Primăvara din gentuţă

Amintiri cu frunze verzi

Aveam trei ani şi afară era primăvară. Primă­vara pe-atunci era şi ea mică, mică, şi avea şi ea tot trei ani, atât de mică, încât o purtam într-o gentuţă roşie, oriunde mă duceam. Era dimineaţă şi eram în primele zile de martie, iar lângă mine, ţinându-mă de mână, era mama, cea mai frumoasă femeie din lume. Înaltă şi elegantă, cu părul negru-negru, aşa cum îmi ima­ginam că trebuia să fie şi Albă-ca-Zăpada din po­ves­te, mama era pe-atunci fericită. Avea un stil al ei de a mă ţine de mână, pe care nu l-am mai întâl­nit apoi nicăieri, oricât am căutat. Mă ţinea strâns cu patru degete, iar pe al cincilea, pe cel mai mic, îl lăsa liber, ca şi când voia să-mi spună de pe atunci că va veni o zi în care ne vom despărţi, în ca­re eu voi pleca şi ea va rămâne, şi îmi arăta, prin­tr-o simplă strângere de mână, că ea va fi mereu acolo, să mă aştepte de fiecare dată când mă voi întoarce.

Mama cea cântătoare

Ne plimbam în acea dimineaţă fără să avem o destinaţie precisă, fiindcă pe-atunci nu ne trebuia un scop anume, nici să mergem şi nici să trăim. Ne plimbam doar amândouă, cu primăvara în buzunar, ea râdea şi îmi cânta un vechi cântec franţuzesc, iar soarele de abia ieşit din iarnă ne încălzea. "Santa Maria de Guadeloupe, Santa Maria de Guadeloupe, Veillez sur nous, veillez sur nous", se auzea prin tot cartie­rul, şi copacii de pe marginea tro­tua­rului înverzeau, toţi, în urma noas­tră. O în­trebam din când în când ce înseamnă toate cuvintele pe care le rostea aşa rotund, ţinându-şi buzele ţuguiate, iar ea râdea cu poftă, mă strângea puţin mai tare de mână şi-mi spunea că va veni o zi în care voi învăţa şi eu limba asta ciu­dată, mai am de cres­cut şi de în­văţat. "Iar atunci când vei în­văţa", îmi spunea, "să vii la mine să-mi cânţi şi tu". Încercam să repet după ea cu­vintele, ea râdea când mă ve­dea cum mă fâstâcesc, eu ţopă­iam din când în când în jurul ei, încer­când să o imit, şi reuşeam să dăm la o parte, prin cântecul nos­tru, toţi oamenii care treceau pe lângă noi zâmb­ind, şi toate maşinile şi toate străzile, să rămânem doar noi două şi primăvara.
Cântam şi vedeam cum iarba se ridică de la pă­mânt, ca să ne asculte, cum florile aşezate la gea­murile pe lângă care treceam se deschideau pe rând, devenind din ce în ce mai colo­rate, cum primii fluturi şi primele gâze zburau pentru prima dată în acel an exact atunci, lângă noi.
Nu mai ştiu cât timp ne-am plimbat, fiindcă eram mică-mică, dar îmi mai aduc aminte că după nişte ceasuri, ne-am oprit la un moment dat lângă curtea unui bloc şi, fără să-mi dea drumul la mână, s-a aplecat şi a cules de dincolo de gard un ghiocel pe care mi l-a dăruit. "Să iubeşti şi să ai grijă de toate lucrurile fragile, să le păstrezi mereu în inima ta", mi-a spus, iar eu, privind în sus la ea, am strecurat ghiocelul în gen­tuţa mea roşie, lângă primăvară.

Darul întors

După mulţi ani, într-o zi, a venit şi dimineaţa în care am plecat, fiindcă aşa trebuia să se în­tâmple. Mi-am strâns lucrurile, hainele, cărţile, mi-am împachetat în bagaj şi ghiocelul presat pe care îl primisem într-o zi de martie de la ea şi apoi am plâns amândouă. Eu plângeam că plec, deşi poate îmi mai doream să rămân, iar ea cred că plân­gea că rămâne, deşi, poate, şi-ar fi dorit şi ea să plece.
Până azi, mama a rămas pentru mine cea mai frumoasă femeie din lume, iar eu tot încerc din când în când să-i duc câte o floare, fără vreun mo­tiv anume. Am învăţat între timp şi limba franceză şi am învăţat şi multe altele, datorită ei. Am învăţat şi cântecul pe care mi-l cânta ea atunci, cântecul nostru, pe care vreau să i-l cânt acum, aşa cum i-am promis. L-am învăţat demult şi îl port cu mine, în inimă, aşezat lângă toate lucrurile fragile pe care ea mi le-a dăruit de-a lungul vieţii. Şi când o voi întâlni următoarea dată, aş vrea doar să o ţin de mână, fără să-i spun nimic. O voi ţine exact aşa cum mă ţinea ea, acum 30 de ani, cu patru degete strâns, iar pe al cincilea, pe cel mai mic, îl voi lăsa liber, ca să înţeleagă că, deşi am plecat, am plecat doar aşa, lumeşte, cât să-mi inventez o destinaţie precisă şi un scop să trăiesc, dar că eu am rămas, de fapt, tot acolo, lângă ea. Şi-am să-i mai spun că dacă vrea, îi pot da acum, înapoi, pe lângă cântecul vechi franţu­zesc pe care i-l cânt, şi fe­ri­cirea pe care mi-a dăruit-o de­mult, într-o dimineaţă de Mar­tie. Şi am să-i mai dau, ca să-i mulţumesc pentru că a fost cea mai bună mamă din lume, şi primăvara pe care am păs­trat-o până azi în gentuţa mea ro­şie.
"Santa Maria de Guade­loupe/ Santa Maria, Santa Maria/ Veillez sur nous, veillez sur nous/ Protégez nous, pro­tégez nous/ Santa Maria de Guadeloupe/ Le vent est tom­bé, la mer s'est calmée/ Le vent est tombé, les pêcheurs vont rentrer/ Les hommes sont fatigués d'avoir tant lutté/ Les hommes sont fatigués ils ont tant prié/ Le jour s'est levé les bateaux sont rentrés/ Le jour s'est levé, les hommes n'ont pas tout raconté/ La vie peut recommencer, le soleil briller/ La vie peut recommencer, ohé, ohé/ Veillez sur nous, veillez sur nous/ Protégez nous, pro­tégez nous/ Santa Maria de Guadeloupe".
(Santa Maria de Gua­de­lupa,/ Santa Maria de Guadelupa,/ Veghează asu­pra noastră,/ Veghează asupra noastră/ Apă­ră-ne, apără-ne/ Santa Maria de Guadelupa/ Vân­tul a încetat, pescarii se vor întoarce/ Oamenii au obosit de atâta luptă/ Oamenii au obosit de cât de mult s-au rugat/ Ziua a răsărit, bărcile s-au întors/ Ziua a răsărit, oamenii nu şi-au spus toate poveş­tile/ Viaţa poate să reînceapă, soarele poate să strălucească/ Viaţa poate să reînceapă, ohé, ohé/ Veghează asupra noastră, veghează asupra noas­tră/ Apără-ne, apără-ne/ Santa Maria de Gua­dalupe.)