ADRIAN NOUR - "Energia mea vine din bucurie. Îmi place la nebunie ce fac!"

- A trecut un an de la succesul tău extraordinar de pe scena concursului "Vocea României" şi ia­tă-te din nou aplaudat în picioare, pentru rolul de excepţie pe care îl faci în spectacolul de la Teatrul de Operetă, "Fantoma de la Operă", care se joacă cu casa închisă. De unde atâta glorie în viaţa ta?

- N-o să mă crezi, dar la mijloc a fost o întâm­plare. Vara trecută, toată lumea s-a inflamat la auzul veştii că se caută distribuţie pentru celebrul spectacol "Fantoma de la Operă", pe muzica celebrului An­drew Lloyd Webber, care se joacă non-stop la toate marile tea­tre din Occident. La în­ceput, pe mine ştirea nu m-a in­tere­sat. După cum ştii, n-am prea mare în­credere în mine. Şi-apoi, so­co­team că acest spectacol este o partitură clasică, care impune studii de acelaşi tip. Până la urmă, în­dem­nat şi îmbăr­bătat de prieteni şi cu­noş­tinţe, m-am decis, totuşi, să în­cerc. În plus, au­zisem de regizorul Stephen Bar­low, un nume cu mare greutate în lumea ar­tistică, şi ştiam că inten­ţiona o pu­nere în scenă gran­dioasă şi originală (care nu prelua spec­tacolul de la Londra, ce face, acolo, istorie). Ca atare, am mers la prima între­ve­dere, unde mi s-a spus: "Hai să încer­căm Fantoma. Uite, până mâine, învaţă piesa asta, «Music of the night»". Am stat toată noaptea şi am studiat. Am intrat pe YouTube, am învăţat linia me­lodică a piesei, apoi ver­surile, după care m-am stră­duit să găsesc moda­litatea cea mai potrivită pentru a prezenta o inter­pre­tare personală. Cu inima cât un purice, a doua zi m-am înfăţişat la "tăiere", dar, spre surpriza mea, a fost cel mai reuşit casting pe care l-am dat până acum. De unde, în mod normal, la castinguri sunt speriat de bombe şi nu izbutesc deloc să mă relaxez, acum am cântat cu o emoţie incre­dibilă, dar o emoţie din aceea bună, adică până şi eu mi-am dat seama că am reuşit să transmit me­sajul melodiei. La final, şi eu, şi Stephen, regizorul, aveam ochii umeziţi. Apoi el a venit la mine, m-a felicitat şi mi-a spus: "Dacă treci mai departe în concurs, o să înveţi piesa în română." Am plecat acasă foarte tulburat şi m-am pus pe aşteptat. Am stat ca pe ace câteva săptămâni până când, în sfârşit, am primit telefonul prin care eram anunţat că promo­va­sem în următoarea etapă şi urma să mă prezint pentru încă o probă. Ajuns la casting, am avut o surpriză: în timp ce pentru rolul Fantomei singurul candidat eram eu, pentru celelalte roluri erau mai mulţi interpreţi. M-am gândit că o fi de bine, dacă nu cumva era pe undeva o Fantomă care nu mai trebuie să dea casting! (râde) Apoi, după o aşteptare de încă vreo săptămână, am primit ver­dictul: "Stephen te-a plăcut şi tu o să fii Fantoma!". Nu-ţi pot spune ce am simţit. M-am topit, pur şi simplu, de fericire!

- Având în vedere că spectacolul se joacă cu casa închisă, bucurându-se de un succes uriaş, poate ar fi bine să dezvălui câteva din ingre­dientele reţetei folosite de echipa de producţie străină.

