Ţin minte bine desenul. Era cusut cu aţă roşie pe un peretar. Un bărbat şi o femeie stăteau la masă, aşezaţi de o parte şi alta a ei, pe nişte scaune cu spătar înalt. În faţa lor erau farfurii, tăvi şi platouri încărcate de mâncare, fructe, prăjituri, pahare şi sticle, unele alungite, altele mai scurte şi mai butucănoase. Femeia avea părul încreţit, prins într-un coc la spate, şi două bucle îi alunecau pe lângă urechi. El era îmbrăcat la costum şi purta o cravată cam sugrumată, pentru gulerul mic al cămăşii. Ea râdea, în vreme ce el era sobru, foarte serios, cu privirea încruntată. Fuma, şi fumul se ridica în rotocoale către tavan, iar unde ar fi trebuit să fie lampa şi becul, era scris ceva cu litere mari, înflorate. "Bolond aki kusul, bolond aki sir", cam aşa îmi citea Buna şi-apoi îmi desluşea vorbele acelea ciudate: "Nebun e acela care suferă, plânge şi nu-şi trăieşte viaţa", zicea ea şi-mi închidea gura, căci nu ştiam ce-i aia "să-ţi trăieşti viaţa", şi din cauza asta nici nu mai ştiam ce s-o întreb.
Cu ochii pe acest desen cusut pe pânză cu aţă roşie, "de fitău", m-am trezit şi-am adormit câţiva ani din copilăria petrecută în casa bunicii mele din Maramureş. Câteodată, treceau zile întregi fără să-l bag în seamă, dar uneori, mai ales atunci când nu puteam să adorm, ori când trebuia să mă prefac că dorm după amiaza, cercetam toate detaliile cusăturii, şi ele, adunate toate, cântărite şi judecate cu puterea minţii de atunci, împreună cu limba ciudată în care era scris textul pe care mi-l citea Buna, mă făceau să rămân pe gânduri multă vreme. Nu puteam înţelege, de exemplu, de ce doamna de la masă era veselă şi râzătoare, în vreme ce domnul era aşa de serios şi încruntat şi slobozea rotocoale după rotocoale de fum pe nas. Ce-i aduna şi ce-i despărţea pe oamenii aceia? Ce-i ţinea laolaltă la aceeaşi masă şi ce-i făcea, totuşi, atât de deosebiţi? Era ceva nelămurit în alcătuirea desenului. Mai târziu, am băgat de seamă că mâna cu care el ţinea ţigara fixată într-un ţigaret nu era completă, îi lipsea partea de la cot la umăr, aşa că braţul părea că iese direct din tăblia mesei încărcate de bunătăţi. Această nouă ciudăţenie a îngreunat şi mai mult descifrarea tainei cusute cu roşu, pe pânză...
Cutia cu nasturi
Pe credenţul din bucătărie, adică pe dulapul cel mare plin de bunătăţi, lângă ceasul deşteptător, stătea o cutie metalică, veche, pe care erau desenaţi biscuiţi. În cutia aceea Buna îşi ţinea mosoarele cu aţe de cusut, acele, bumbuştile şi mulţi, mulţi nasturi, de toate mărimile şi de toate culorile. Erau acolo butoni mici, din lemn ars, nasturi negri, uriaşi, de paltoane, sau nasturi de militari din metal greu, cu încrustaţii cenuşii. Unii străluceau, pentru că erau din sidef subţire, alţii erau bombaţi ca o cireaşă, câţiva erau îmbrăcaţi în stofe colorate. Erau unii delicaţi şi mici, aşa încât nu se potriveau decât pe vreo haină fină, de mătase, alţii erau pătrăţoşi, vreo câţiva ovali şi vreo doi, trei erau lunguieţi, lunguieţi, ca nişte ghinde. Avea Buna şi nasturi din os lustruit şi unii mici, mici, din sticlă transparentă, în formă de păsăruică.
Când serile de iarnă treceau prea greu, Buna lua cutia de pe dulap şi ne aşezam amândouă la masă. Câteodată, alegeam câte nouă nasturi de aceeaşi culoare şi jucam ţintar sau moară, dar cel mai adesea, alegeam câte un nasture, îl puneam pe masă şi aşteptam ca Buna să-mi spună povestea lui şi a hainei de pe care a fost descusut, după ce ea nu mai era bună de purtare. Poveştile erau bogate, Buna îşi amintea o mulţime de detalii, ştia uneori şi de unde şi în ce zi a cumpărat materialul, stofa sau pânza din care,
Cel mai mult şi mai mult din tot ce era în cutia de tablă îmi plăceau trei nasturi verzulii, care aveau pe margine un şănţuleţ în care se ghicea un fel de ineluş de sârmă aurie. Povestea lor n-am aflat-o niciodată, pentru că ori de câte ori îi scoteam din cutie şi-i puneam pe masă, Buna se ridica, strângea toţi nasturii înşiraţi, punea cutia la loc pe credenţ şi, fără prea multe vorbe, mă pregătea pentru culcare.
