BUNAVESTIRE

- Tradiţia sfântă ne spune că Dumnezeu a aşteptat mii de ani ca să se întrupeze pe pământ, dar nu a găsit un suflet atât de larg, iubitor şi curat încât să-L primească. Răspunsul omenirii la această arzândă căutare a Domnului a fost Fecioara Maria. Întâlnirea cerului cu pământul s-a petrecut la Bunavestire, sărbătorită în biserică pe 25 martie -

Părinţii cei sfinţi ai bisericii, iniţiaţi în tainele cerului prin ani de rugăciune îndelungată, ne-au dezvăluit că în adâncul Sfintei Treimi, Tatăl a hotărât, dintru începuturi, ca Fiul să vină pe pământ prin umbrirea Duhului Sfânt, pentru a ne îndumnezei, astfel, lutul. Era sin­gura cale ca rătăcirea noastră, flămândă de iubire, să-şi afle leac. Dacă omul nu mai voia sau nu mai pu­tea să se ridice la cer, atunci cerul avea să se aplece duios spre pământ, adunându-se, smerit, într-un om.
Dar cine să poată purta o dragoste atât de mistuitoare? Ce femeie ar fi putut să-şi deschidă baierile inimii într-atât, încât să încapă în ea iu­bi­rea fără de margini a cerului? Întruparea Fiu­lui trebuia să fie o împreună lucrare a omului şi a Domnului sau nu avea să mai fie deloc. O mi­nune împlinită, fără ca omenirea să ştie ceva. Când şi când, doar proorocii lui Israel anunţau, cu cuvintele lor de foc, miracolul. Dar puţini ştiau să ia aminte la sfaturile şi îndemnurile lor. În această stare a omenirii, a apărut Maria, o pruncă venită ca o minune pentru părinţii ei, Ioachim şi Ana, deja prea bătrâni ca să mai poată zămisli.

Prunca

Maria a fost un altfel de copil. Venită pe lume printr-o minune, născută din rugăciune şi aşteptare răbădătoare, ea a fost dăruită lui Dum­nezeu încă înainte de a se naşte. Da. Părinţii ei, care au iubit-o nespus, au fost atât de uimiţi de apariţia ei, încât au închinat-o, potrivit unei rânduieli străvechi, templului din Ierusalim. Maria a plecat în Cetatea Sfântă şi a fost primită la templu pe când avea doar trei ani. Mama sa, Sfânta Ana, avea să o urmeze în curând, după ce tatăl, Sfântul Ioachim, a plecat la cer. Unchiul Mariei, arhiereul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, cu care era înrudită prin mamă, a ve­gheat-o în toţi anii copilăriei.
Se spune că atunci când a fost adusă în templul sfânt, micuţa Maria a început să danseze în faţa alta­rului. Nu cânta nimeni, nu se auzea nicio muzică, dar sufletul ei curat se bucura astfel de atingerea Duhu­lui. Preoţii au privit-o uimiţi şi s-au purtat cu ea cum te porţi cu un copil ieşit din comun. Cu grijă, încer­când să nu-i tulbure taina. Şi se mai spune că prun­cuţa nu a plâns niciodată după părinţi. S-a cufundat în rugăciune, lipindu-se de templu ca de o altă casă, crescând curat, aşa cum ar creşte o copilă într-o mâ­năs­tire de la noi. Aşa a ajuns rugăciunea ei să se în­treţeasă cu firele nevăzute ale Duhului, alcătuind o cale de unire între cer şi pământ.