- Repetiţiile au început mai întâi la cabinele de studiu, învăţând piesele. Nu mi-a fost deloc uşor, muzica e foarte complexă, există nişte intervale foar­te dificil de stăpânit. Dar am avut co-repetitor şi un antrenor vocal, pe Steven Luke Walker, de ase­menea o somitate în domeniu, şi aşa, încetul cu încetul, am scos-o la capăt. Am trecut apoi în sala de repetiţii şi-am început să lucrăm cu Stephen, evident fără decoruri, ci doar cu marcaje. Am adăs­tat îndelung asupra acestei etape, fiindcă aveam ne­voie să ne familiarizăm cu relaţiile dintre per­sonaje, să înţelegem fiecare de ce şi cum trebuie să facem în scenă, să ne obişnuim unii cu ceilalţi, căci distribuţia e amplă. După care, în ianuarie, am ajuns la scenă. Şi asta, fără nicio emoţie. Datorită pregătirii perfecte de dinainte, simţeam că eram deja gata cu rolul, aşa că n-am mai avut îndoieli când am început să lucrez cu luminile şi, mai ales, cu decorurile. Deşi aces­tea din urmă sunt imense şi im­punătoare. Ba chiar, la un moment dat, Fantoma tre­buie să coboare o scară şi s-o mai tragă şi pe Chris­tine şi cum eu am rău de înălţime... (râde) Atât de mult repetasem, încât am abordat chiar şi episodul cu scara fluie­rând.

- În afară de re­pe­tiţii, te-ai pregătit şi altfel pentru rol? Urma să intri în com­pe­tiţie cu mari actori ai sce­nelor inter­na­ţio­na­le...

- Aşa este, şi toc­mai din cauza asta m-am străduit să am toate zone­le apărate, mai ales că vă­zu­sem filmul, dar şi spec­ta­colul de la Lon­dra. În­să, după ce am citit car­tea, totul s-a lim­pezit şi mi-a fost foar­­te simplu. Mi-am în­ţeles per­so­najul, şi m-am străduit să aduc în el cât mai mult din mine, din Adri­an No­ur. Nu c-aş fi vreun cri­minal... (râde)

- Înţeleg că eşti mulţumit de Fantoma pe care ai creat-o...

- Da! Şi mă bucur că pot să-ţi răs­pund din prima la această în­trebare. "De vină" este munca alături de un ma­re regizor, care mi-a fost partener, şi nu zbir! Şi faptul că nu a fost un spectacol scos pe repede-înainte, cum se întâmplă aşa de des. Evident, eu consider că aş putea să-mi mai lucrez personajul, mai ales din punct de ve­dere al tehnicii vocale. Sunt însă optimist. Pe măsură ce timpul tre­ce, sunt tot mai sigur pe mine. Cu cât cânt mai mult, cu atât mă simt mai în formă.

- Cum este regizorul Stephen Barlow văzut de aproape? Are reputaţia unui gigant...

- Cred că termenul care îl defineşte cel mai bine pe Stephen este calmul. E un regizor extraordinar de calm. Are o manieră de a lucra relaxată, ştie foarte bine cum să creeze la repetiţii o atmosferă plăcută şi degajată. Ceea ce e o raritate. Eu, unul, am colaborat cu câţiva regizori care m-au cam băgat în sperieţi cu temperamentul lor. (râde) Dar Stephen e incredibil de calm, de degajat şi de răbdător. Nu l-am auzit nici măcar o singură dată ţipând. În plus, e foarte deschis dialogului, nu consideră că există o singură cale şi că aceea e doar a lui. De fiecare dată când ne dădea o indicaţie, avea grijă să ne întrebe dacă simţim că ar fi bine să facem aşa, dacă ni se potriveşte ceea ce ne-a cerut. Am propus şi noi diverse modificări, pe unele le-a adoptat imediat, iar pe cele pe care le-a respins, le-a respins argumentat. Şi ceea ce am mai admirat la el a fost marea lui dorinţă de a coagula distribuţia într-o echipă. Încă de la început ne-a spus că Fantoma nu e mai importantă decât celelalte personaje ale spec­tacolului. Şi chiar aşa a şi lucrat: fără favo­ri­tisme. Ceea ce, din nou, reprezintă o raritate.

- În afara "Fantomei", mai încape ceva în viaţa ta?