Un "domn" şi-o "doamnă"
Printre poveştile cu care îmi amăgea Buna vremea era una tare ciudată, pe care mi-o spunea, câteodată, fără să i-o cer, cum ceream, de exemplu, poveştile cu piticii care stăteau ascunşi la rădăcina copacilor bătrâni, pe unde-i căutam când mergeam cu ea după ciuperci. Povestea de care vă spun era despre "un domn" şi "o doamnă". Nu un bărbat şi o femeie, despre care aş fi putut mai uşor să leg vorbele poveştii. Nu. Despre "un domn" şi "o doamnă", adică despre nişte personaje care acolo, la marginea pădurii unde am crescut, erau nişte rarităţi. Pe-atunci eu credeam că o doamnă trebuie musai să aibă părul prins în coc, rochii subţiri, de mătase, care flutură uşor în vânt, şi pantofi cu toc înalt şi cu catarame aurii. Iar un domn era obligatoriu să aibă costum, să poarte pălărie şi să ţină în mâini un port-ţigaret lung, cu o ţigară aprinsă, din care să pufăie din când în când. Nu vedeam prea des "domni" şi "doamne" prin locurile acelea, aşa că întotdeauna povestea Bunii despre ei mă fascina. Văzând cât stau de cuminte ca s-o ascult, Buna înflorea povestea şi mai tare şi avea şi cu ce, căci în tinereţea ei, până să se mărite, a fost ucenică la o prăvălie de dulciuri din Sătmar şi acolo a putut să vadă mulţi domni şi nenumărate doamne. În poveştile ei apărea însă mereu "un domn" înalt cu pantalonii călcaţi "la dungă", care se uita un pic aşa, peste umăr, când intra în prăvălia de unde cumpăra mereu aceleaşi prăjituri: "două haioşe, două Katy-testa şi câteva şamloi-galuska". Afară, într-o trăsurică acoperită, îl aştepta doamna lui, care, îmi spunea Buna, "Era atâta de doamnă, că nici măcar nu se dădea jos din cocie" (adică din trăsură). Câtă vreme aranja prăjiturile în cutia dichisită de carton, cred că Buna îi pândea domnului toate mişcările, de-aceea a putut apoi să-mi povestească de felul în care îşi ţinea mănuşile în mâna stângă, când îşi scotea portmoneul să plătească, de cămăşile lui fine, cu manşete scrobite, prinse în butoni argintii, şi de gulerele înţepenite cu "balene" întăritoare. Îmi spunea, apoi, cum râdea când îi plătea prăjiturile, cum se uita la ea când o întreba dacă are drăguţ şi cum îşi muşca uşor mustăcioara blonzie, vrând să pară oarecum mereu preocupat de ceva. "Şi...? Mai departe?" o întrebam pe Buna şi ea-mi răspundea sec, şters, rapid, că nu este mai departe, să închid ochii şi să dorm, că "şi mâine e o zi".
Trăsurica
Într-o zi, domnul acela înalt a intrat pe uşa prăvăliei şi clopoţelul a răsunat mai tare ca de obicei, pentru că domnul a închis uşa mai repede şi mai hotărât decât altădată. A cerut aceleaşi prăjituri şi, după ce le-a plătit, a chemat-o brusc pe Buna la o plimbare cu trăsurica. Nu ştiu cum s-a descurcat ea cu patronul ei, ce i-o fi spus, de a lăsat-o să plece, şi cum de-a acceptat ea atât de rapid invitaţia. Pot doar să-mi imaginez graba amestecată cu un fel de teamă cu care şi-a legat pe umeri, peste rochia verde, năframa "de haras" cu flori, felul în care şi-a aranjat pe lângă urechi părul încreţit cu drotul, spaima de-a nu fi văzută de cineva cunoscut, atunci când, cu paşi şovăitori dar repezi, s-a îndreptat către trăsurica domnului, care-o aştepta la colţul străzii.
Primăvara era la început, lunca Someşului era un rai, păsările parcă înnebuniseră de atâta frumuseţe. Domnul galant a întrebat-o de una, de alta, de familia ei, de fraţi şi surori, şi ea i-a răspuns cuminte. Apoi, el a vrut să ştie ce-i place mai mult pe lumea asta şi ea n-a ştiut ce să-i răspundă. S-a ruşinat şi n-a vrut ca el să creadă că e fără minte, şi ca să-şi acopere stânjeneala, a început să-i povestească de prăjituri, cum le face, cum le aşează în tăvi şi cum le taie, apoi, cu cuţitul înmuiat în apă caldă, ca să rămână drepte.
Poate că acela a fost momentul în care el s-a aplecat către ea şi a vrut s-o sărute, dar ea, speriată, l-a împins, a sărit din trăsurică şi-a luat-o la fugă către oraş. A doua zi, el a intrat în prăvălie şi, fără să spună nimic, i-a lăsat pe masă un dar, pe care l-a deschis numai după ce el a plecat: o pânză albă, pe care erau desenaţi un bărbat şi o femeie, aşezaţi de o parte şi alta a unei mese, pe nişte scaune cu spătar înalt. Fiind prea slabă şi nepregătită pentru ceea ce i s-a întâmplat, Buna a fugit acasă de la Sătmar, dar a luat desenul cu ea, l-a cusut apoi, la mulţi ani după ce s-a măritat, cu aţă roşie, "de fitău", şi l-a pus în bucătăria ei. Mâna domnului din desen n-a cusut-o cum trebuia. A scos partea braţului peste care îl lovise pe domnul acela, când el s-a întins către ea şi i-a rupt doi nasturi de la rochia verde, de duminică.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
