Poveștile bunei

Otilia Teposu
Desenul cu ață roșie

Țin minte bine desenul. Era cusut cu ață roșie pe un peretar. Un bărbat și o femeie stăteau la masă, așezați de o parte și alta a ei, pe niște scaune cu spătar înalt. În fața lor erau farfurii, tăvi și platouri încărcate de mâncare, fructe, prăjituri, pahare și sticle, unele alungite, altele mai scurte și mai butucănoase. Femeia avea părul încrețit, prins într-un coc la spate, și două bucle îi alunecau pe lângă urechi. El era îmbrăcat la costum și purta o cravată cam sugrumată, pentru gulerul mic al că­mășii. Ea râdea, în vreme ce el era sobru, foarte se­rios, cu privirea încruntată. Fuma, și fumul se ridica în rotocoale către tavan, iar unde ar fi trebuit să fie lampa și becul, era scris ceva cu litere mari, înflorate. "Bolond aki kusul, bolond aki sir", cam așa îmi citea Buna și-apoi îmi deslușea vorbele acelea ciudate: "Nebun e acela care suferă, plânge și nu-și trăiește viața", zicea ea și-mi în­chidea gura, căci nu știam ce-i aia "să-ți trăiești via­ța", și din cauza asta nici nu mai știam ce s-o întreb.
Cu ochii pe acest desen cusut pe pânză cu ață roșie, "de fitău", m-am trezit și-am adormit câțiva ani din copilăria petrecută în casa bunicii mele din Ma­ramureș. Câteodată, treceau zile întregi fără să-l bag în seamă, dar uneori, mai ales atunci când nu puteam să adorm, ori când trebuia să mă prefac că dorm după amiaza, cercetam toate detaliile cusăturii, și ele, adunate toate, cântărite și judecate cu puterea minții de atunci, împreună cu limba ciudată în care era scris textul pe care mi-l citea Bu­na, mă făceau să ră­mân pe gânduri mul­tă vreme. Nu puteam înțelege, de exem­­plu, de ce doamna de la masă era veselă și râză­toare, în vreme ce domnul era așa de serios și în­cruntat și slobozea rotocoale după rotocoale de fum pe nas. Ce-i adu­na și ce-i despărțea pe oamenii aceia? Ce-i ținea laolaltă la aceeași masă și ce-i făcea, totuși, atât de deosebiți? Era ceva nelămurit în alcă­tu­irea desenului. Mai târziu, am băgat de seamă că mâna cu ca­re el ți­nea țigara fixată într-un țigaret nu era com­pletă, îi lip­sea partea de la cot la umăr, așa că brațul părea că iese direct din tăblia mesei încărcate de bu­nătăți. Această nouă ciudățenie a îngreunat și mai mult descifrarea tainei cusute cu roșu, pe pânză...

