Se întâmplă ca, deschizând volumul unui autor necunoscut, să simţi după câteva pagini un soi de coup de foudre, iar seducţia să-ţi însoţească lectura până la sfârşit. E şi cazul cu această Anya von Bremen. Cartea ei nonfictivă e construită pe o idee insolită: istoria URSS şi a perioadei postsovietice, din perspectiva culinară a mai multor generaţii, "o coliziune dezordonată între mituri colectiviste şi contra-mituri personale" care îşi propune să reconstituie fiecare deceniu, din 1910 până azi, prin prisma mâncării. Bazată pe amintiri personale, anecdote de familie, dar şi pe o vastă bibliografie, "povestea despre mâncare şi nostalgie" are gustul amar al evenimentelor şi contextelor, asezonat însă cu umor, emoţii, sentimente şi scene desprinse parcă din filmele lui Nikita Mihalkov şi Eldar Riazanov. Anyei von Bremen îi reuşeşte această reţetă complicată, fiindcă e de meserie. Născută în 1963 la Moscova, într-o familie mixtă de intelectuali, a emigrat la 11 ani în SUA, împreună cu mama ei şi, după un masterat la Juilliard, a devenit o cunoscută jurnalistă pe teme culinare, şi autoare de cărţi de bucate. Mama ei, Larisa, personaj principal al poveştii, a trăit în URSS până la 40 de ani şi e depozitara unor amintiri legate direct de stalinism şi hruşciovism, cu atât mai mult cu cât tatăl ei şi bunicul Anyei, Naum Solomovici Frumkin, era agent de informaţii în NKVD, iar soţia acestuia, bunica Liza, originară din Odessa, a rămas toată viaţa o comunistă idealistă. După primul război, cultura alimentară clasică a Rusiei (simbolizată de plăcinta kulebiaka, umplută cu somon, filé de cod şi ciuperci, prezentă şi în scrierile lui Gogol şi Cehov) a dispărut, războiul civil şi raţionalizarea împingând-o în amintirile pofticioase. Rechiziţionările şi comunismul transformă hrana într-un instrument de control politic şi social, iar odată cu venirea lui Stalin la putere, alimentele ajung o armă a luptei de clasă, un ingredient al urii. În bucătăriile "la comun", locatarii îşi spionează cratiţele. Pentru omul nou sovietic, mâncarea trebuie să fie doar un combustibil pentru muncă, bucuria savorilor e o trăsătură blamabilă, a "burjuilor îmbuibaţi", care trebuie "striviţi ca nişte năpârci". La cantine şi în locuinţele "comunalka" se tinde spre o uniformizare alimentară a poporului (nu şi pentru nomenclaturişti, care au magazinele lor bine aprovizionate, cu circuit închis). Multe din cele povestite de Larisa şi Anya ne sunt familiare şi nouă, celor mai în vârstă: cartelele la pâine, hainele "pe puncte", îndoctrinarea copiilor la şcoală, lipsurile care fac din mâncare o obsesie şi, mai ales, instituţia cozii la orice, de la alimente la ghişee oficiale şi bilete de spectacole. "Coada era un mijloc de ordonare a societăţii socialiste, un sport injectat cu adrenalină (...) Ne putem gândi la coadă ca o metaforă a parcursului întregii vieţi a unui cetăţean, începând de la coada pentru înregistrarea naşterii şi sfârşind cu lista de aşteptare pentru un loc de veci". La cozi, spune Anya, se modelau opinii şi se înjghebau comunităţi ad-hoc de cetăţeni "uniţi de singurele emoţii sovietice, cu adevărat colective şi autentice: dorinţa şi nemulţumirea". La o astfel de coadă pentru bilete la un concert s-au cunoscut părinţii autoarei. Tatăl, Serghei, biofizician, lucra la Mausoleul lui Lenin, unde avea în grijă conservarea mumiei. Căsnicia se destramă însă în anii '70, ai Socialismului Matur, în legătură cu care sunt citate şase paradoxuri dintr-o glumă populară: "1. Nu există şomaj dar nimeni nu lucrează; 2. nimeni nu lucrează dar productivitatea creşte; 3. productivitatea creşte dar magazinele sunt goale; 4. magazinele sunt goale dar frigiderele sunt pline; 5. frigiderele sunt pline dar nimeni nu e mulţumit; 6. nimeni nu e mulţumit dar toată lumea votează da". Cunoaştem pe propria piele, ca şi idealul de bunăstare al omului nou din acea perioadă - apartament la bloc şi maşină. Şi în România, generaţia de adolescenţi din acei ani e cea a primilor blugi cumpăraţi de la bişniţari şi a discurilor cu muzică occidentală de contrabandă.
În 1974, dezgustată de comunism, de sărăcie şi de lipsa de perspective, Larisa, profitând de originea ei evreiască, se decide să emigreze. Dar, odată ajunsă în SUA, împreună cu fetiţa ei, după şocul iniţial al libertăţii şi abundenţei, începe să se insinueze nostalgia, pe care şi-o alină reconstituind la New York mâncărurile de la Moscova, pentru noul ei grup de prieteni, toţi de origine rusă. Suferind de "ospitalitate compulsivă", Larisa îşi adună aceşti prieteni la mese "tematice", dedicate diferitelor etape ale secolului trecut, iar amintirile comesenilor refac istoria "tragică şi grotescă" a URSS, continuată cu vizitele în patrie, după 1990, şi sesizarea schimbărilor culinare şi de mentalitate din epoca Putin. Nu ştiu cât pot înţelege americanii din povestea Anyei von Bremen, dar pe noi ne atinge la corzile cele mai sensibile.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
