- V-aţi născut în Beuca, un sat din câmpia teleormăneană, căreia îi purtaţi cântecele prin lume: doine şi balade pline de frunze verzi, aşa cum sunt toate cântecele populare la noi. Cum arată primăvara care le-a inspirat?
- În sat la noi, primăvara venea întâi şi întâi cu semne de muncă. Încă din răstimpul acesta, dintre Dragobete şi până se terminau zilele Babelor, oamenii îşi făceau de lucru pe-afară: reparau gardurile, cercetau pomii să vadă dacă fuseseră roşi de iepuri sau rupţi de viscole, dregeau grajdurile animalelor şi coteţele păsărilor, curăţau grădinile. Îl văd ca azi pe bunicu': aşezat şi priceput cum era, îngrijea cu migală răsadurile de pătlăgele roşii, alegea seminţe şi hotăra, împreună cu tata, care era cea mai bună perioadă de însămânţat. Pe tata cel mai mult îl preocupa tăierea viţei-de-vie, ocazie cu care ne da în grijă şi nouă, copiilor, să adunăm coardele şi să le aranjăm în grămăjoare, la marginea locului: erau bune, mai târziu, pentru "vâlvoritul" ţestului de pământ, în care urma să coacem pâinea peste vară. Via noastră era plantată pe coastele dealului, în vârful căruia aveam casa, şi parcă-l ţinea în braţe, să n-o ia de vale, cu rădăcinile ei vârtoase. Chiar la buza dealului începea vatra satului, prin mijlocul căreia curgea un râuşor în care m-am scăldat în toată copilăria mea, de cum se încălzea afară, până spre brumele toamnei.
- Cu florile primăverii când vă întâlneaţi?
Înconjurată de patru cloşti cu pui, în a optzecişicincea primăvară a ei, s-a aşezat pe treptele casei să se odihnească o "ţârucă"... Nu ştiu dacă mai primise şi anul acela chita de flori, cea aducătoare de noroc, dar avea în poală câţiva pui de găină, galbeni ca păpădiile, iar unul îi ciugulea mălai înmuiat din căuşul mâinii drepte. Aşa a găsit-o tata... Şi după ce i-a dat jos din poală, puii unul câte unul, a mai strigat-o o dată, apoi i-a pus oglinda în dreptul gurii, să vadă dacă mai răsuflă. Plecase uşor şi lin, ca o boare de primăvară, sub razele soarelui plăpând. A muncit toată viaţa, a crescut şase copii, n-a avut boli, n-a ţinut duşmănii şi, după ce-a trecut de graniţa celor optzeci de ani, a încercat-o o singură tristeţe: nu mai vedea bine să vâre firul de aţă prin urechile acului de cusut. Godeloaia ştia măsura omului. "Eheee", spunea ea, când îi măsura, cu sprânceana ridicată, pe tovarăşii de la CAP, ce treceau ţâfnoşi pe uliţă, "nu mai sunt boierii de altădată!" Ca tânără şi promiţătoare interpretă de muzică populară, fusesem invitată şi eu, alături de alţi colegi, să cânt la aniversarea de 60 de ani a preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Când m-am întors acasă, a ţinut să mă întrebe: "Ai, şi cum fu, fa, maică? Cum te primi ăla?" "Păi, mamaie", zic, "a fost lume multă, n-a vorbit cu mine, io doar am cântat un cântecel. Da' cred că i-a plăcut, că a aplaudat şi el, şi nevastă-sa!" "Da?", zice, "Pai, dacă i-a plăcut, de ce nu ţi-a dat, fa, măcar cinci lei, acolea?! Pe vremea mea, boierii erau boieri: când am ieşit eu dintâi la horă, cu cămaşa numai flori, cusută în toată iarna dinainte şi-n postul Paştelui, boieru' ăl bătrân, care venise şi el să vază fetele şi flăcăii la joc, m-a chemat şi a zis: «Marie, tu ai cămaşa cea mai frumoasă, ţine cinci lei de argint, că tare vrednică şi pricepută eşti!»" "Boieru' ăl bătrân" era tatăl academicianului Dan Berindei, cunoscutul istoric, familia lor avea moşii la noi în sat şi împrejur!