Cutia cu nasturi

Pe credențul din bucătărie, adică pe dulapul cel mare plin de bunătăți, lângă ceasul deșteptător, stătea o cutie metalică, veche, pe care erau desenați biscuiți. În cutia aceea Buna își ținea mosoarele cu ațe de cusut, acele, bumbuștile și mulți, mulți nasturi, de toate mărimile și de toate culorile. Erau acolo butoni mici, din lemn ars, nasturi negri, uriași, de paltoane, sau nasturi de militari din metal greu, cu încrustații cenușii. Unii străluceau, pentru că erau din sidef subțire, alții erau bombați ca o cireașă, câțiva erau îmbrăcați în stofe colorate. Erau unii delicați și mici, așa încât nu se potriveau decât pe vreo haină fină, de mătase, alții erau pătrățoși, vreo câțiva ovali și vreo doi, trei erau lunguieți, lunguieți, ca niște ghinde. Avea Buna și nasturi din os lustruit și unii mici, mici, din sticlă transparentă, în formă de păsăruică.
Când serile de iarnă treceau prea greu, Buna lua cutia de pe dulap și ne așezam amân­două la masă. Câteodată, alegeam câte nouă nasturi de aceeași cu­loare și jucam țintar sau moară, dar cel mai ade­sea, alegeam câte un nasture, îl puneam pe ma­să și așteptam ca Buna să-mi spună poves­tea lui și a hainei de pe care a fost descusut, după ce ea nu mai era bună de purtare. Poveș­tile erau bogate, Buna își amintea o mulțime de detalii, știa uneori și de unde și în ce zi a cumpărat materialul, stofa sau pânza din care, apoi, Măria lui Iliuc, croi­to­rea­sa, i-a croit hainele. Alteori, povestea cât de mândră a fost când s-a îmbrăcat cu rochia cea nouă, cine a văzut-o, cine i-a cerut mo­de­lul, cine a făcut comentarii despre ea. Doamne, cât îi plăcea să-și amintească și cum înfloreau poveștile ei în fața mea! Vorbea despre oameni pe care nu-i cu­noșteam, dar și despre vecinii de gard, bine știuți, întâmplări mărunte și banale se în­tretăiau cu altele ce păreau venite din alte lumi. Nici astăzi nu știu sigur dacă cele mai multe dintre ele n-au fost inventate de dragul meu, ca să-mi treacă mai ușor serile, când mă tulbura dorul de părinți.
Cel mai mult și mai mult din tot ce era în cutia de tablă îmi plăceau trei nasturi verzulii, care aveau pe margine un șănțuleț în care se ghicea un fel de ineluș de sârmă aurie. Povestea lor n-am aflat-o niciodată, pentru că ori de câte ori îi scoteam din cutie și-i pu­neam pe masă, Buna se ri­dica, strângea toți nas­turii înșirați, punea cutia la loc pe credenț și, fără prea multe vorbe, mă pre­gătea pentru culca­re.

Un "domn" și-o "doamnă"

Printre poveștile cu care îmi amăgea Buna vre­mea era una tare ciu­dată, pe care mi-o spunea, câteodată, fără să i-o cer, cum ceream, de exemplu, poveștile cu pi­ticii care stă­teau ascunși la rădă­cina co­pacilor bă­trâni, pe un­de-i căutam când mer­geam cu ea după ciu­perci. Povestea de care vă spun era despre "un domn" și "o doamnă". Nu un băr­bat și o fe­meie, des­pre ca­re aș fi pu­tut mai ușor să leg vorbele poveștii. Nu. Despre "un domn" și "o doamnă", adică des­pre niș­te personaje ca­re aco­lo, la marginea pădurii unde am crescut, erau niște ra­rități. Pe-atunci eu credeam că o doamnă trebuie musai să aibă părul prins în coc, rochii subțiri, de mătase, care flutură ușor în vânt, și pantofi cu toc înalt și cu catarame aurii. Iar un domn era obligatoriu să aibă costum, să poarte pălărie și să țină în mâini un port-țigaret lung, cu o țigară aprinsă, din care să pu­făie din când în când. Nu vedeam prea des "domni" și "doamne" prin locurile acelea, așa că în­tot­deauna povestea Bunii despre ei mă fascina. Vă­zând cât stau de cuminte ca s-o ascult, Buna înflorea povestea și mai tare și avea și cu ce, căci în tinerețea ei, până să se mărite, a fost ucenică la o prăvălie de dulciuri din Săt­mar și acolo a putut să vadă mulți domni și ne­numărate doamne. În poveștile ei apărea însă mereu "un domn" înalt cu pantalonii călcați "la dungă", care se uita un pic așa, peste umăr, când intra în prăvălia de unde cumpăra mereu aceleași prăjituri: "două ha­ioșe, două Katy-testa și câteva șamloi-galuska". Afară, într-o trăsurică acoperită, îl aștepta doam­na lui, care, îmi spunea Buna, "Era atâta de doam­nă, că nici măcar nu se dădea jos din cocie" (adică din trăsu­ră). Câtă vreme aranja prăjitu­ri­le în cutia dichisită de carton, cred că Buna îi pân­dea domnului toate mișcă­rile, de-aceea a putut apoi să-mi povestească de felul în care își ținea mănușile în mâna stângă, când își sco­­tea portmoneul să plă­teas­că, de cămășile lui fine, cu manșete scrobite, prin­se în butoni argintii, și de gu­­­lerele înțepenite cu "balene" întăritoare. Îmi spu­nea, apoi, cum râdea când îi plătea prăjiturile, cum se uita la ea când o în­treba dacă are drăguț și cum își mușca ușor mus­tă­cioa­ra blonzie, vrând să pară oa­re­cum mereu preo­cu­pat de ceva. "Și...? Mai departe?" o întrebam pe Buna și ea-mi răspundea sec, șters, ra­pid, că nu este mai departe, să închid ochii și să dorm, că "și mâine e o zi".

