IOAN PINTEA
La Runc, pe dealul strămoşilor
Ca să mă întâlnesc cu adevărat cu primăvara, ar trebui să mă duc în Rai, adică la Runc, satul în care m-am născut şi am copilărit. Să urc undeva foarte sus, sus de tot, pe înălţimi, între păduri şi grădini suspendate pe dealuri, foarte aproape de cer şi de Hordoul lui Coşbuc, fix în curtea casei părinteşti. Aici e primăvara mea, aici, de fapt, mă aşteaptă, fie că mă duc sau nu mă duc, precum o iubită credincioasă, o primăvară încăpăţânată, care nu vine niciodată la oraş, nici măcar nu coboară în sat, de pe deal. Ea stă, de când mă ştiu şi de când o ştiu, acolo, de neclintit, cu părinţii şi vecinii mei, cu sora Măricica, cu bunicii Vasile şi Paraschiva, Alexandru şi Maria, peste care, tot ea, primăvara, a crescut, printre lumânări, bărbânoc şi lăcrimioare, o pajişte pe care nici toamna, nici iarna nu o pot veşteji. Ne cunoaştem după salut şi după mers, după felul în care dau bineţe vecinilor, după felul în care mă aşteaptă tata Anchidim şi mama Floare..."N-ai fost pe-acasă de astă primăvară..." Ne recunoaştem după cum îl aud strigându-mă pe nume pe badea Pompei..."Ionuc..."
Aici, departe de lumea dezlănţuită, foarte departe de infern, extrem de departe de zgomotele citadine, de lumea de plastic şi de beton, ferestrele şi uşile se deschid precum nişte aripi de păsări. Vecinii Dimu, văru'Gicu, Grigore Pop, lelea Viorica şi mătuşa Floare dau iarna afară din casă şi din ocol.
M-au impresionat întotdeauna curăţenia din "casa de parade", din casa de dinainte, fotografiile îngălbenite de la icoane, scurtcircuitate de un soare sever, cu dinţi, şi focurile care ard înfundat prin ogrăzi, până seara târziu. Lăzi de zestre deschise pentru aerisire, stive de perne înflorate, clădite pe târnaţ, pomi îmbrăcaţi în var stins, o coasă, o furcă, o sapă sunt nenumăraţi ochi prin care priveşte primăvara oamenii. Oameni cuminţi, răzbătători, în ton cu vremea şi cu veşnicia... Din pridvor, de la părinţii mei, poţi să auzi liniştea şi poţi să vezi în mărime naturală iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi iubirea oamenilor pentru Dumnezeu. Mare minune!
Turtiţele, madlenele mântuitoare, colorate, înşirate pe sfoară, ca nişte mărgele, ca nişte podoabe de preţ, pe care mama Floare le cumpăra în Joia Paştilor din târg, de la Năsăud. Turtiţele - bunătăţile de pe lume, despre care visez să scriu într-o zi un poem genial şi pentru care, în fiecare an, în preajma sărbătorii Învierii, în "Joi Mari", trec dealul Târgului şi cobor printre năsăudeni. Turtiţele, dulciurile care au fericit generaţii de copii de pe Valea Someşului, - inima mare a primăverii de la Runc! Numai cel care a mâncat turtiţe înţelege adecvat şi cum se cade duhul primăverii, spiritul Învierii, versul măreţ şi sfâşietor pe care l-am amintit, din Prohodul Domnului: "Primăvară dulce,/ Fiul meu preadulce..."
O plimbare pe sub merii şi nucii din grădina noastră e o demonstraţie despre moarte şi viaţă, despre moarte şi înviere, despre cât de siberian şi cât de înlănţuit este omul şi despre cât de liber este firul de iarbă şi cât de puternic, temerar şi triumfător, firul de trifoi. "Viaţa omului ca floarea câmpului..."
