Priveliştile copilăriei nu se şterg niciodată, aşa cum nu se şterge nici amintirea celor printre care am crescut. N-am s-o uit niciodată pe bunica din partea mamei, care crezând orbeşte că, de pildă, norocul începe odată cu primăvara, îmi cânta: "Măi băiete, fii cuminte, că norocu' nu se vinde/ Dacă s-ar vinde pe bani/ L-ar cumpăra boieri mari/ N-ar ajunge la ţărani...". Cu mintea de copil de atunci, mă bucuram că Dumnezeu drăguţul nu îngăduise bogătanilor să cumpere pe bani tot norocul din lume şi astfel mai rămânea, de doi bani speranţă, şi amărâţilor de sărmani. Dar tot bătrâna mea o întorcea, spunând că norocul mai e şi cum şi-l face omul, fiindcă fericirea nu poate veni decât ca o răsplată a faptelor bune şi a gândului curat, prin care mulţumim Tatălui pentru toate câte ne sunt date. "Fericirea, măi băiete, e ca preaplinul pe care izvorul îl dăruieşte însetaţilor şi ca mierea din ştiubei, pe care albinuţele o adună cu sârg din nectarul a sumedenie de flori..."
Cu toate că m-am trezit în lume - naşterea e una, iar trezirea omului în lume şi a lumii în om e altceva -, spun, deci, că m-am "trezit" cu ochii pe ororile ultimului război, consider copilăria ca o perioadă fericită. Apoi, am învăţat că nu există numai fericire, că aceasta nu-i un tort mare, din care apucă fiecare cât mai mult. Uneori, omului îi trebuie foarte puţin pentru a se simţi fericit. De aceea, un om oarecare, mulţumindu-se cu ceea ce are şi mulţumind Tatălui pentru aceasta, este mai fericit decât hapsânul care adună şi nu se mai satură.
După 1989, nişte prieteni m-au chemat în Germania şi mi-au arătat multe locuri frumoase - oraşe istorice şi moderne, muzee, Dunărea la obârşie, în Pădurea Neagră, Alpii Bavariei etc. -, dar bucuria nu-mi era deplină. Abia la întoarcere, când comandantul aeronavei ne-a anunţat că suntem deasupra României, mi-am dat seama că toate cele văzute îmi rămâneau străine, pe când la noi, simpla vedere a vârfurilor Carpaţilor, peste care soarele începuse să asfinţească, m-a făcut să strivesc o lacrimă între gene. Asta-i nemernica de fericire! Ni se scurge ca nisipul printre degete, n-o ştim preţui îndeajuns când o avem, alergăm după ea ca după o himeră, o jinduim, dar suferim în absenţa ei. Tot aşa de adevărat este însă şi faptul că, în căuşul palmei, apa mării n-are nimic din albastrul şi măreţia întinderilor sale!
Oricum, fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România, astfel încât din plinătatea fericirii pe care El a hărăzit-o tuturor oamenilor să se împărtăşească şi cât mai mulţi concetăţeni de-ai noştri, după faptele bune şi gândul curat al fiecăruia! Doamne ajută! Primăvară cu noroc!
MIHAI ŢÂNŢAR - Suceava
"Să iubim pomii înfloriţi"
În ultima vreme, nu se mai vorbeşte deloc despre fericire. Ai zice că a devenit un cuvânt prohibit. Mai demult, mai auzeai vreo femeie cântând prin ogradă sau un bărbat fluierând în timp ce muncea. Acum au tăcut. Iar dacă te plângi, ţi se răspunde tăios: unde vezi tu motive de fericire? Ei bine, eu văd. Mai ales acum, că a venit primăvara: fericirea e peste tot. Să ne gândim că mulţi oameni n-au mai apucat să vadă un ghiocel înflorit, o rândunică refăcându-şi cuibul sau un pom în floare... Opreşte-te omule, în faţa unui pom înflorit şi priveşte-l! Ai mai văzut ceva atât de minunat? Trage în piept mireasma aceea venită, parcă, dintr-o altă lume şi sigur vei fi fericit!...
De când nu te-ai mai plimbat într-un parc? E timpul s-o faci! Ce fericire mai mare decât să asculţi cântecul păsărelelor ascunse printre ramuri?! Nu încerca să le priveşti, s-ar putea să le sperie privirea ta încruntată... Ascultă-le doar şi roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea zile pentru a le asculta încă mulţi ani de-acum încolo. Priveşte copiii care aleargă prin parc şi bucură-te împreună cu ei; ascultă-le râsul nevinovat, este o adevărată reţetă a fericirii. "Să iubim pomii-nfloriţi/ Şi copiii necăjiţi", spune un cântec popular. Câtă dreptate are!
De când n-ai mai fost la ţară? Du-te şi priveşte câmpul înverzit de la marginea satului! Îţi vei simţi inima mai uşoară şi o bucurie imensă te va copleşi. De ce uităm aşa de repede de unde am plecat? Dacă măcar o dată pe lună am evada în mijlocul naturii, să uităm de grijile zilnice şi să ne bucurăm de toate acele frumuseţi pe care ea ni le oferă necondiţionat, am găsi, cu siguranţă, una din reţetele fericirii. Viaţa e scurtă dar frumoasă, dacă ştii să te bucuri de tot ce ţi-a dat Dumnezeu. Problema e că, de cele mai multe ori, privim fără să vedem şi ascultăm fără să auzim, orbiţi de grijile zilei.
Nu e greu să fim fericiţi, trebuie doar să încercăm. Nu ne trebuie şase ani de facultate şi nici prea multă practică. Să învăţăm să privim şi să ascultăm. Fericirea vine singură la noi, dar îi place să ne găsească acasă, nu-i place să aştepte în drum. Iar dacă nu-ţi plac "reţetele" mele, dragă cititorule, fă-ţi-le singur pe ale tale şi dă-le mai departe, din mână în mână, fiindcă pofta de fericire n-are sfârşit.
Înv. LUCICA RADU - Ploieşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
