IULIAN IGNAT - "Cred în puterea fotografiei de a oferi o clipă de magie"

Cea mai nouă colecţie de fotografii sem­nată de colegul nostru Iulian Ignat se intitu­lează "FE": o reverenţă dedicată doam­­ne­lor şi domnişoarelor din zilele noastre, care con­tinuă să îşi păstreze frumuseţea şi graţia, în ciuda lu­mii aşa de indiferente în care trăiesc. Ex­puse în pre­mieră la Naţionalul bucureştean, în luna decembrie a anului trecut, cele 22 de portrete (tul­bu­rător de fru­moase) au călă­torit săptămâna tre­cută la Viena, într-o ex­poziţie orga­nizată din ini­ţia­tiva Institutului Cul­tural Român din capitala Aus­triei. Prilej de cu­rio­zitate şi întrebări...

- Iulian, dragul nostru coleg de redacţie, iată-te, deci, şi fotograf internaţional...

- Într-adevăr, deşi "FE" este cea de-a 12-a ex­po­ziţie personală, e prima care călătoreşte în străinătate. Institutul Cultural Român de la Viena m-a invitat să-mi prezint fotografiile în prima săptămână a lunii martie, între Mărţişor şi Ziua Femeii. Am fost foarte bine primit, tot evenimentul a fost organizat într-un mod profesionist şi am fost plăcut surprins să constat ce echipă tânără are ICR Viena şi ce evenimente culturale de calitate pune la punct.

- Cum arată un vernisaj la Viena, una din ma­rile capitale culturale ale lumii, faţă de expoziţiile din Bucureşti?

- Ştiam că vernisajul de la Viena va fi foarte diferit de cel al expoziţiei de la Teatrul Naţional din Bucu­reşti, unde am avut alături mulţi prieteni. Aici nu cunoşteam pe ni­meni, dar sigur că am fost curios să aflu ce comentarii, pă­reri pot stârni foto­grafiile mele într-o altă ţară. Prima a intrat în sală o doamnă micuţă şi cochetă, cre­olă, care a salutat vesel în limba franceză şi a pornit ne­răbdătoare să priveas­că fotografiile. A urmat o doamnă cu aspect ca­zon, trăsături asiatice, care a rămas minute bu­ne în faţa fiecărei fotografii. Un austriac, ce mi-a po­vestit că a că­lătorit în urmă cu zece ani prin tot Ar­dealul, de la Ora­dea la Braşov, însoţit de o iraniancă, apoi o doam­nă plecată de ani buni din România, care şi-a adus şi prietenele cu ea, o marocancă şi-o franţuzoaică. Au venit şi câţiva români ce trăiesc temporar în Viena şi mulţi austrieci. Deşi m-am temut, n-am dus lipsă de public. M-am bucurat să-i văd pe cei prezenţi la ver­nisaj interesaţi de fotografii, trecând de mai multe ori prin faţa lor, privind intens, comentând.

- Vorbeşte-le cititorilor noştri despre foto­gra­fii... Cine sunt femeile din portretele tale? Ai lucrat cu ele greu sau uşor? Sunt mai "apte" să zâm­beas­că decât bărbaţii? Mai deschise la suflet?

- În cea mai mare parte, femeile din expoziţia mea fac parte din lumea artistică, teatru, film, mu­zică, dans, modă, însă sunt şi altele care nu au nici o legătură cu asta. Pe afiş apare numai numele meu şi nu mi se pare corect, pentru că toate fotografiile sunt făcute împreună cu ele. Folosesc prilejul dia­logului nostru, ca să le mulţumesc acum. Am îm­părţit efortul, ideile, încrederea, bucuria că, în sfâr­şit, expoziţia a ieşit la lumină. Deci: mulţumesc Adria­na, Alexa, Alina, Anca, Andreea, Bristena, Co­druţa, Delia, Diana, Ilinca, Ioana, Mari, Mia, Oana, Petra, Silva, Sori, Teodora, tot aşa cum le mulţumesc şi "muzelor" mele ale că­ror fotografii nu au intrat în ex­po­ziţie... Nu ştiu dacă femeile sunt mai uşor de pozat ca bărbaţii. Mi-a plăcut faptul că unele dintre ele au privit în­tâmplarea ca pe o uşoară terapie sau descoperire a sinelui, şi au lăsat garda jos, fără să le mai pese dacă în clipa aceea arată cel mai bine din viaţa lor.

