DAWID TRZENSIMIECH - Prim-balerin Opera Naţională Bucureşti - "Tocmai s-a împlinit un an de la venirea în România. Mă simt excelent!"

- Stea a baletului englezesc, s-a despărţit de "Royal Ballet" din Londra pentru scena Operei Naţionale din Bucureşti. La 26 de ani, polonezul Dawid Trzensimiech a înţeles că viaţa nu înseamnă doar muncă şi performanţă, ci şi răgaz pentru bucuriile sufleteşti. Iar visul ăsta i se împlineşte tocmai la Bucureşti! -

Viaţa fără măşti

- Povestea ta seamănă cu basmul Cenuşăresei... pe dos. Părăseşti luminile balului şi condurii de aur, pentru un loc cu mult şi cu mult mai modest. De ce? Cum se explică opţiunea ta pentru România?

- Dansul a fost visul meu din copilărie, iar pre­zenţa ca solist în compania Royal Ballet din Londra, o încununare a lui. Dar performanţa aceasta presu­pune o muncă titanică. Este o zidire de viu, care te anulează ca persoană particulară. Nu-ţi mai lasă deloc "timp personal". Pur şi simplu, ajungi să ieşi pe scenă şi în loc să-ţi spui că eşti pregătit pentru zbor - "Gata! Vreau să dansez!" - eşti speriat, ţi-e teamă să nu ratezi evoluţia, din cauza oboselii. Fireşte, erau şi momente bune, dar tot mai rare... În orice caz, deja prin 2013, intrasem într-o perioadă de beznă profun­dă. Nu mai eram deloc mulţumit cu viaţa mea, căzusem într-o stare de depresie, dar cel mai grav era că nu primeam de nicăieri ajutor pentru a depăşi im­pa­sul şi a simţi că evoluez. A fost, poate, şi vina mea, fiindcă nu m-am plâns nicio­dată, n-am cerut să fiu ajutat, am făcut-o pe "durul", la fel ca toţi ceilalţi dansatori care poartă pe faţă tot timpul masca învingătorilor, a oamenilor fără probleme. O vreme, am sperat că negura asta din interiorul meu avea să se ridice de la sine, dar nu s-a întâmplat aşa. De la un punct încolo, am ajuns să mă trezesc chiar şi pe scenă, în timp ce dansam, între­bându-mă "Ce caut eu aici? De ce mai dansez?". Iar asta îmi aprofunda şi mai mult disperarea. Profesia asta e incredibil de dificilă şi dacă plăcerea, bucuria dis­par, efortul devine o corvoadă. Mă bătea chiar gân­dul să renunţ pentru totdeauna la dans şi să fac alt­ceva. Dar într-o zi am aflat că Johan Kobborg (n. red. unul dintre balerinii-vedetă ai scenelor londoneze din ultimul deceniu, care a lucrat mulţi ani pentru com­pania Royal Ballet) s-a alăturat companiei de balet din Bucureşti, în postura de director artistic. Lucrasem cu el în Londra şi-i datoram unele dintre cele mai luminoase amintiri profesionale: el a fost cel care m-a ales din rândurile corpului de balet şi mi-a dat ocazia să-l dansez pe James, din spectacolul său "La Sylphide", în 2012. Faptul de a lucra cu Johan a fost o sursă extraordinară de inspiraţie, dar am şi simţit că, sub îndrumarea lui, mă "îmbunătăţeam", că, într-adevăr, deveneam mai bun ca balerin. Pe la începutul verii lui 2013, m-am întâlnit cu Johan, în Londra, şi el mi-a spus: "Dacă la un moment dat o să ai ceva timp, mi-ar plăcea foarte mult să vii să dansezi în nişte spectacole, la Bucureşti, ca invitat." În octombrie, când, realmente, am simţit că nu mai suport, i-am scris şi l-am întrebat dacă mai crede că mi-aş putea găsi un loc la Bucureşti, iar el mi-a răspuns imediat: "Sigur că da. Întotdeauna vei avea un loc aici. Dar eşti sigur că asta e ceea ce vrei să faci?". M-a bucurat mult faptul că l-am simţit răs­pun­zându-mi ca un om, ca un prieten, nu ca un manager care vrea "să pună mâna" pe cineva valoros. Era sin­cer îngrijorat din pricina mea, dar tocmai grija lui mi-a dat acel impuls de încredere de care aveam nevoie. N-am dormit toată noaptea, am căutat să aflu cât mai multe informaţii despre Bucureşti şi compania de ba­let de aici şi, a doua zi de dimineaţă, în ciuda opoziţiei prie­te­nilor, am decis că acesta e drumul pe care trebuie să-l urmez. Mi-am dat demisia de la Royal Ballet şi-aşa am ajuns la Bucureşti.

