Țin minte bine desenul. Era cusut cu ață roșie pe un peretar. Un bărbat și o femeie stăteau la masă, așezați de o parte și alta a ei, pe niște scaune cu spătar înalt. În fața lor erau farfurii, tăvi și platouri încărcate de mâncare, fructe, prăjituri, pahare și sticle, unele alungite, altele mai scurte și mai butucănoase. Femeia avea părul încrețit, prins într-un coc la spate, și două bucle îi alunecau pe lângă urechi. El era îmbrăcat la costum și purta o cravată cam sugrumată, pentru gulerul mic al cămășii. Ea râdea, în vreme ce el era sobru, foarte serios, cu privirea încruntată. Fuma, și fumul se ridica în rotocoale către tavan, iar unde ar fi trebuit să fie lampa și becul, era scris ceva cu litere mari, înflorate. "Bolond aki kusul, bolond aki sir", cam așa îmi citea Buna și-apoi îmi deslușea vorbele acelea ciudate: "Nebun e acela care suferă, plânge și nu-și trăiește viața", zicea ea și-mi închidea gura, căci nu știam ce-i aia "să-ți trăiești viața", și din cauza asta nici nu mai știam ce s-o întreb.
Cu ochii pe acest desen cusut pe pânză cu ață roșie, "de fitău", m-am trezit și-am adormit câțiva ani din copilăria petrecută în casa bunicii mele din Maramureș. Câteodată, treceau zile întregi fără să-l bag în seamă, dar uneori, mai ales atunci când nu puteam să adorm, ori când trebuia să mă prefac că dorm după amiaza, cercetam toate detaliile cusăturii, și ele, adunate toate, cântărite și judecate cu puterea minții de atunci, împreună cu limba ciudată în care era scris textul pe care mi-l citea Buna, mă făceau să rămân pe gânduri multă vreme. Nu puteam înțelege, de exemplu, de ce doamna de la masă era veselă și râzătoare, în vreme ce domnul era așa de serios și încruntat și slobozea rotocoale după rotocoale de fum pe nas. Ce-i aduna și ce-i despărțea pe oamenii aceia? Ce-i ținea laolaltă la aceeași masă și ce-i făcea, totuși, atât de deosebiți? Era ceva nelămurit în alcătuirea desenului. Mai târziu, am băgat de seamă că mâna cu care el ținea țigara fixată într-un țigaret nu era completă, îi lipsea partea de la cot la umăr, așa că brațul părea că iese direct din tăblia mesei încărcate de bunătăți. Această nouă ciudățenie a îngreunat și mai mult descifrarea tainei cusute cu roșu, pe pânză...
Cutia cu nasturi
Pe credențul din bucătărie, adică pe dulapul cel mare plin de bunătăți, lângă ceasul deșteptător, stătea o cutie metalică, veche, pe care erau desenați biscuiți. În cutia aceea Buna își ținea mosoarele cu ațe de cusut, acele, bumbuștile și mulți, mulți nasturi, de toate mărimile și de toate culorile. Erau acolo butoni mici, din lemn ars, nasturi negri, uriași, de paltoane, sau nasturi de militari din metal greu, cu încrustații cenușii. Unii străluceau, pentru că erau din sidef subțire, alții erau bombați ca o cireașă, câțiva erau îmbrăcați în stofe colorate. Erau unii delicați și mici, așa încât nu se potriveau decât pe vreo haină fină, de mătase, alții erau pătrățoși, vreo câțiva ovali și vreo doi, trei erau lunguieți, lunguieți, ca niște ghinde. Avea Buna și nasturi din os lustruit și unii mici, mici, din sticlă transparentă, în formă de păsăruică.
Când serile de iarnă treceau prea greu, Buna lua cutia de pe dulap și ne așezam amândouă la masă. Câteodată, alegeam câte nouă nasturi de aceeași culoare și jucam țintar sau moară, dar cel mai adesea, alegeam câte un nasture, îl puneam pe masă și așteptam ca Buna să-mi spună povestea lui și a hainei de pe care a fost descusut, după ce ea nu mai era bună de purtare. Poveștile erau bogate, Buna își amintea o mulțime de detalii, știa uneori și de unde și în ce zi a cumpărat materialul, stofa sau pânza din care, apoi, Măria lui Iliuc, croitoreasa, i-a croit hainele. Alteori, povestea cât de mândră a fost când s-a îmbrăcat cu rochia cea nouă, cine a văzut-o, cine i-a cerut modelul, cine a făcut comentarii despre ea. Doamne, cât îi plăcea să-și amintească și cum înfloreau poveștile ei în fața mea! Vorbea despre oameni pe care nu-i cunoșteam, dar și despre vecinii de gard, bine știuți, întâmplări mărunte și banale se întretăiau cu altele ce păreau venite din alte lumi. Nici astăzi nu știu sigur dacă cele mai multe dintre ele n-au fost inventate de dragul meu, ca să-mi treacă mai ușor serile, când mă tulbura dorul de părinți.
Cel mai mult și mai mult din tot ce era în cutia de tablă îmi plăceau trei nasturi verzulii, care aveau pe margine un șănțuleț în care se ghicea un fel de ineluș de sârmă aurie. Povestea lor n-am aflat-o niciodată, pentru că ori de câte ori îi scoteam din cutie și-i puneam pe masă, Buna se ridica, strângea toți nasturii înșirați, punea cutia la loc pe credenț și, fără prea multe vorbe, mă pregătea pentru culcare.
