Aveam trei ani și afară era primăvară. Primăvara pe-atunci era și ea mică, mică, și avea și ea tot trei ani, atât de mică, încât o purtam într-o gentuță roșie, oriunde mă duceam. Era dimineață și eram în primele zile de martie, iar lângă mine, ținându-mă de mână, era mama, cea mai frumoasă femeie din lume. Înaltă și elegantă, cu părul negru-negru, așa cum îmi imaginam că trebuia să fie și Albă-ca-Zăpada din poveste, mama era pe-atunci fericită. Avea un stil al ei de a mă ține de mână, pe care nu l-am mai întâlnit apoi nicăieri, oricât am căutat. Mă ținea strâns cu patru degete, iar pe al cincilea, pe cel mai mic, îl lăsa liber, ca și când voia să-mi spună de pe atunci că va veni o zi în care ne vom despărți, în care eu voi pleca și ea va rămâne, și îmi arăta, printr-o simplă strângere de mână, că ea va fi mereu acolo, să mă aștepte de fiecare dată când mă voi întoarce.
Mama cea cântătoare
Ne plimbam în acea dimineață fără să avem o destinație precisă, fiindcă pe-atunci nu ne trebuia un scop anume, nici să mergem și nici să trăim. Ne plimbam doar amândouă, cu primăvara în buzunar, ea râdea și îmi cânta un vechi cântec franțuzesc, iar soarele de abia ieșit din iarnă ne încălzea. "Santa Maria de Guadeloupe, Santa Maria de Guadeloupe, Veillez sur nous, veillez sur nous", se auzea prin tot cartierul, și copacii de pe marginea trotuarului înverzeau, toți, în urma noastră. O întrebam din când în când ce înseamnă toate cuvintele pe care le rostea așa rotund, ținându-și buzele țuguiate, iar ea râdea cu poftă, mă strângea puțin mai tare de mână și-mi spunea că va veni o zi în care voi învăța și eu limba asta ciudată, mai am de crescut și de învățat. "Iar atunci când vei învăța", îmi spunea, "să vii la mine să-mi cânți și tu". Încercam să repet după ea cuvintele, ea râdea când mă vedea cum mă fâstâcesc, eu țopăiam din când în când în jurul ei, încercând să o imit, și reușeam să dăm la o parte, prin cântecul nostru, toți oamenii care treceau pe lângă noi zâmbind, și toate mașinile și toate străzile, să rămânem doar noi două și primăvara.
Cântam și vedeam cum iarba se ridică de la pământ, ca să ne asculte, cum florile așezate la geamurile pe lângă care treceam se deschideau pe rând, devenind din ce în ce mai colorate, cum primii fluturi și primele gâze zburau pentru prima dată în acel an exact atunci, lângă noi.
Nu mai știu cât timp ne-am plimbat, fiindcă eram mică-mică, dar îmi mai aduc aminte că după niște ceasuri, ne-am oprit la un moment dat lângă curtea unui bloc și, fără să-mi dea drumul la mână, s-a aplecat și a cules de dincolo de gard un ghiocel pe care mi l-a dăruit. "Să iubești și să ai grijă de toate lucrurile fragile, să le păstrezi mereu în inima ta", mi-a spus, iar eu, privind în sus la ea, am strecurat ghiocelul în gentuța mea roșie, lângă primăvară.
Darul întors
După mulți ani, într-o zi, a venit și dimineața în care am plecat, fiindcă așa trebuia să se întâmple. Mi-am strâns lucrurile, hainele, cărțile, mi-am împachetat în bagaj și ghiocelul presat pe care îl primisem într-o zi de martie de la ea și apoi am plâns amândouă. Eu plângeam că plec, deși poate îmi mai doream să rămân, iar ea cred că plângea că rămâne, deși, poate, și-ar fi dorit și ea să plece.
Până azi, mama a rămas pentru mine cea mai frumoasă femeie din lume, iar eu tot încerc din când în când să-i duc câte o floare, fără vreun motiv anume. Am învățat între timp și limba franceză și am învățat și multe altele, datorită ei. Am învățat și cântecul pe care mi-l cânta ea atunci, cântecul nostru, pe care vreau să i-l cânt acum, așa cum i-am promis. L-am învățat demult și îl port cu mine, în inimă, așezat lângă toate lucrurile fragile pe care ea mi le-a dăruit de-a lungul vieții. Și când o voi întâlni următoarea dată, aș vrea doar să o țin de mână, fără să-i spun nimic. O voi ține exact așa cum mă ținea ea, acum 30 de ani, cu patru degete strâns, iar pe al cincilea, pe cel mai mic, îl voi lăsa liber, ca să înțeleagă că, deși am plecat, am plecat doar așa, lumește, cât să-mi inventez o destinație precisă și un scop să trăiesc, dar că eu am rămas, de fapt, tot acolo, lângă ea. Și-am să-i mai spun că dacă vrea, îi pot da acum, înapoi, pe lângă cântecul vechi franțuzesc pe care i-l cânt, și fericirea pe care mi-a dăruit-o demult, într-o dimineață de Martie. Și am să-i mai dau, ca să-i mulțumesc pentru că a fost cea mai bună mamă din lume, și primăvara pe care am păstrat-o până azi în gentuța mea roșie.
"Santa Maria de Guadeloupe/ Santa Maria, Santa Maria/ Veillez sur nous, veillez sur nous/ Protégez nous, protégez nous/ Santa Maria de Guadeloupe/ Le vent est tombé, la mer s'est calmée/ Le vent est tombé, les pêcheurs vont rentrer/ Les hommes sont fatigués d'avoir tant lutté/ Les hommes sont fatigués ils ont tant prié/ Le jour s'est levé les bateaux sont rentrés/ Le jour s'est levé, les hommes n'ont pas tout raconté/ La vie peut recommencer, le soleil briller/ La vie peut recommencer, ohé, ohé/ Veillez sur nous, veillez sur nous/ Protégez nous, protégez nous/ Santa Maria de Guadeloupe".
(Santa Maria de Guadelupa,/ Santa Maria de Guadelupa,/ Veghează asupra noastră,/ Veghează asupra noastră/ Apără-ne, apără-ne/ Santa Maria de Guadelupa/ Vântul a încetat, pescarii se vor întoarce/ Oamenii au obosit de atâta luptă/ Oamenii au obosit de cât de mult s-au rugat/ Ziua a răsărit, bărcile s-au întors/ Ziua a răsărit, oamenii nu și-au spus toate poveștile/ Viața poate să reînceapă, soarele poate să strălucească/ Viața poate să reînceapă, ohé, ohé/ Veghează asupra noastră, veghează asupra noastră/ Apără-ne, apără-ne/ Santa Maria de Guadalupe.)