Dealul cu amintiri
- Aţi lăsat demult lumea satului şi v-aţi mutat la oraş. Vă mai îmburburaţi, primăvara?
- Chiar dacă trăiesc la Bucureşti, legătura cu natura, cu anotimpurile, este şi în prezent deosebit de puternică. La fel ca legătura cu satul meu, cu amintirile copilăriei. Mă rup, adesea, de preocupările zilnice, oricât ar fi ele de urgente sau de ispititoare (îmi place să scriu, să citesc, să pictez), ca să visez, întorcându-mă de multe ori cu gândul în anotimpurile satului meu de demult, înviind o lume care nu mai este. Şi chiar plec, de multe ori, din Bucureşti, nu doar pentru concerte, ci anume ca să mă întorc în sat la mine. Primul popas îl fac la cimitir, pentru că acolo sunt ai mei, acum. Mulţi, ca viorelele primăvara. Şi cei din neamul Anglezarilor, şi cei din neamul lui Teiu, cealaltă creangă pe care îmi sprijin cântecul, lacrima şi nădejdea. Al doilea popas îl fac pe dealul copilăriei, fie că este înflorit sau nu. De acolo, de sus, vorbesc în gând cu mama, cu tata, cu toţi ai lor, cu moş Didă, umbră ancestrală a tuturor moşilor care au fost cândva tineri şi plini de speranţe, iar vântul parcă înfăşoară la urechea mea şoapte de răspuns, abia desluşite. În chenarul croit de tata în jurul viei, răsar şi acum, în fiecare primăvară, viorelele. Dealul e plin de ele! După aceea, vor veni tămâioarele şi apoi, pe lângă gardul de nuiele împletite, vor răsări falnice tufele de dragavei (ştevie) şi de urzici. Din via care altădată ne dădea struguri dulci şi parfumaţi, au rămas câteva trupini răzleţe şi sălbăticite. Când soarele va încălzi bine pământul, ceapa-ciorii îşi va înălţa nestingherită duliile printre buruieni, iar florile vineţii se vor înfiora sub vânturile ce vor lua în răspăr dealul. În anul naşterii mele, după datină, tata sădise o stejărică în latura de răsărit a viei, cam pe la mijlocul coastei. Crescuse frumos, fremăta o chemare din frunze, până într-o zi, când cineva a crezut că face prea multă umbră viei şi a tăiat-o. Odată cu trunchiul, toporul i-a tăiat şi umbra, şi visul. Pe dealul acela, alături de mama şi de tata, de fratele meu, am muncit, am cântat, am râs, am plâns şi m-am vindecat de tot felul de temeri. Dar acestea sunt alte file din anotimpurile vieţii mele, pe care, deocamdată, le răsfoiesc singură, în clipe de melancolie. Anul acesta, când mă voi îmburbura cu chita de viorele, îmi voi pune în gând (vouă, cititorilor dragi ai "Formulei AS", pot să vă spun!) să îmi ajute Dumnezeu să pot să repar casa părintească, o casă în stil tradiţional, de Teleorman. Visez să fac din
Şi cum în satul meu, Beuca, toată lumea mi-a zis şi îmi zice Brânduşa (acesta fiind numele unei alte minunate flori de primăvară), vă dăruiesc, în locul bucheţelului pentru îmburburat, o poezie de-a mea:
Floare m-aş fi vrut pentru o zi sau pentru o noapte,/ să nu mă atingă nimeni, decât miei,/ păstoriţi de albine, ori cântecul mierlei/ spălându-se-n ţărână, de pustiul din nori.
Ce-i păcat, ce e bine, nu ştiu.../ Nici amurgul tivit în zbor de cocori/ În trecerea vieţii prin viaţă,/ Oamenii... nu se omoară cu flori!".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
