Bunica și norocul

Cititor Formula AS
De câte ori se apropie primăvara, gândurile mă poar­tă în trecut.

Priveliștile copilăriei nu se șterg niciodată, așa cum nu se șterge nici amintirea celor printre care am crescut. N-am s-o uit niciodată pe bunica din partea mamei, care crezând orbește că, de pildă, norocul începe odată cu primăvara, îmi cânta: "Măi băiete, fii cuminte, că norocu' nu se vinde/ Dacă s-ar vinde pe bani/ L-ar cum­păra boieri mari/ N-ar ajunge la țărani...". Cu mintea de copil de atunci, mă bu­curam că Dumnezeu drăguțul nu îngăduise bogă­ta­ni­lor să cumpere pe bani tot norocul din lume și astfel mai rămânea, de doi bani speranță, și amărâților de săr­mani. Dar tot bătrâna mea o întorcea, spunând că no­rocul mai e și cum și-l face omul, fiindcă fericirea nu poate veni decât ca o răsplată a faptelor bune și a gân­dului curat, prin care mulțumim Tatălui pentru toate câte ne sunt date. "Fericirea, măi băiete, e ca preaplinul pe care izvorul îl dăruiește însetaților și ca mierea din știubei, pe care albinuțele o adună cu sârg din nectarul a sumedenie de flori..."
Cu toate că m-am trezit în lume - nașterea e una, iar trezirea omului în lume și a lumii în om e alt­ceva -, spun, deci, că m-am "trezit" cu ochii pe oro­rile ultimului război, consider copilăria ca o pe­rioadă fericită. Apoi, am învățat că nu există numai fericire, că aceasta nu-i un tort mare, din care apucă fiecare cât mai mult. Une­ori, omului îi trebuie foar­te puțin pentru a se simți feri­cit. De aceea, un om oarecare, mulțumindu-se cu ceea ce are și mul­țu­mind Tatălui pentru aceasta, este mai fericit decât hapsânul care adună și nu se mai satură.
După 1989, niște prieteni m-au chemat în Ger­ma­nia și mi-au arătat multe locuri frumoase - orașe isto­rice și mo­derne, muzee, Dunărea la obâr­șie, în Pădurea Nea­gră, Alpii Ba­variei etc. -, dar bucuria nu-mi era deplină. Abia la întoar­cere, când co­man­dantul aerona­vei ne-a anunțat că suntem dea­su­pra României, mi-am dat seama că toate cele văzute îmi rămâneau străine, pe când la noi, simpla vedere a vâr­furilor Carpaților, peste care soarele începuse să asfin­țească, m-a făcut să strivesc o lacrimă între gene. Asta-i nemernica de fericire! Ni se scurge ca nisi­pul prin­tre degete, n-o știm prețui îndeajuns când o avem, alergăm după ea ca după o himeră, o jin­duim, dar su­ferim în ab­sen­ța ei. Tot așa de ade­vărat este însă și faptul că, în cău­șul palmei, apa mării n-are nimic din al­bastrul și măreția întinderilor sale!
Oricum, fie ca Dumnezeu să binecuvânteze Româ­nia, ast­fel încât din plinătatea fericirii pe care El a hă­ră­zit-o tuturor oamenilor să se împărtășească și cât mai mulți concetățeni de-ai noștri, după faptele bune și gân­dul curat al fiecăruia! Doam­ne ajută! Primăvară cu no­roc!
MIHAI ȚÂNȚAR - Suceava

"Să iubim pomii înfloriți"

În ultima vreme, nu se mai vorbește deloc despre fe­ricire. Ai zice că a de­venit un cuvânt prohibit. Mai demult, mai au­zeai vreo femeie cântând prin ogradă sau un bărbat fluierând în timp ce muncea. Acum au tăcut. Iar dacă te plângi, ți se răspunde tăios: unde vezi tu motive de fe­ri­cire? Ei bine, eu văd. Mai ales acum, că a venit primăvara: fericirea e peste tot. Să ne gândim că mulți oameni n-au mai apucat să vadă un ghiocel înflorit, o rândunică refă­cân­du-și cuibul sau un pom în floare... Oprește-te omule, în fața unui pom înflorit și privește-l! Ai mai văzut ceva atât de minunat? Trage în piept mireasma aceea venită, parcă, dintr-o altă lume și sigur vei fi fericit!...
De când nu te-ai mai plimbat într-un parc? E timpul s-o faci! Ce fericire mai mare decât să asculți cântecul păsă­relelor ascunse printre ramuri?! Nu încerca să le privești, s-ar putea să le sperie privirea ta încruntată... Ascultă-le doar și roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea zile pentru a le asculta încă mulți ani de-acum încolo. Pri­vește copiii care aleargă prin parc și bucură-te împreună cu ei; ascultă-le râsul nevinovat, este o adevărată rețetă a fe­ri­cirii. "Să iubim pomii-nfloriți/ Și copiii necăjiți", spu­ne un cântec popular. Câtă dreptate are!
De când n-ai mai fost la țară? Du-te și privește câm­pul înverzit de la marginea satului! Îți vei simți inima mai ușoară și o bucurie imensă te va copleși. De ce uităm așa de repede de unde am plecat? Dacă măcar o dată pe lună am evada în mijlocul naturii, să uităm de grijile zilnice și să ne bucurăm de toate acele frumuseți pe care ea ni le oferă necondiționat, am găsi, cu si­gu­ranță, una din rețetele fericirii. Viața e scurtă dar fru­moasă, dacă știi să te bucuri de tot ce ți-a dat Dum­nezeu. Problema e că, de cele mai multe ori, privim fără să vedem și ascultăm fără să au­zim, orbiți de grijile zilei.
Nu e greu să fim fericiți, trebuie doar să încercăm. Nu ne trebuie șase ani de facultate și nici prea multă practică. Să în­vățăm să privim și să as­cul­tăm. Fericirea vine sin­gu­ră la noi, dar îi place să ne găsească acasă, nu-i place să aștepte în drum. Iar dacă nu-ți plac "rețetele" mele, dragă cititorule, fă-ți-le sin­gur pe ale tale și dă-le mai departe, din mână în mâ­nă, fiindcă pofta de fericire n-are sfârșit.
Înv. LUCICA RADU - Ploiești