O altă plimbare, de astă dată cu tata, nu în cizme "birgăle", austriece, ca altădată, ci în papuci moi, pentru că îl dor, "de la reumă", picioarele, pe sub răzor, în direcţia Dealul Coastei, îmi descoperă ce pământuri sănătoase avem şi cum Nelu-cumnatu' o să le pregătească pentru la vară. "Eu nu mai pot, sunt bătrân."
Oamenii au îmbătrânit, dar primăvara tot vine la ei. Tata a îmbătrânit, dar primăvara stă deja cu el în poveşti.
Din fericire, tot ceea ce vă spun trebuie văzut, nu povestit.
CRISTINA STRUŢEANU
Pe ochiurile de pământ fără omăt, frunzişul căzut din fagi, astă toamnă, se răsuceşte şi se fărâmiţează. Din frunzele moarte rămân numai nervurile, broderii, dantele. Gingăşie care-ţi dă fior. Ţiuie un vânt anume al primăverii, subţiratec, ciudat. Rafale tăioase vin şi pleacă, brusc. I se zice - Mâncătorul de zăpadă. Îmi strâng haina, îmi ridic fularul, tremur mărunt. Asta se întâmplă deasupra stâncilor Sf. Ana, pe muntele Furnica din Bucegi. La poale, se răsfiră Sinaia. Se cheamă aşa de la mânăstirea ridicată în veacul XVII, replică la Sinaiul din Ţara Sfântă. Pe atunci, era doar codru cu poteci. Perla Carpaţilor i-a spus regina poetă Carmen Sylva, târziu. Dar sihaştrii au tot stat, dintotdeauna, aici, retraşi prin păduri. Şi astăzi, de necrezut pentru unii, dorinţa de refugiu roade sufletul unor monahi. Pricep, deodată, că primăvara mea cea aspră şi tăinuită se oglindea într-un astfel de chip: Părintele Ioanichie, Ioan Şomcutean din Şomcuta Mare a Maramureşului, pe numele său dintâi. Ca să fugă din lume în vârf de munte a avut de luptat. Săpa şi spărgea, ca un ocnaş, cu ranga, cu dalta, stânca. De treceai, îţi dăruia muguri de pin pentru sirop, bureţi, urzici. Mai mereu vesel. Îţi arăta urmele labelor de urs uriaş, ridicat în picioare, pe peretele alb al chiliei. Era chiar în drumul lui, pe poteca sălbăticiunii, spre Piatra Arsă...
Sunt trei ani de când a plecat din lumea noastră, tot într-un început de primăvară. Dar să vedeţi ciudăţenie! Acum, când s-a făcut din nou Martie, simt că foşnetul pădurii, aerul tare, vântul, toate îl caută pe bătrânul monah înăsprit. Făceau, cumva, pereche. Şi să mai ştiţi că pădurea de brazi nu foşneşte. Vuieşte. Aspră.
ADINA ROSETTI
Undeva, într-un orăşel liniştit
Cu primăvara ne-am întâlnit, într-adevăr, ceva mai târziu, pe o străduţă. Era o primăvară târzie, cu soare blând, care ne-a mângâiat tot drumul, până când am intrat într-o cafenea, la întâmplare. E posibil să fi plutit uşor până acolo, deasupra asfaltului, primăvara are acest efect, după cum la fel de bine e posibil să fi mers, pur şi simplu, aşa cum merg oamenii pe stradă ridicând câte un picior şi punându-l în faţa celuilalt. Dar probabil că aşa s-a întâmplat, am mers pe stradă, ca doi oameni normali, ca doi cunoscuţi, ca doi copii cuminţi, am vorbit nimicuri, am făcut glume, ca să ne ascundem emoţiile, am intrat fără să plutim într-o cafenea anonimă, ne-am aşezat la masă, unul în faţa celuilalt, am studiat listele de băuturi cu prefăcut interes, am cerut chelnerului o comandă banală, şi apoi, cuprinşi de un soi de disperare pătimaşă, am început să ne sărutăm peste masă, de parcă venea sfârşitul lumii, fără să ne pese de nimic şi de nimeni. Primăvara aia s-a mai repetat şi în alţi ani. Ne-am sărutat şi