Calea dintre minte şi inimă

Era în miez de noapte când mergea să se roage. Atunci templul se cufunda în întunericul liniştit care umbla prin cetatea Ierusalimului cu paşi de pâslă. Trep­tat, larma din case se domolea, iar când toată suflarea se legăna în vise, Maria îşi începea drumul spre cer. Nu vom şti niciodată care a fost taina din adâncul sufletului ei de fecioară cuminte, dar tradi­ţia ne spune că ea a fost primul om de la căderea lui Adam care a regăsit calea dintre minte şi inimă. Şi acolo, în altarul de foc al sufletului, ea a ştiut să-L cheme pe Dumnezeu şi să se cufunde, nero­bită de patimi, în iubirea Lui.
Când Domnul i-a vorbit întâia dată, avea doar 12 ani. Era în plină noapte, dar templul s-a umplut de o lumină strălucitoare şi blândă, care izvora de niciunde. O lumină care i-a născut în inimă o bu­cu­rie neştiută şi fără capăt, din care a auzit: "Ma­rie, din tine se va naşte Fiul Meu!" Atât. Apoi, peste templu s-a întins, nesfâşiată de niciun sunet, tăcerea, iar ea s-a cufundat mai departe în rugă­ciune. Despre această întâmplare înfricoşată nu a vor­bit nimănui, niciodată. A ascuns-o în adâncul sufle­tului, ca pe o mare taină, necuprinsă decât de ea şi de Dumnezeu.
Anii s-au aşternut, apoi, încet peste ea, adăugând valuri de dragoste peste inima curată a Mariei. Când a împlinit 16 ani, a trebuit să plece de la templu. Rânduiala cerea ca locul sfânt să nu fie slujit decât de fecioare. Dar pentru fiinţe ca ea, care doreau a se dărui Domnului în rugăciune şi post, poporul evreu izvodise o rânduială aparte. Erau logodite cu câte un bătrân văduv, care avea grijă apoi de ele, socotindu-le ca pe nişte fiice. Aşa a ajuns Maria în casa lui Iosif din Nazareth, un tâmplar evlavios, cunoscut de toţi preo­ţii de la templu. El i-a fost rânduit printr-o des­coperire dumnezeiască. Arhiereul Zaharia, unchiul Fecioarei Maria, a ales 12 bătrâni, care ar fi putut să o ia de logodnică. Apoi, i-a cerut fiecăruia să aducă la templu o rămurică uscată. A lăsat rămurelele în faţa altarului şi s-a rugat cu înfocare. După câteva zile, ra­mura adusă de Iosif a înflorit miraculos. Domnul îl alesese pentru a-i fi Mariei sprijin pământesc.

Vestea

Era duminică, prima a zi a săptămânii pentru evrei, pentru că în ea, Dumnezeu a făcut cerul şi pă­mântul. Dis de dimineaţă, Maria îşi lua ulciorul cu ea şi pleca să aducă apă de la izvor. Îi plăcea apoi ca acolo, în linişte, să îngenuncheze şi să-i aducă Dom­nului ruga de început a zilei. Se simţea altfel lângă apa susurândă, mângâiată de vântul care-i aducea miresmele aspre ale deşertului.
Aşa a făcut şi în acea dimineaţă, când soarele abia prinsese a se ridica pe cer şi când arhanghelul Gavriil a poposit lângă ea ca o şoaptă. Îl cunoscuse în lungile ei rugăciuni la templu, iar acum i-a simţit cuvintele înlăuntru: "Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!"
Vorbele arhanghelului au tulburat-o. "Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?" Se ştia o femeie simplă, care-l căuta pe Domnul şi atât. "Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit."
Dacă primele cuvinte o tulburaseră, pe cele din urmă le-a pătruns şi mai greu. Cum să ia în pântece, de vreme ce ea nu se atinsese de niciun bărbat, nici măcar cu gândul?! Iosif îi era ca un tată şi-l iubea cu aceeaşi dragoste pe care i-o arătase părintelui ei, Ioachim. Cum avea ea să zămislească?
"Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi pu­te­rea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea, şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată, Eli­sabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bă­trâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu ni­mic nu este cu neputinţă."
Ultimele cuvinte i-au readus liniştea în su­flet. Nu au fost doar ca o veste, ci şi ca o îm­bărbătare, însoţită de o revărsare de har. Viaţa i s-a întins înainte, desfăşurată de pronie ca un sul de pergament. Avea să-L urmeze pe Dom­nul, aşa cum o făcuse şi până acum. Doar că, de aici înainte, El nu o va mai însoţi din afară, ci dinlăuntru, ascuns adânc în tainiţele su­fletului şi trupului ei. Uniţi în viaţă, vor ră­mâne încleştaţi şi-n moarte, două vieţi care se topesc, fără a se mistui, într-o singură iubire.
"Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" Când Maria a sfârşit ultimul cuvânt, arhanghelul s-a făcut nevăzut. I-a lăsat însă în inimă o dulceaţă bucuroasă şi în preajmă o mireasmă fină, ca de crini. Era mi­reasma pe care el o aducea cu sine din îm­părăţiile iu­birii, ori de câte ori trecea prin lume şi timp.