Trăsurica

De-aici încolo, nu mai știu cât este povestea Bu­nii, visul, închipuirea ori dorința mea de a găsi o le­gătură, nedeslușită la prima vedere, între oameni, lucruri și întâmplări.
Într-o zi, domnul acela înalt a intrat pe ușa pră­vă­liei și clopoțelul a răsunat mai tare ca de obicei, pentru că domnul a închis ușa mai repede și mai ho­tărât decât altădată. A cerut aceleași prăjituri și, du­pă ce le-a plătit, a chemat-o brusc pe Buna la o plim­bare cu trăsurica. Nu știu cum s-a descurcat ea cu pa­tronul ei, ce i-o fi spus, de a lăsat-o să plece, și cum de-a acceptat ea atât de rapid invitația. Pot doar să-mi imaginez graba amestecată cu un fel de teamă cu care și-a legat pe umeri, peste rochia verde, nă­frama "de haras" cu flori, fe­lul în care și-a aranjat pe lângă urechi părul încrețit cu drotul, spai­ma de-a nu fi văzută de cineva cunoscut, atunci când, cu pași șovăitori dar repezi, s-a îndreptat către trăsurica dom­nului, care-o aștepta la colțul străzii.
Primăvara era la în­ceput, lunca Someșului era un rai, păsările parcă înnebuniseră de atâta frumusețe. Dom­nul galant a întrebat-o de una, de alta, de fa­milia ei, de frați și surori, și ea i-a răspuns cuminte. Apoi, el a vrut să știe ce-i place mai mult pe lumea asta și ea n-a știut ce să-i răs­pun­dă. S-a ru­și­nat și n-a vrut ca el să creadă că e fără minte, și ca să-și acopere stân­jeneala, a început să-i poves­teas­că de prăjituri, cum le face, cum le așează în tăvi și cum le taie, apoi, cu cuțitul înmuiat în apă caldă, ca să rămână drepte.
Poate că acela a fost momentul în care el s-a aplecat către ea și a vrut s-o sărute, dar ea, speriată, l-a împins, a sărit din trăsurică și-a luat-o la fugă către oraș. A doua zi, el a intrat în prăvălie și, fără să spună nimic, i-a lăsat pe masă un dar, pe care l-a deschis numai după ce el a plecat: o pânză albă, pe care erau desenați un bărbat și o femeie, așezați de o parte și alta a unei mese, pe niște scaune cu spătar înalt. Fiind prea slabă și nepregătită pentru ceea ce i s-a întâmplat, Buna a fugit acasă de la Sătmar, dar a luat desenul cu ea, l-a cusut apoi, la mulți ani după ce s-a măritat, cu ață roșie, "de fitău", și l-a pus în bucă­tăria ei. Mâna domnului din desen n-a cusut-o cum tre­buia. A scos partea brațului peste care îl lovise pe domnul acela, când el s-a întins către ea și i-a rupt doi nasturi de la rochia verde, de duminică.