A fost odată în Polonia

- Spuneai că dansul a fost visul copilăriei tale. E un talent moştenit din familie?

- M-am născut într-un oraş micuţ din sudul Poloniei, Tarnowskie Gory, un orăşel de provincie, cu un trai molcom şi aşezat, cu oameni liniştiţi, pentru care Biserica şi familia reprezintă principalele repere ale vieţii. Sunt mezinul familiei. Mai am un frate şi o soră, care încă de mici au demonstrat abilităţi sportive de excepţie; fratele meu a jucat fotbal, iar sora mea a urmat cursurile Şcolii de Sport. Eu, în schimb, mă arătam mai curând aplecat către zona artistică. Tata a lucrat la Căile Ferate, iar mama a fost croitoreasă (dar a renunţat la a mai profesa, pentru a se îngriji de familie), deci, niciunul nu avea studii în domeniul artei. Însă mama a iubit dintotdeauna muzica şi în special muzica de operă, aşa că, văzându-l pe "prâs­lea" că îşi cam ciuleşte urechile şi ascultă cu interes ariile îndrăgite de ea, s-a decis să-l ducă să ia lecţii de pian. Aveam şapte ani şi am început să merg de două ori pe săp­tămână la Şcoala de Muzică. Doar că între cursurile de pian aveam o pauză şi mama s-a gândit că ar fi bine să-mi ocupe şi acel timp, iar soluţia la îndemână a fost un curs de balet. De la prima oră, după ce m-a testat puţin, profesoara i-a spus mamei cu un aer grav şi important: "Copilul ăsta are un mare talent. Ar trebui să vă gândiţi serios ca, atunci când va împlini nouă ani, să-l duceţi la Şcoala de Balet." Ai mei, care nu văzuseră spec­tacole de balet decât la tele­vizor, n-au luat sfatul în serios. Dar s-a întâmplat că într-o zi, la şcoala noastră a venit o comisie care recruta copii cu talent la dans. Iar din comisia res­pectivă făcea parte şi fosta mea profesoară care mă re­marcase. Când m-a văzut, m-a luat în braţe şi mi-a spus "Ce bine că te-am regăsit!", apoi a mers cu mine acasă, ca să-i implore pe părinţii mei să mă lase la Şcoala de Balet. Până la urmă, s-a ajuns la o înţele­gere: să merg la cursuri două săp­tă­mâni şi apoi să decid sin­gur. Dacă-mi plăcea, puteam să rămân, dacă nu-mi plăcea, eram liber să mă întorc la şcoala "nor­mală". Am mers şi nici c-am mai privit înapoi!

- Ce seducţie prezintă baletul pentru un băiat?

- În afara lucrurilor evidente, a fascinaţiei pe care mi-o suscita dansul, acea fluiditate a mişcărilor, împletită cu povestea "spusă" de muzică, a fost şi un element psihologic: deşi învăţam destul de bine la şcoală, eram un copil timid, un băieţel care nu atrăgea atenţia nimănui. Însă odată ajuns la balet, brusc, am simţit că toată lumea era cu ochii pe mine, că stârneam foarte mult interes, iar asta mi-a plăcut extraordinar de mult şi mi-a insuflat curaj, mi-a dat puterea să-mi asum un drum nemaiauzit până atunci în partea noastră de lume, în orăşelul nostru de provincie. Apoi, în 2006, am mers la concursul "Prix de Lausanne", unde am impresionat juriul aşa de puternic, încât am primit o bursă la Şcoala Regală de Balet din Londra. Visul meu de mare dansator începea să se împli­neas­că. Ţin minte că aveam nişte casete VHS cu spec­ta­cole de balet ale companiei londoneze, casete pe ca­re le rulam la infinit, studiind până în cele mai mici de­talii mişcările balerinilor, aşa că, la 15 ani, visam cu ochii deschişi ca, într-o zi, să am posibilitatea să-l văd pe Carlos Acosta dansând pe viu. Pentru ca apoi, odată angajat de Royal Ballet, să stau alături de el, în sala de repetiţii, aproape zilnic, vreme de şase ani! (râ­de) Ce înseamnă visele!

