, alţii au participat la alte concursuri şi festivaluri de poe­zie, compuneri sau pictură. Au înce­put imediat să curgă o mulţime de premii. Pot să spun că de atunci am clădit împreună o adevărată fa­milie. Ne vedem aproape zi de zi, îmi spun tot ce au pe suflet, iar eu fac tot ce pot să-i ajut şi să le păstrez entuziasmul şi dragostea asta a lor pentru şcoală şi biserică. Vă daţi seama câtă durere au simţit aceşti copii când au auzit că e posibil ca orele de religie să le fie desfiinţate? Veneau la mine, mă opreau prin şcoa­lă sau pe stradă şi mă întrebau, «Părinte, de ce vor să ne facă atâta rău? Că asta e singura materie pentru sufletul nostru». Ce să le spui, cum să le explici o asemenea măsură absurdă? Avem 189 de elevi în şcoală. Toţi, fără nicio excepţie, au fost împotriva acestei măsuri. Cu toţii au zis că vor merge şi la Bucu­reşti, să protesteze, dacă e nevoie. Sau că vor veni la biserică, să facem mai departe orele aici, dacă la şcoală nu vor mai avea voie."
În doar trei zile, părintele Pârvu a strâns peste o sută de compuneri de-ale copiilor despre orele lor de religie. L-am rugat să le aleagă pe cele mai reuşite şi să-mi facă cunoştinţă cu autorii lor. "Cu mare bucu­rie", îmi spune, luminându-se la chip. "Ei sunt îngerii noştri păzitori."

Pasărea neagră

Isabela Mohor, clasa a VII-a: "Acum câteva nopţi am avut un coşmar. O pasăre neagră şi uriaşă, cu gheare lungi şi înco­vo­iate, zbu­ra ameninţător dea­supra satului nostru. Zbu­ra în roto­coale mari, din ce în ce mai aproape de sat, gata parcă să atace oricând. Stăteam as­cun­să în casă şi o priveam pe fe­reastră, cu inima înghe­ţată de spaimă. Strada era pustie, nimeni nu mai avea curajul să iasă sub cerul înnegrit de aripile acelei arătări uriaşe. Deodată, cum mă uitam la ea, am văzut-o cum îşi desface larg ghea­rele şi coboară cu viteza unui fulger, năpustindu-se cu un ţipăt sinistru spre curtea biseri­cii. Într-o singură clipă, o beznă cumplită a înghiţit tot satul. Nu mai era niciun fir de lumină, totul era atât de negru, că nici măcar mâinile lipite de geam nu mi le mai puteam vedea. De afară se auzea un şuierat care-mi tăia timpanele. Deodată, un bubuit asur­zitor a cutremurat toată casa şi, la scurt timp, ce­rul s-a luminat din nou. Undeva, acolo, pe cer, pasă­rea neagră se înălţa iar, purtând în ghearele ei, înco­voiate şi strânse ca nişte cleşti, un obiect uriaş şi stră­lucitor. Am coborât apoi privirea şi am văzut pe delu­şorul de lângă şcoală o imagine care m-a îngrozit: turla cea mare a bisericii fusese smulsă de pasărea aceea slută şi blestemată şi se afla acum între ghea­rele ei. M-am trezit în hohote de plâns, şi până în zori, am stat la fereastră, aşteptând cu sufletul la gură să se lumineze puţin, ca să văd dacă biserica noastră mai e încă acolo, la locul ei. Da, era acolo, pe deluşo­rul din spatele şcolii, vie şi nevătămată, sub cerul roşu, cu turla ei ocrotitoare. Atunci, în ziua aceea, am aflat de la taica părinte că se tot vorbeşte la Bucureşti despre desfiinţarea orelor de religie din şcoli. Mi-a apărut imediat în minte imaginea păsării negre şi uriaşe pe care o visasem. O vedeam parcă iar, sus, pe cer, cum dă târcoale deasupra satului, desfăcându-şi ameninţător ghearele ei arcuite. Am vorbit cu câţiva colegi şi ne-am hotărât să ne adunăm cât mai mulţi în faţa bisericii şi să o înconjurăm ţinându-ne de mână. Să facem un zid în jurul ei, ca să ştie toată lumea cât de mult îndrăgim noi orele de religie, şi că biserica este a doua casă a noastră, pe care o apărăm cu tru­pu­rile noastre de orice pasăre fioroasă."
