- N-o să mă crezi, dar la mijloc a fost o întâmplare. Vara trecută, toată lumea s-a inflamat la auzul veştii că se caută distribuţie pentru celebrul spectacol "Fantoma de la Operă", pe muzica celebrului Andrew Lloyd Webber, care se joacă non-stop la toate marile teatre din Occident. La început, pe mine ştirea nu m-a interesat. După cum ştii, n-am prea mare încredere în mine. Şi-apoi, socoteam că acest spectacol este o partitură clasică, care impune studii de acelaşi tip. Până la urmă, îndemnat şi îmbărbătat de prieteni şi cunoştinţe, m-am decis, totuşi, să încerc. În plus, auzisem de regizorul Stephen Barlow, un nume cu mare greutate în lumea artistică, şi ştiam că intenţiona o punere în scenă grandioasă şi originală (care nu prelua spectacolul de la Londra, ce face, acolo, istorie). Ca atare, am mers la prima întrevedere, unde mi s-a spus: "Hai să încercăm Fantoma. Uite, până mâine, învaţă piesa asta, «Music of the night»". Am stat toată noaptea şi am studiat. Am intrat pe YouTube, am învăţat linia melodică a piesei, apoi versurile, după care m-am străduit să găsesc modalitatea cea mai potrivită pentru a prezenta o interpretare personală. Cu inima cât un purice, a doua zi m-am înfăţişat la "tăiere", dar, spre surpriza mea, a fost cel mai reuşit casting pe care l-am dat până acum. De unde, în mod normal, la castinguri sunt speriat de bombe şi nu izbutesc deloc să mă relaxez, acum am cântat cu o emoţie incredibilă, dar o emoţie din aceea bună, adică până şi eu mi-am dat seama că am reuşit să transmit mesajul melodiei. La final, şi eu, şi Stephen, regizorul, aveam ochii umeziţi. Apoi el a venit la mine, m-a felicitat şi mi-a spus: "Dacă treci mai departe în concurs, o să înveţi piesa în română." Am plecat acasă foarte tulburat şi m-am pus pe aşteptat. Am stat ca pe ace câteva săptămâni până când, în sfârşit, am primit telefonul prin care eram anunţat că promovasem în următoarea etapă şi urma să mă prezint pentru încă o probă. Ajuns la casting, am avut o surpriză: în timp ce pentru rolul Fantomei singurul candidat eram eu, pentru celelalte roluri erau mai mulţi interpreţi. M-am gândit că o fi de bine, dacă nu cumva era pe undeva o Fantomă care nu mai trebuie să dea casting! (râde) Apoi, după o aşteptare de încă vreo săptămână, am primit verdictul: "Stephen te-a plăcut şi tu o să fii Fantoma!". Nu-ţi pot spune ce am simţit. M-am topit, pur şi simplu, de fericire!
- Având în vedere că spectacolul se joacă cu casa închisă, bucurându-se de un succes uriaş, poate ar fi bine să dezvălui câteva din ingredientele reţetei folosite de echipa de producţie străină.
- Repetiţiile au început mai întâi la cabinele de studiu, învăţând piesele. Nu mi-a fost deloc uşor, muzica e foarte complexă, există nişte intervale foarte dificil de stăpânit. Dar am avut co-repetitor şi un antrenor vocal, pe Steven Luke Walker, de asemenea o somitate în domeniu, şi aşa, încetul cu încetul, am scos-o la capăt. Am trecut apoi în sala de repetiţii şi-am început să lucrăm cu Stephen, evident fără decoruri, ci doar cu marcaje. Am adăstat îndelung asupra acestei etape, fiindcă aveam nevoie să ne familiarizăm cu relaţiile dintre personaje, să înţelegem fiecare de ce şi cum trebuie să facem în scenă, să ne obişnuim unii cu ceilalţi, căci distribuţia e amplă. După care, în ianuarie, am ajuns la scenă. Şi asta, fără nicio emoţie. Datorită pregătirii perfecte de dinainte, simţeam că eram deja gata cu rolul, aşa că n-am mai avut îndoieli când am început să lucrez cu luminile şi, mai ales, cu decorurile. Deşi acestea din urmă sunt imense şi impunătoare. Ba chiar, la un moment dat, Fantoma trebuie să coboare o scară şi s-o mai tragă şi pe Christine şi cum eu am rău de înălţime... (râde) Atât de mult repetasem, încât am abordat chiar şi episodul cu scara fluierând.
- În afară de repetiţii, te-ai pregătit şi altfel pentru rol? Urma să intri în competiţie cu mari actori ai scenelor internaţionale...
- Aşa este, şi tocmai din cauza asta m-am străduit să am toate zonele apărate, mai ales că văzusem filmul, dar şi spectacolul de la Londra. Însă, după ce am citit cartea, totul s-a limpezit şi mi-a fost foarte simplu. Mi-am înţeles personajul, şi m-am străduit să aduc în el cât mai mult din mine, din Adrian Nour. Nu c-aş fi vreun criminal... (râde)
- Înţeleg că eşti mulţumit de Fantoma pe care ai creat-o...
- Da! Şi mă bucur că pot să-ţi răspund din prima la această întrebare. "De vină" este munca alături de un mare regizor, care mi-a fost partener, şi nu zbir! Şi faptul că nu a fost un spectacol scos pe repede-înainte, cum se întâmplă aşa de des. Evident, eu consider că aş putea să-mi mai lucrez personajul, mai ales din punct de vedere al tehnicii vocale. Sunt însă optimist. Pe măsură ce timpul trece, sunt tot mai sigur pe mine. Cu cât cânt mai mult, cu atât mă simt mai în formă.