- Cum ai ajuns la ideea acestei ex­poziţii?

-Faptul că nu sunt fotograf pro­fe­sionist îmi dă libertatea de a face nu­mai ce-mi trece prin minte, de a alege numai teritorii şi subiecte care mă atrag. Funcţionez într-un mod instinctiv. Simţeam ne­voia unei schimbări. Tot ceea ce făcusem în foto­grafie până atunci fusese să încerc să trec neobservat (dacă se poate chiar invizibil) şi să surprind momente ale vieţii în desfăşurare. Temele precedentelor mele expoziţii fuseseră scene rurale, spectacolele lui Dan Puric, efervescenţa străzii la Carnavalul de la Veneţia sau viaţa cotidiană la Mânăstirea Oaşa. Dar de această dată am vrut să ies la lumină, să nu mai stau pitulat, să discut cu subiectul fotografiei şi să încer­căm, împreună, să spunem ceva atât despre mine cât şi despre el (ea). Cred în puterea fotografiei de a oferi o picătură de magie, la fel cum face un cân­tec, o ploaie de vară, o întâlnire cu un necunoscut. Dintre toate artele, foto­grafia are probabil cea mai strânsă legă­tură cu viaţa. Dar viaţa are mai multe ni­veluri de percepţie. Cel brut, ce-ţi apare la prima vedere, dar şi cel emoţional, cel abia bănuit, cel intuit, cel nevăzut etc. Am fotografiat doi ani şi jumătate cu tot felul de întrebări în minte. Poţi face o fo­tografie care să fie o portiţă către suflet? Poţi face o fotografie care să spu­nă ceva despre viaţa secretă a modelului sau a privitorului? Sau care să prindă pe pe­liculă un strop din aura, din misterul feminităţii?

- "Poţi", răs­punde expoziţia ta. Dar pentru asta, pe lângă abili­tăţile tehnice ale fotografiei, e nevoie de încă ceva: pa­siune. Aceasta este şi ultima în­trebare: cum s-a născut "pa­­tima" ta pentru fo­to­gra­fie, Iulian? Cum se îm­bi­nă ea cu me­seria de reporter la "Formula AS"?

- Cred că are legă­tu­ră cu mirosul tocu­lui, cu atingerea me­ta­lică, cu sunetul declan­şatorului aparatelor de foto­grafiat mânuite în copilăria mea de tata. Nu-mi amintesc să-mi fi dat vreodată lec­ţii de fotografiat, dar lu­cru­­rile as­tea mi-au rămas întipărite, aşa cum mi-au rămas ritmul ro­­ţilor de tren, mirosul şine­lor din desele călătorii fă­cute îm­preună cu el. Marea pasiu­ne a tatălui meu erau călă­to­riile, iar aparatul de foto­grafiat era mereu pre­zent. De vreo 15 ani încoa­ce, hobby-ul s-a trans­format în viciu. Un soi de de­pen­denţă, care se împacă cu me­seria de redactor la "For­mula AS". Pentru că, odată ce am intrat la "For­mula AS", am învăţat enorm ca jurnalist şi ca om. Am devenit mai co­mu­nicativ, mai încrezător, mi-am mai domolit timidi­ta­tea. Am cunoscut oameni intere­sanţi, care mi-au des­chis ochii în anumite privinţe. Iar toate astea au con­tat în felul în care sunt acum şi în felul cum fotografiez.