- V-ați născut în Beuca, un sat din câmpia teleormăneană, căreia îi purtați cântecele prin lume: doine și balade pline de frunze verzi, așa cum sunt toate cântecele populare la noi. Cum arată primăvara care le-a inspirat?
- În sat la noi, primăvara venea întâi și întâi cu semne de muncă. Încă din răstimpul acesta, dintre Dragobete și până se terminau zilele Babelor, oamenii își făceau de lucru pe-afară: reparau gardurile, cercetau pomii să vadă dacă fuseseră roși de iepuri sau rupți de viscole, dregeau grajdurile animalelor și cotețele păsărilor, curățau grădinile. Îl văd ca azi pe bunicu': așezat și priceput cum era, îngrijea cu migală răsadurile de pătlăgele roșii, alegea semințe și hotăra, împreună cu tata, care era cea mai bună perioadă de însămânțat. Pe tata cel mai mult îl preocupa tăierea viței-de-vie, ocazie cu care ne da în grijă și nouă, copiilor, să adunăm coardele și să le aranjăm în grămăjoare, la marginea locului: erau bune, mai târziu, pentru "vâlvoritul" țestului de pământ, în care urma să coacem pâinea peste vară. Via noastră era plantată pe coastele dealului, în vârful căruia aveam casa, și parcă-l ținea în brațe, să n-o ia de vale, cu rădăcinile ei vârtoase. Chiar la buza dealului începea vatra satului, prin mijlocul căreia curgea un râușor în care m-am scăldat în toată copilăria mea, de cum se încălzea afară, până spre brumele toamnei.
- Cu florile primăverii când vă întâlneați?
- Pe toate laturile viei, tata lăsase nesăpat un chenar cam de doi metri lățime, un perimetru care primăvara, devreme, se inunda de albastrul curat al viorelelor. Față de aceste flori, pe cât de suave, pe atât de efemere, aveam un duios atașament, pentru că ele erau cele dintâi care înfloreau. Vreme de câteva zile, mă transformam în paznicul lor: mă temeam să nu apară din senin vreun culegător plin de zel, care ar fi putut să-mi lase dealul fără flori, "într-o clipă de secundă", vorba vecinei și tovarășei mele de joacă, Florina Rănac (așa spunea ea, când ceva se întâmpla atât de repede, că nici nu puteai prinde de veste). Dar n-ai fi văzut pe cineva să rupă doar câteva floricele! Exista credința că numai buchetele mari, abia să-ți încapă în podul palmei, aduceau caselor noroc de copii mulți și sănătoși. Tot florile acestea atât de fragile mai erau și aducătoare de tinerețe și de sănătate, dacă te supuneai unui ritual numit de "îmburburare". Începând de la frunte, îți treceai buchetul de flori de trei ori în jurul feței, în sensul acelor de ceasornic, timp în care îți puneai o dorință în gând. Prin flori, îi cereai primăverii să-ți împlinească așteptările. Așa că toți ai casei, femei și copii, ne îmburburam, în timp ce tata ne privea cu îngăduință. Iar când îi duceam viorele bunicii din partea tatei, cea știută de tot satul ca Maria lui Godel din neamul Anglezarilor, sau "Godeloaia lu' Anglezu'" (un străbunic studiase Medicina în Anglia, dar murise pe acolo de tânăr și veniseră înapoi doar nevasta văduvă și copiii), ea își făcea o cruce, privind spre răsărit, și se îmburbura, zicând: "Viorele, tămâioară/ Mulțumesc de primăvară/ Stați în sân la inimioară/ Până-n altă primăvară/ Viorele, tămâioară".
Înconjurată de patru cloști cu pui, în a optzecișicincea primăvară a ei, s-a așezat pe treptele casei să se odihnească o "țârucă"... Nu știu dacă mai primise și anul acela chita de flori, cea aducătoare de noroc, dar avea în poală câțiva pui de găină, galbeni ca păpădiile, iar unul îi ciugulea mălai înmuiat din căușul mâinii drepte. Așa a găsit-o tata... Și după ce i-a dat jos din poală, puii unul câte unul, a mai strigat-o o dată, apoi i-a pus oglinda în dreptul gurii, să vadă dacă mai răsuflă. Plecase ușor și lin, ca o boare de primăvară, sub razele soarelui plăpând. A muncit toată viața, a crescut șase copii, n-a avut boli, n-a ținut dușmănii și, după ce-a trecut de granița celor optzeci de ani, a încercat-o o singură tristețe: nu mai vedea bine să vâre firul de ață prin urechile acului de cusut. Godeloaia știa măsura omului. "Eheee", spunea ea, când îi măsura, cu sprânceana ridicată, pe tovarășii de la CAP, ce treceau țâfnoși pe uliță, "nu mai sunt boierii de altădată!" Ca tânără și promițătoare interpretă de muzică populară, fusesem invitată și eu, alături de alți colegi, să cânt la aniversarea de 60 de ani a președintelui Nicolae Ceaușescu. Când m-am întors acasă, a ținut să mă întrebe: "Ai, și cum fu, fa, maică? Cum te primi ăla?" "Păi, mamaie", zic, "a fost lume multă, n-a vorbit cu mine, io doar am cântat un cântecel. Da' cred că i-a plăcut, că a aplaudat și el, și nevastă-sa!" "Da?", zice, "Pai, dacă i-a plăcut, de ce nu ți-a dat, fa, măcar cinci lei, acolea?! Pe vremea mea, boierii erau boieri: când am ieșit eu dintâi la horă, cu cămașa numai flori, cusută în toată iarna dinainte și-n postul Paștelui, boieru' ăl bătrân, care venise și el să vază fetele și flăcăii la joc, m-a chemat și a zis: «Marie, tu ai cămașa cea mai frumoasă, ține cinci lei de argint, că tare vrednică și pricepută ești!»" "Boieru' ăl bătrân" era tatăl academicianului Dan Berindei, cunoscutul istoric, familia lor avea moșii la noi în sat și împrejur!