- Cum este regizorul Stephen Barlow văzut de aproape? Are reputaţia unui gigant...
- Cred că termenul care îl defineşte cel mai bine pe Stephen este calmul. E un regizor extraordinar de calm. Are o manieră de a lucra relaxată, ştie foarte bine cum să creeze la repetiţii o atmosferă plăcută şi degajată. Ceea ce e o raritate. Eu, unul, am colaborat cu câţiva regizori care m-au cam băgat în sperieţi cu temperamentul lor. (râde) Dar Stephen e incredibil de calm, de degajat şi de răbdător. Nu l-am auzit nici măcar o singură dată ţipând. În plus, e foarte deschis dialogului, nu consideră că există o singură cale şi că aceea e doar a lui. De fiecare dată când ne dădea o indicaţie, avea grijă să ne întrebe dacă simţim că ar fi bine să facem aşa, dacă ni se potriveşte ceea ce ne-a cerut. Am propus şi noi diverse modificări, pe unele le-a adoptat imediat, iar pe cele pe care le-a respins, le-a respins argumentat. Şi ceea ce am mai admirat la el a fost marea lui dorinţă de a coagula distribuţia într-o echipă. Încă de la început ne-a spus că Fantoma nu e mai importantă decât celelalte personaje ale spectacolului. Şi chiar aşa a şi lucrat: fără favoritisme. Ceea ce, din nou, reprezintă o raritate.
- În afara "Fantomei", mai încape ceva în viaţa ta?
- Din ianuarie, am început repetiţiile şi la spectacolul "Romeo şi Julieta", tot la Operetă. Am reluat spectacolul pe 14 februarie, cu atât de mare succes, încât au fost programate şi matinee. Ceea ce este o premieră! Am continuat să joc şi în "Royal Fashion" şi în "D'ale noastre", la Teatrul Naţional, iar anul trecut, la Teatrul Metropolis, am avut premiera cu "Folia, Shakespeare & Co", un spectacol în regia lui Gigi Căciuleanu. Am fost plecat cu el şi în turneu, atât prin ţară, cât şi în străinătate. Ne-am bucurat să vedem că a fost foarte bine primit, mai ales că reprezentaţiile din străinătate nu au fost gândite pentru comunitatea românească de-acolo, ci pentru publicul acelor ţări. Fireşte că au fost şi români în săli, însă nu doar români. La Lisabona, de pildă, la conferinţa de după spectacol, Gigi a fost de-a dreptul asaltat de portughezi, care erau foarte încântaţi de ceea ce văzuseră. Şi tot în Lisabona am mai avut parte de o întâmplare fericită: într-o seară, mergând într-un club de fado, după încheierea programului propriu-zis, în urma "uneltirilor" câtorva colegi, am fost invitat să cânt şi eu o melodie.Cu toată timiditatea, am urcat pe scenă şi-am cântat acelaşi fado pe care l-am interpretat şi la "Vocea României": "Loucura". A ieşit foarte bine! Eu încercasem să mă scuz, spunându-le instrumentiştilor: "Ştiţi, să mă iertaţi, eu nu sunt cântăreţ, sunt actor", iar la final, ei mi-au replicat: "Tu nu eşti actor, eşti cântăreţ, ne-ai minţit. Şi cânţi fado foarte bine." (râde) Abia ulterior am aflat că unul dintre chitarişti era chiar primul chitarist cu care a cântat Mariza, vedeta fado-ului contemporan! Şi, nu în ultimul rând, tot anul trecut, am jucat şi în două filme documentare (pentru canalele Arte şi ZDF), în regia lui Jens Monath: primul a fost despre viaţa lui Houdini, iar eu am avut rolul principal, şi cel de-al doilea a fost despre viaţa regizoarei şi actriţei germane Leni Riefenstahl, eu jucând rolul fratelui ei.
- Anul trecut vorbeam despre nişte proiecte de muzică "personale"? Le-ai abandonat?
- Nici vorbă! Am cântat şi cânt într-un ritm susţinut. Cu "Trio Zamfirescu" (avem câte un concert sau chiar două în fiecare lună, la Creart, Sala Teatrelli), ne-am alcătuit un repertoriu eclectic: fado-uri, flamenco, chansonete, muzică românească, muzică instrumentală, peste care mă "introduc" şi eu, în stilul meu, avem şi câte un moment de step... Pe de altă parte, cânt şi cu o trupă de jazz, "Cantaloop", cu care am dezvoltat un program de concert numit "Beatles and Jazz". Am luat piesele trupei Beatles, le-am reorchestrat şi le-am reinterpretat virând spre jazz! Lumea ne-aprimit foarte, foarte bine.
- Cum duci la capăt atâtea realizări? De unde atâta creativitate şi energie?
- Energia mea vine din bucurie! Mă încarcă foarte mult gândul că dăruiesc bucurie oamenilor. Şi-apoi, îmi place foarte mult ce fac. Nici nu mă gândesc la activitatea mea ca la o meserie, ci ca la o mare, mare plăcere. Plus că acasă le am pe fetele mele: soţia mea, Monica, şi Ana-Maria, fiica mea. Ele sunt principala mea sursă de energie! Iar în curând, peste aproximativ o lună, primăvara îmi mai aduce în dar o fetiţă. Sunt cu adevărat fericit!