Isabela închide caietul şi îşi ridică privirea spre mi­ne. Ochii ei sunt ca două săgeţi, nu trădează nici cea mai vagă emoţie. Părul lung, de culoarea castanelor, îi învăluie graţios chipul senin şi zâmbetul suveran. Vorbeşte calm, cumpătat, fixându-mă permanent cu privirea. S-a născut în Italia, dar asta e doar dintr-o pură întâmplare. Tatăl ei lucrează de mulţi ani acolo, iar mama, tocmai când s-a împlinit sorocul, era într-o scurtă vacanţă la el. Aşadar, Isabela are şi cetăţenie italiană. De atunci, însă, n-a fost niciodată acolo, deşi ar dori tare mult să-şi petreacă o vacanţă întreagă împreună cu tatăl ei. Altfel, n-o interesează deloc să se mute pe alte meleaguri. Vrea să fie profesoară aici, în satul ei, să-i înveţe şi ea pe alţi copii să iubească frumosul şi locul în care s-au născut. "Nicăieri n-am găsit atâta linişte. După părerea mea, satul ăsta e binecuvântat şi nicăieri nu mă simt mai în siguranţă decât aici. Când eram mai mică şi vedeam atâtea rele şi porcării la televizor, mă întrebam dacă nu cumva sunt numai minciuni, pentru că la Mireş niciodată nu s-a pomenit aşa ceva. Aici, cred că oamenii ar putea trăi liniştiţi şi fără poliţie. Nu cred că cineva ar putea face vreodată ceva rău." Singura durere a Isabelei este despărţirea asta îndelungată de tatăl ei. De când s-a născut, nu-l vede decât în vacanţe sau de sărbători. Ba, mai mult, uneori pleacă şi mama acolo, în Italia, iar fata rămâne doar cu frăţiorul ei, în grija bunicii. Şi-atunci, chiar dacă îşi vede mai departe de treburi, zilele ei nu mai sunt aşa de senine. Singurul om din sat care îi ştie oful ăsta şi poate să i-l mai aline e părintele Pârvu, profesorul ei de religie. "De câte ori mă chi­nuie dorul mai rău, taica părinte îşi face timp să mă asculte şi să-mi alunge supărarea. Ţin minte că odată, când erau amândoi părinţii plecaţi, aşa de dor îmi era, că am luat imediat telefonul să-i sun. Dar, din păcate, niciunul nu răspundea, şi asta m-a supărat şi mai tare. Am fugit plângând la biserică şi, de cum am intrat acolo şi m-am rugat la icoana Maicii Domnu­lui, aşa cum m-a învăţat părintele nostru, imediat am simţit parcă o mângâiere, ca o adiere pe chip, şi o li­nişte sufletească cum n-am mai simţit până atunci."
Isabela are numai note de zece. Scrie poezii şi compuneri din clasa a doua, alinându-şi uneori şi în felul acesta dorul de părinţi. A obţinut mai multe pre­mii la tot felul de concursuri şi festivaluri, ultimul fiind locul doi la un concurs judeţean de poezie creş­tină. Pictează, face cursuri de dans, de teatru, şi parti­cipă la toate acţiunile parohiei. Anul trecut, de Sfântul Nicolae, împreună cu părintele Pârvu, şi-a mobilizat colegii să cumpere jucării, haine, rechizite şi dulciuri, şi să le facă daruri copiilor de la un orfelinat din Plo­ieşti. Apoi, de Crăciun, au împodobit bradul bisericii cu globuleţe confecţionate de ei, iar în ziua de Ajun, tot în biserică, au jucat câteva scenete cu teme biblice. "Facem asta la fiecare Crăciun. De fiecare dată, bise­rica e plină de oameni, că n-ai unde să arunci un ac, cum se zice. Vin toţi copiii din şcoală, părinţi, bunici, în tot satul e o bucurie greu de descris. Cred că astea sunt cele mai frumoase zile din viaţa mea. Atâţia oa­meni plini de bucurie adunaţi în biserică! E ca un vis minunat pe care nimeni n-are voie să ni-l distrugă."