Vis de glorie: Londra

- Când ai fost angajat de Royal Ballet?

- În ultimul an de studii în Anglia. S-a insistat foarte mult să mă alătur companiei încă înainte de a-mi susţine examenele finale. Îţi dai seama că n-am fost doar fericit, ci şi flatat! (râde)

- Nu ţi-a fost greu să laşi familia şi Polonia pentru Londra? Erai încă adolescent!

- Ba da, acela a fost într-adevăr un moment de cumpănă. Familia noastră e foarte unită. Ne iubim foarte mult şi suntem foarte apropiaţi. Suntem genul acela de oameni care "recurg" la multe pupături şi strângeri în braţe. În casa noastră, astfel de manifestări de tandreţe sunt ceva cât se poate de normal. Părinţii, însă, m-au sus­ţinut enorm. Fireşte, aveau temeri şi ei, le era frică să-şi lase puiul să zboare atât de departe de casă, dar, pe de altă parte, erau conştienţi că în Polonia nu mai era nimic de făcut pentru mine: absolvisem şcoala, merse­sem la toate concursurile, luasem toate premiile. Până şi profesorii erau de părere că trebuia să plec, că Londra era locul cel mai potrivit, că acolo, un dansator ca mine avea să fie apreciat. Aşa că am plecat. Pri­mele săptămâni au fost, însă, teribile: eram foarte speriat şi confuz. Aveam doar 18 ani, eram în­tr-un oraş nou, unde nu cunoşteam pe nimeni, mergeam la o şcoa­lă nouă, apoi, deşi crezusem că nu voi avea pro­bleme de limbă, mi-am dat seama că mi-era greu să-i înţeleg pe oamenii cu care mă întâlneam, pentru că vorbeau foarte repede, cu accente pe care nu le mai auzisem până atunci... Dar cel mai greu a fost că, vre­­me îndelungată, n-am putut aproape deloc să co­munic cu mama, fiindcă, în secunda în care îmi auzea vocea prin telefon, izbucnea în plâns. Apoi plângeam şi eu şi nu prea mai apu­cam să rostim multe vorbe. (râde) Sincer, de câteva ori, m-a bătut gândul să mă întorc acasă, dar, de fiecare dată când îmi spuneam oful, ai mei mă încurajau: "E în regulă! Dacă simţi că e prea mult, atunci vino acasă. Nu avem nevoie să ne de­monstrezi nimic. Noi nu vrem altceva decât să te ştim sănătos şi fericit." Fap­tul că am înţeles că uşa casei părinteşti mi-era deschisă şi că nimeni nu m-ar fi tratat ca pe un ratat, paradoxal poate, mi-a dat puterea de a merge mai departe.

- În cele din urmă, a devenit şi Lon­dra "acasă"?

- Categoric! Londra e un oraş fan­tastic, cu-ade­vărat unic, şi m-a cucerit pas cu pas, zi după zi, până când mi-am dat seama că am ajuns să-l iubesc. Unde mai pui că sunt şi un mare fan Harry Potter, deci acela era locul pentru mine! (râde) Apoi, a contat foarte mult faptul că mi-am făcut prieteni uşor: tinerii lon­donezi s-au purtat extraordinar de bine cu mine. Au fost foarte des­chişi, nu m-au tratat ca pe un venetic, mi-au îngă­duit să fac toate greşelile din lume din punctul de vedere al limbii, corectându-mă cu delica­teţe, astfel încât, finalmente, am ajuns să mă exprim în engleză cu aceeaşi lejeritate ca şi ei. După un an, am realizat că toate fricile mi se evaporaseră şi că mă simţeam acasă.

Seducţie maximă: Bucureştiul

- Adaptarea în Bucureşti a fost mai uşoară?