Un "domn" și-o "doamnă"
Printre poveștile cu care îmi amăgea Buna vremea era una tare ciudată, pe care mi-o spunea, câteodată, fără să i-o cer, cum ceream, de exemplu, poveștile cu piticii care stăteau ascunși la rădăcina copacilor bătrâni, pe unde-i căutam când mergeam cu ea după ciuperci. Povestea de care vă spun era despre "un domn" și "o doamnă". Nu un bărbat și o femeie, despre care aș fi putut mai ușor să leg vorbele poveștii. Nu. Despre "un domn" și "o doamnă", adică despre niște personaje care acolo, la marginea pădurii unde am crescut, erau niște rarități. Pe-atunci eu credeam că o doamnă trebuie musai să aibă părul prins în coc, rochii subțiri, de mătase, care flutură ușor în vânt, și pantofi cu toc înalt și cu catarame aurii. Iar un domn era obligatoriu să aibă costum, să poarte pălărie și să țină în mâini un port-țigaret lung, cu o țigară aprinsă, din care să pufăie din când în când. Nu vedeam prea des "domni" și "doamne" prin locurile acelea, așa că întotdeauna povestea Bunii despre ei mă fascina. Văzând cât stau de cuminte ca s-o ascult, Buna înflorea povestea și mai tare și avea și cu ce, căci în tinerețea ei, până să se mărite, a fost ucenică la o prăvălie de dulciuri din Sătmar și acolo a putut să vadă mulți domni și nenumărate doamne. În poveștile ei apărea însă mereu "un domn" înalt cu pantalonii călcați "la dungă", care se uita un pic așa, peste umăr, când intra în prăvălia de unde cumpăra mereu aceleași prăjituri: "două haioșe, două Katy-testa și câteva șamloi-galuska". Afară, într-o trăsurică acoperită, îl aștepta doamna lui, care, îmi spunea Buna, "Era atâta de doamnă, că nici măcar nu se dădea jos din cocie" (adică din trăsură). Câtă vreme aranja prăjiturile în cutia dichisită de carton, cred că Buna îi pândea domnului toate mișcările, de-aceea a putut apoi să-mi povestească de felul în care își ținea mănușile în mâna stângă, când își scotea portmoneul să plătească, de cămășile lui fine, cu manșete scrobite, prinse în butoni argintii, și de gulerele înțepenite cu "balene" întăritoare. Îmi spunea, apoi, cum râdea când îi plătea prăjiturile, cum se uita la ea când o întreba dacă are drăguț și cum își mușca ușor mustăcioara blonzie, vrând să pară oarecum mereu preocupat de ceva. "Și...? Mai departe?" o întrebam pe Buna și ea-mi răspundea sec, șters, rapid, că nu este mai departe, să închid ochii și să dorm, că "și mâine e o zi".
Trăsurica
De-aici încolo, nu mai știu cât este povestea Bunii, visul, închipuirea ori dorința mea de a găsi o legătură, nedeslușită la prima vedere, între oameni, lucruri și întâmplări.
Într-o zi, domnul acela înalt a intrat pe ușa prăvăliei și clopoțelul a răsunat mai tare ca de obicei, pentru că domnul a închis ușa mai repede și mai hotărât decât altădată. A cerut aceleași prăjituri și, după ce le-a plătit, a chemat-o brusc pe Buna la o plimbare cu trăsurica. Nu știu cum s-a descurcat ea cu patronul ei, ce i-o fi spus, de a lăsat-o să plece, și cum de-a acceptat ea atât de rapid invitația. Pot doar să-mi imaginez graba amestecată cu un fel de teamă cu care și-a legat pe umeri, peste rochia verde, năframa "de haras" cu flori, felul în care și-a aranjat pe lângă urechi părul încrețit cu drotul, spaima de-a nu fi văzută de cineva cunoscut, atunci când, cu pași șovăitori dar repezi, s-a îndreptat către trăsurica domnului, care-o aștepta la colțul străzii.
Primăvara era la început, lunca Someșului era un rai, păsările parcă înnebuniseră de atâta frumusețe. Domnul galant a întrebat-o de una, de alta, de familia ei, de frați și surori, și ea i-a răspuns cuminte. Apoi, el a vrut să știe ce-i place mai mult pe lumea asta și ea n-a știut ce să-i răspundă. S-a rușinat și n-a vrut ca el să creadă că e fără minte, și ca să-și acopere stânjeneala, a început să-i povestească de prăjituri, cum le face, cum le așează în tăvi și cum le taie, apoi, cu cuțitul înmuiat în apă caldă, ca să rămână drepte.
Poate că acela a fost momentul în care el s-a aplecat către ea și a vrut s-o sărute, dar ea, speriată, l-a împins, a sărit din trăsurică și-a luat-o la fugă către oraș. A doua zi, el a intrat în prăvălie și, fără să spună nimic, i-a lăsat pe masă un dar, pe care l-a deschis numai după ce el a plecat: o pânză albă, pe care erau desenați un bărbat și o femeie, așezați de o parte și alta a unei mese, pe niște scaune cu spătar înalt. Fiind prea slabă și nepregătită pentru ceea ce i s-a întâmplat, Buna a fugit acasă de la Sătmar, dar a luat desenul cu ea, l-a cusut apoi, la mulți ani după ce s-a măritat, cu ață roșie, "de fitău", și l-a pus în bucătăria ei. Mâna domnului din desen n-a cusut-o cum trebuia. A scos partea brațului peste care îl lovise pe domnul acela, când el s-a întins către ea și i-a rupt doi nasturi de la rochia verde, de duminică.