- Din ianuarie, am început repetiţiile şi la spec­tacolul "Romeo şi Julieta", tot la Operetă. Am re­luat spectacolul pe 14 februarie, cu atât de mare succes, încât au fost programate şi matinee. Ceea ce este o premieră! Am continuat să joc şi în "Royal Fashion" şi în "D'ale noastre", la Teatrul Naţional, iar anul tre­cut, la Teatrul Metropolis, am avut pre­miera cu "Folia, Shakespeare & Co", un spectacol în regia lui Gigi Căciuleanu. Am fost plecat cu el şi în turneu, atât prin ţară, cât şi în străinătate. Ne-am bucurat să vedem că a fost foarte bine pri­mit, mai ales că repre­zentaţiile din străinătate nu au fost gân­dite pentru comunitatea româ­neas­că de-acolo, ci pentru pu­bli­cul acelor ţări. Fireşte că au fost şi români în săli, însă nu doar români. La Lisabona, de pildă, la conferinţa de după spec­tacol, Gigi a fost de-a drep­tul asaltat de portughezi, care erau foarte încântaţi de ceea ce văzuseră. Şi tot în Lisabona am mai avut parte de o întâmplare fericită: într-o seară, mergând într-un club de fado, după în­cheierea programului propriu-zis, în urma "uneltirilor" câtor­va colegi, am fost invitat să cânt şi eu o melodie.Cu toată timiditatea, am urcat pe scenă şi-am cântat acelaşi fado pe care l-am interpretat şi la "Vocea Ro­mâ­niei": "Loucura". A ieşit foarte bine! Eu în­cer­casem să mă scuz, spu­nân­du-le instrumentiş­tilor: "Ştiţi, să mă ier­taţi, eu nu sunt cân­tăreţ, sunt ac­tor", iar la final, ei mi-au replicat: "Tu nu eşti actor, eşti cântăreţ, ne-ai min­­ţit. Şi cânţi fado foarte bine." (râde) Abia ulterior am aflat că unul dintre chitarişti era chiar primul chitarist cu care a cântat Mariza, vedeta fado-ului contemporan! Şi, nu în ultimul rând, tot anul trecut, am jucat şi în două filme documentare (pentru canalele Arte şi ZDF), în regia lui Jens Monath: primul a fost despre viaţa lui Houdini, iar eu am avut rolul principal, şi cel de-al doi­lea a fost des­pre viaţa regizoarei şi actriţei ger­mane Leni Riefenstahl, eu jucând rolul fratelui ei.

- Anul trecut vorbeam despre nişte proiecte de muzică "personale"? Le-ai abandonat?

- Nici vorbă! Am cântat şi cânt într-un ritm sus­ţinut. Cu "Trio Zamfirescu" (avem câte un concert sau chiar două în fiecare lună, la Creart, Sala Teatrelli), ne-am alcătuit un repertoriu eclectic: fado-uri, flamenco, chansonete, muzică românească, mu­zică instrumentală, peste care mă "introduc" şi eu, în stilul meu, avem şi câte un moment de step... Pe de altă parte, cânt şi cu o trupă de jazz, "Cantaloop", cu care am dezvoltat un program de concert numit "Beatles and Jazz". Am luat piesele trupei Beatles, le-am reorchestrat şi le-am reinterpretat virând spre jazz! Lumea ne-aprimit foarte, foarte bine.

- Cum duci la capăt atâtea realizări? De unde atâta creativitate şi energie?

- Energia mea vine din bucurie! Mă încarcă foarte mult gândul că dăruiesc bucurie oamenilor. Şi-apoi, îmi place foarte mult ce fac. Nici nu mă gândesc la activitatea mea ca la o meserie, ci ca la o mare, mare plă­cere. Plus că acasă le am pe fetele mele: soţia mea, Monica, şi Ana-Maria, fiica mea. Ele sunt principala mea sursă de energie! Iar în curând, peste apro­xi­mativ o lună, primăvara îmi mai aduce în dar o fetiţă. Sunt cu adevărat fericit!