- Recunosc că, la aproximativ o săptămână după ce-am ajuns aici, m-am trezit la realitate: tot ceea ce-mi era familiar şi confortabil rămăsese în urmă, la Londra, iar eu mă aflam într-un loc nou, despre care nu ştiam mai nimic, unde nu cunoşteam pe nimeni, cu excepţia lui Johan. Trebuia să o iau de la capăt, alături de nişte colegi necunoscuţi, limba ţării era alta etc. Şi realitatea asta m-a lovit din plin. Atât de din plin, încât am căzut, din nou, într-o mică depresie. Prietenii mei din Londra îmi dăruiseră la plecare un album superb, cu fotografii din spectacolele mele sau de la petreceri, din excursii... Şi-acum stăteam în Bucureşti, într-o cameră de hotel anonimă, răsfoiam acel album şi mă întrebam: "Doamne, ce-am făcut? Am făcut bine? Am greşit?". Toate amintirile acelea frumoase, păstrate în fotografii, mi se păreau, dintr-odată, definitiv apuse. Am realizat că viaţa mea, aşa cum arătase ea până atunci, se încheiase şi-acum începeam o alta. Iar necunoscutul, inevitabil, ne sperie. Dar nu aveam de ales. Trebuia să-mi găsesc echilibrul în viaţa asta nouă cât mai repede cu putinţă, trebuia să încep să trăiesc iar. M-am scuturat de toate sentimentele şi emo­ţiile pe care le ţinusem gâtuite în mine cât fu­sesem în Londra, am aruncat masca băiatului puternic, şi dur, şi-am decis să văd ce urmează, am decis să fiu cura­jos. Şi uite că tocmai ce s-a împlinit exact un an de când am sosit aici şi cu toată onestitatea îţi spun că acum mă simt excelent. M-am integrat în colectivul de la Operă, m-am integrat în viaţa oraşului, mi-am fă­cut prieteni, deocamdată doar dintre colegi, îmi iu­besc apartamentul... Viaţa cea nouă de care mă te­musem atât s-a dovedit a fi foarte frumoasă şi plină de satisfacţii.

- Cu ce te-a sedus Bucureştiul?

- A avut mai multe "arme" de seducţie. Bucu­reştiul e un oraş al contrastelor, mi se pare fantastic că niciodată nu ştii ce o să descoperi după colţ. Uneori poţi să descoperi o stradă veche, cu case fabuloase, al­teori strada nu-ţi spune prea multe, dar dai peste un res­taurant excep­ţio­nal... În gene­ral, mâncarea din restaurantele ro­mâ­­neşti mi se pare extraor­di­na­ră. (râde) Apoi, îmi place mult că există încă destulă ver­deaţă - ador parcurile din Bucureşti. Deseori, dimine­ţile, prefer să merg pe jos de acasă până la Ope­ră, pentru că asta în­seamnă că traversez Cişmigiul, care mi se pare o biju­terie. Apoi, m-a cucerit at­mos­fera din oraş: e multă agitaţie, multă energie, se întâm­plă tot felul de lucruri minunate, mai ales pe tărâm cultural, dar, totuşi, ritmul este mult mai temperat decât acela din Londra. Ceea ce, pentru mine, e o binecuvântare! Din pers­pec­tiva mea, Londra e oraşul perfect pentru adoles­cenţi şi persoane foarte tinere, care sunt interesate, în principal, de distracţii - să iasă în cluburi, în baruri şi aşa mai departe. Dar eu am depăşit acea etapă, caut acum o existenţă mai liniştită, mai aşezată, aşa că stilul de viaţă bucureştean mi se potriveşte mănuşă. Singurul lucru cu care încă nu m-am obişnuit este traficul. Eu nu conduc, dar atunci când stau în taxi, mi se întâmplă deseori să mă chircesc de frică. Mi se pare teribil cum şoferii români schimbă benzile fără să semnalizeze, mă uimeşte viteza cu care se circulă, cum se merge cu maşina pe liniile de tramvai... Iar atunci când sunt pieton, din nou, nu mă simt tocmai în siguranţă. Deseori, încer­când să traversez regu­la­mentar, pe trecerea de pietoni, am fost "croşetat" de câte un şofer exagerat de grăbit.

- Ai ieşit şi afară din Bucureşti? Ai descoperit România?

- Am fost la Sibiu, cu ocazia unei gale. Şi voi mai merge acolo din nou, peste două săptămâni. Ce oraş minunat! Iar drumul până acolo a fost... magic! Am mers pe Valea Oltului şi peisajul mi s-a părut de po­veste. Am fost şi la Timişoara, un alt oraş foarte frumos! Am apreciat arhitectura diferită faţă de cea din Bucureşti - îmi plac aceste manifestări vizuale ale diverselor influenţe istorice. Şi am mai fost şi la Sinaia. Din păcate, n-am avut la dispoziţie decât câteva ore, de dimineaţă până seara, şi n-am apucat să vizitez castelul Peleş, aşa că e absolut obligatoriu să mă întorc acolo. Am auzit că e un castel splendid. Oricum, m-am bucurat fiindcă am avut posibilitatea să mă delectez cu imaginea munţilor aşa de specta­cu­loşi!