Dealul cu amintiri
- Ați lăsat demult lumea satului și v-ați mutat la oraș. Vă mai îmburburați, primăvara?
- Chiar dacă trăiesc la București, legătura cu natura, cu anotimpurile, este și în prezent deosebit de puternică. La fel ca legătura cu satul meu, cu amintirile copilăriei. Mă rup, adesea, de preocupările zilnice, oricât ar fi ele de urgente sau de ispititoare (îmi place să scriu, să citesc, să pictez), ca să visez, întorcându-mă de multe ori cu gândul în anotimpurile satului meu de demult, înviind o lume care nu mai este. Și chiar plec, de multe ori, din București, nu doar pentru concerte, ci anume ca să mă întorc în sat la mine. Primul popas îl fac la cimitir, pentru că acolo sunt ai mei, acum. Mulți, ca viorelele primăvara. Și cei din neamul Anglezarilor, și cei din neamul lui Teiu, cealaltă creangă pe care îmi sprijin cântecul, lacrima și nădejdea. Al doilea popas îl fac pe dealul copilăriei, fie că este înflorit sau nu. De acolo, de sus, vorbesc în gând cu mama, cu tata, cu toți ai lor, cu moș Didă, umbră ancestrală a tuturor moșilor care au fost cândva tineri și plini de speranțe, iar vântul parcă înfășoară la urechea mea șoapte de răspuns, abia deslușite. În chenarul croit de tata în jurul viei, răsar și acum, în fiecare primăvară, viorelele. Dealul e plin de ele! După aceea, vor veni tămâioarele și apoi, pe lângă gardul de nuiele împletite, vor răsări falnice tufele de dragavei (ștevie) și de urzici. Din via care altădată ne dădea struguri dulci și parfumați, au rămas câteva trupini răzlețe și sălbăticite. Când soarele va încălzi bine pământul, ceapa-ciorii își va înălța nestingherită duliile printre buruieni, iar florile vineții se vor înfiora sub vânturile ce vor lua în răspăr dealul. În anul nașterii mele, după datină, tata sădise o stejărică în latura de răsărit a viei, cam pe la mijlocul coastei. Crescuse frumos, fremăta o chemare din frunze, până într-o zi, când cineva a crezut că face prea multă umbră viei și a tăiat-o. Odată cu trunchiul, toporul i-a tăiat și umbra, și visul. Pe dealul acela, alături de mama și de tata, de fratele meu, am muncit, am cântat, am râs, am plâns și m-am vindecat de tot felul de temeri. Dar acestea sunt alte file din anotimpurile vieții mele, pe care, deocamdată, le răsfoiesc singură, în clipe de melancolie. Anul acesta, când mă voi îmburbura cu chita de viorele, îmi voi pune în gând (vouă, cititorilor dragi ai "Formulei AS", pot să vă spun!) să îmi ajute Dumnezeu să pot să repar casa părintească, o casă în stil tradițional, de Teleorman. Visez să fac din ea un mic muzeu, în care să expun costumele mele populare, adunate în atâția ani de carieră, multe dintre ele foarte vechi, pe care am încercat să le restaurez singură, trudind cu acul zile și nopți la rând, după cum m-am priceput mai bine, încercând să nu le știrbesc cu nimic frumusețea și strălucirea cusăturilor și a culorilor originale. Și îmi mai doresc, de asemenea, ca în câteva luni să lansez noul meu album, care e gata înregistrat, și care cuprinde balade, doine, dar și cântece de ascultare, toate neasemuit de frumoase, cântate cu acompaniament de taraf tradițional.
Și cum în satul meu, Beuca, toată lumea mi-a zis și îmi zice Brândușa (acesta fiind numele unei alte minunate flori de primăvară), vă dăruiesc, în locul buchețelului pentru îmburburat, o poezie de-a mea:
"Aș fi vrut să fiu floare. Un curcubeu/ între inima soarelui și a pământului;/ Ploile să mă spele cu întuneric și lumină,/ liniștea să mă culce în șeile vântului...
Floare m-aș fi vrut pentru o zi sau pentru o noapte,/ să nu mă atingă nimeni, decât miei,/ păstoriți de albine, ori cântecul mierlei/ spălându-se-n țărână, de pustiul din nori.
Ce-i păcat, ce e bine, nu știu.../ Nici amurgul tivit în zbor de cocori/ În trecerea vieții prin viață,/ Oamenii... nu se omoară cu flori!".