Fetiţa cu ochi de safir

Ana Florea, clasa a V-a: "Fără ora de religie, sufletele noastre ar fi mai sărace. Poate că oamenii care ne conduc chiar asta îşi doresc, să creştem ca nişte roboţi, cu sufletele reci şi împietrite. Pe mine, de când mă ştiu, părinţii m-au învăţat să-mi iubesc aproa­pele, să preţuiesc tot ce e frumos pe lume, să mă bucur de natură, de fructele din livadă, de apa din fântână, de animalele mele din grajd, de dealurile înverzite care înconjoară sa­tul. Iar pentru toate minu­nile astea, tot părinţii m-au învăţat de mică să merg la biserică şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Acestea sunt rădăcinile mele, pe care ni­meni nu le va putea smulge niciodată.
Se apropie Paştele. Ca în fiecare an, la ora de religie, vom merge cu taica părinte la biserică şi vom încondeia ouă. Alţii, de la oraş, se vor juca poate pe internet sau vor merge prin cluburi. Noi ne bucurăm doar cu atât şi suntem foarte fericiţi. Aşa că, domnilor care ne condu­ceţi şi vă certaţi toată ziua la televizor, vă rugăm frumos, nu stricaţi bucuria asta a noastră şi nu sărăciţi sufle­tele copiilor nevinovaţi de la Mireş."
Ana are ochii albaştri scân­teietori. Vorbeşte liniş­tit, cu o cumpătare de om matur. Pune caietul la locul lui, în sertar, şi se întoarce spre mi­ne, aşteptând smirnă să o întreb ceva. Aici, în ca­mera ei, totul străluceşte de cură­ţenie. Cărţile şi caie­tele sunt aliniate perfect, hainele stau aşezate la dungă, nică­ieri nu se vede o scamă. "Ea sin­gură îşi face curat", o laudă mama din pragul uşii. "Să ştiţi că n-a obligat-o nimeni, aşa s-a învăţat ea." Ana nu are nici o notă de nouă. E o elevă-model, ex­trem de exigentă cu ea, dar şi foarte veselă şi prietenoasă. Uneori, fără să ştie de ce, o maicuprinde câte un val mic de melancolie, şi atunci stă aşa, cu privirea pier­dută pe fereastră, rătă­cind printre tot felul de imagini închi­puite şi gânduri bizare. Aşa a păţit acum doi ani, într-o toamnă, când dintr-o visare ca asta a scris prima ei poezie. A doua zi, părintele Pârvu a citit-o la ora de religie şi a hotărât s-o trimită la un concurs jude­ţean. După vreo săptămână, a primit un telefon şi o voce caldă de femeie i-a dat ves­tea că a câştigat premiul întâi. "Nu-mi venea să cred, am zis că e o glumă", îşi amin­teşte Ana zâmbind. "Am scris poezia asta mai mult aşa, din­tr-o joacă. Abia a reuşit să mă convingă doamna aceea că totul e adevărat. De atunci, am prins curaj şi am început să scriu mai departe poezie sau poves­tiri. Le citeam în clasă, la orele de română sau de religie. Doamna învăţătoare şi taica pă­rinte le luau pe cele mai bune şi le trimiteau la alte con­cur­suri. Aşa am câş­tigat alte premii. După mine, au înce­put şi alţi copii din clasă să scrie. Şi uite aşa s-a um­plut panoul şcolii cu diplome şi trofee. Vedeţi de ce iubim noi aşa de mult orele de religie? Pentru că ne încura­jează să fa­cem lucruri frumoase şi ne aduc bu­curie în suflet."
Ana merge de când se ştie la bise­rică. În fiecare vineri şi duminică. Împreună cu mama, bunica, sau Florina, prietena ei cea mai bună. Nu-i place deloc la oraş, vacarmul de-acolo o sperie. Doar aici, la Mireş, se simte în siguranţă. Aici vrea să rămâ­nă pentru totdeauna, să fie învăţă­toare şi să transmită mai departe dragos­tea ei pen­tru satul minunat în care tră­ieşte. "Aici, la Mireş, nu mă tem de ni­mic. Tot răul care ne ameninţă vine de departe, dintr-o lume pe care eu nu vreau s-o cunosc niciodată."