- Dawid, românii şi polonezii au trecut prin aceleaşi arcane ale istoriei şi se află, şi-acum, de aceeaşi parte a baricadei. Există oare şi asemănări de comportament între voi şi noi?

- Primul lucru care-mi vine în minte este credinţa. Am realizat că, asemenea polonezilor, românii sunt foarte credincioşi. Mi se pare foarte frumos să vezi oameni pe stradă care-şi fac semnul crucii. Nu cu ostentaţie, ci cu naturaleţea acelui "ceva" pornit din inimă. Apoi, am descoperit că românii şi polonezii sunt uniţi de firea lor ospitalieră. Până să vin aici, credeam că polonezii sunt cei mai ospita­li­eri oameni de pe pă­mânt - de altfel, sunt renumiţi pentru asta! Dar, spre marea mea surpriză, am constatat că românii sunt încă şi mai ospitalieri, au o deschidere extraor­di­nară faţă de aproapele lor, te primesc cu atât de multă căldură! E de-a dreptul înduio­şător! Apoi, am fost extrem de fericit să realizez că şi pentru români, familia este la fel de importantă ca şi pentru polonezi. Într-o lume care, aproape fără să-şi dea seama, tinde să se "deconecteze", în care oamenii func­ţionează din ce în ce mai mult ca "unităţi" deta­şate, ataşamentul românilor şi polonezilor faţă de familie mi se pare o normalitate pe care mulţi occi­dentali ar trebui s-o ia drept exemplu. În sfârşit, un alt element de apropiere e bucuria cu care atât polonezii, cât şi românii, întâmpină zilele frumoase, când pot să iasă în parcuri sau, pur şi simplu, la o plimbare pe stradă. Toate aceste similitudini nu doar că mi-au încălzit sufletul, dar mi-au înlesnit extraordinar de mult adaptarea aici.

Fericirea şi mâna destinului

- Ai spune că eşti fericit aici, printre noi?

- Absolut! Am găsit ritmul care-mi prieşte atât ca persoană, cât şi ca profesionist. Mă simt împăcat cu viaţa mea de acum, mă simt deja "de-al casei" în Bucureşti, am descoperit că prietenia adevărată poate să "locuiască" şi aici, nu doar în Londra sau în Tarnowskie Gory... Iar în ceea ce priveşte profesia mea, situaţia n-ar putea să fie mai bună: lucrez mult, dar fără a mai fi stresat, lucrez la acelaşi standard de top ca şi înainte, împreună cu nişte oameni excep­ţio­nali - adică exact ceea ce-mi lipsea cel mai mult în Londra -, publicul mă apreciază, am proiecte noi şi incitante - repertoriul gândit de Johan e minunat... Cum aş putea să mă simt altfel decât fericit?! (râde)

- Reţeta fericirii tale conţine şi dragoste? Sau dansul de performanţă e, cum spuneai, o "zidire de viu"?

- Ai intuit corect. Baletul te implică, te consumă, te solicită atât de mult, încât mi s-ar părea foarte dificil să jonglez cu aceste două lumi: cea a dansului şi cea a dragostei. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că res­ping la modul absolut ideea unei implicări ro­mantice. Însă e foarte dificil să găseşti persoana potrivită, pe cineva care să înţeleagă sacrificiile pe care trebuie să le facă un balerin, cât şi programul lui. Sunt multe probleme care pot apărea: dacă partenera bale­rinului are o altă profesie, la un mo­ment dat, poate să obosească să-şi tot aştepte iubitul - oamenii, în general, termină cu munca în jurul orei 17-18, or eu, dacă am spectacol, tocmai atunci plec "la muncă" şi mai ajung acasă abia spre miezul nopţii... În cazul în care cuplul este alcătuit din balerini, iar nu e neapărat ideal. Când doi oameni stau împreună aproape 24 de ore din 24, împărţind inclu­siv spaţiul de la "serviciu", deseori se iscă fricţiuni, diferenţe de opinie etc. Până la urmă, cred că reuşita în cuplu pentru un balerin ca şi pentru orice altă per­soană, ţine de compatibilitate, de înţelegere, de răb­dare şi, mai presus de orice, de iubirea cea ade­vărată, de iubirea necondiţionată. Iar pentru asta e nevoie de mâna destinului...