Luminile de pe deal

Narcis Popa, clasa a IV-a: "Pentru mine, religia este cea mai importantă materie de la şcoală. Fără orele de reli­gie, eu aş fi foarte trist, pentru că nimeni nu ne-ar mai explica tainele sufletului şi m-aş simţi ca un copil pă­răsit." Doar atât a scris Narcis în compu­nerea lui. Mai mult n-a ştiut ce să spună. Nu înţe­lege o iotă din socotelile conducătorilor ţării care le strică lor rânduielile. Mic de statură, cu vocea piţigăiată şi privirea de o candoare angelică, acest prichindel este cel mai dârz apărător al orelor de religie şi cel mai fidel slujitor al bisericii. "De când eram mic, mergeam cu mama la biserică. Îmi plăcea mult să mă uit la icoane şi să ascult cum cântă lumea. Dar cel mai mult mi-a plăcut într-o noapte de Înviere, când tot dealul pe care se află biserica era plin de lumini care se tot mişcau. Parcă era un vis."
Anul trecut, într-o sâmbătă, a mers la biserică şi a asistat la un fel de şedinţă de catehizare. Părintele le vorbea unor copii mai mari despre rânduielile bise­ricii şi despre rostul şi semnificaţiile Sfintei Liturghii. I-a plăcut aşa de mult, că a mers şi în sâmbăta urmă­toare, când a descoperit că biserica era aproape plină de copii. Preotul lipsea, avea nişte probleme de fami­lie. Copiii însă stăteau cuminţi, numai ochi şi urechi. În faţa lor, lângă altar, un elev mai mare, îmbrăcat într-un veşmânt bisericesc, citea cu voce groasă frag­mente din Evanghelie. Era un tablou ireal, care pe Narcis, un biet pici de clasa a treia, l-a emoţionat enorm, fără să înţeleagă prea bine de ce. De atunci, era prezent în fiecare sâmbătă acolo, la biserică, să asculte poveştile despre Iisus.
Mai târziu, într-o dimineaţă ploioasă de toamnă, sora lui i-a dat vestea tristă că Meme, căţeluşa lui iubită, de numai trei luni, dispăruse cu o seară înainte din curte. A plâns mult, s-a zvârcolit toată ziua şi ni­meni nu putea să-l liniştească. Spre seară, a luat-o pe furiş prin spatele casei, traversând prin grădinile înno­roiate ale oamenilor şi nu s-a mai oprit până la biseri­că. Aici l-a rugat cu lacrimi în ochi pe Dumnezeu să-i aducă înapoi căţeluşa, a sărutat icoana Maicii Dom­nu­lui şi a zbughit-o spre casă. Şi cum se apropia el de grădina din spatele casei, a auzit vag ceva care semă­na parcă cu scheunatul unui căţel.Da, era Meme. Stătea la poartă zgribulită şi smotocită groaznic de ploaie. De atunci, biserica a devenit pentru Narcis a doua casă a lui, iar Dumnezeu, cel mai iubit şi iubitor Tată al oamenilor. Merge cam o dată pe lună să se spovedească, apoi se împărtăşeşte, participă la fiecare slujbă de vineri sau duminică, aju­tă câteodată la curăţenie, schimbă uleiul din candele, învaţă rugă­ciuni şi cântece. "Eu aş vrea să mă fac preot şi să slujesc aici, în sat", îmi spune senin şi ferm. "Şi o să fiu şi profesor, ca taica pă­rinte. Că nimeni n-o să aibă curaj vreodată să desfiin­ţeze orele noas­tre de religie."
Se apropie Paştele, şi până atunci are de învăţat câteva cân­tece, pe care le va cânta cu alţi copii la biserică. Îşi drege puţin glasul şi începe să fre­do­neze timid: "Să cântăm cu-ade­vărat,/ azi Hristos a înviat,/ a înviat, a înviat/ lumea iar s-a luminat." Duminică, după sluj­bă, va rămâne cu ceilalţi copii să repete şi alte cântece pe care le vor cânta de Paşti, în biserica cea iubită în satul lor.
Afară s-a înserat. Îmi iau rămas bun de la Narcis şi pornesc agale pe drum. O linişte mângâietoare s-a aşternut în tot satul. Peste tot miroase a tămâie proas­pătă şi a primăvară.