toamna, dar nu era la fel, toamna venea cu melancolie şi ceaţă şi sfâşiere, iar iarna şi vara ne îndepărtau întotdeauna, ne aruncau în zări diferite, din care nu reuşeam să găsim drumul unul spre celălalt. Primăvara, însă, era anotimpul nostru, anotimpul în care cineva nevăzut strecura ceva, un fel de praf magic, care îndulcea conturul tuturor lucrurilor şi le potrivea în aşa fel, încât parcurile să devină numai ale noastre, locurile perfecte în care să ne ţinem în braţe fără grijă, în timpul nostru suspendat. E drept, uneori mai apăreau şi alţi oameni în parcurile alea, iar timpul ăla suspendat aparţinea şi altora... De exemplu, mireselor. În luna mai, miresele răsăreau peste tot, împânzeau aleile, mai ales pe cele de lângă lacuri, veneau cu un întreg alai de nuntaşi, fotografi şi cameramani şi luau în stăpânire primăvara, sub privirile noastre amuzate şi uşor jenate. Ne gândeam că, fără să vrem, vom apărea în fotografiile fericirii lor, doi figuranţi într-un fundal cu lac şi crenguţe înflorite, doi îndrăgostiţi stingheri, luând parte fără să vrea la împlinirea oficială a
FILIP FLORIAN
Pe-un deal înzăpezit, în aprilie
Ca să fiu mai clar, mi se pare că primăvara e plină de toane, răsfăţată peste măsură şi pusă pe fel şi fel de farse, care n-au nici sare, nici piper. Cumva, te joacă pe degete, te lasă cu buza umflată, exact când începi să-ţi faci visuri şi să te bizui pe ea. Bunăoară, din capul locului, nu vine niciodată când o aştepţi, când îi ceri, când o rogi, când o implori, se poartă întocmai ca fetele neascultătoare, care îşi văd doar de socotelile lor. Pe urmă, după ce apare, e mieroasă, se străduie un timp să te cucerească, iar din senin, brusc, când simte că ţi-a înmuiat inima, se schimbă de la o clipă la alta şi devine de nerecunoscut. Parcă se sminteşte. Sau se răzbună. Sau întoarce foaia parşiv.
Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu păcălit, să mă las ademenit de primăvară şi să nimeresc în toiul iernii, în plin viscol, în mijlocul unui prăpăd. Acum douăzeci de ani, la sfârşitul lui aprilie, am plecat pentru câteva zile într-un sat din Piatra Craiului, pe o vreme bună, cu câmpuri trezite la viaţă şi soare blajin. Am ajuns acolo puţin după prânz, când adia vântul, un vânt cald, şi deasupra noastră, pe cer, se plimbau nişte nori ameţiţi. De jur-împrejur, deşi pâlcurile de pădure erau încă desfrunzite, dăduse colţul ierbii, iar peticele de zăpadă se mai zăreau doar din loc în loc. După-amiaza, când a început să ningă uşor, eu şi soţia mea ne-am bucurat ca doi copii. Apoi, încet-încet, fulgii au crescut şi s-au îndesit, întreaga boltă s-a mohorât şi s-a pornit un şuierat ameninţător. Înainte să vină întunericul, abia mai vedeai afară, rafalele semănau cu fuioarele de ceaţă fugind către apus. În sobă duduia focul, casa se încălzise, aşa că nu ne-a prea păsat. Cred că am dormit neîntors, nu-mi mai amintesc exact, iar dimineaţa, am rămas cu gura căscată, chiar dacă, întâi şi întâi, cum am deschis ochii, am sorbit dintr-o cană cu cafea. Zăpada ajunsese de aproape un metru şi se prăvăleau în continuare valuri albe din cer. Mai târziu, după ce m-am trezit de-a binelea, am făcut drum până la şopronul din spate şi, o oră, o oră şi jumătate, am crăpat buşteni de fag. Slavă Domnului, am apucat să car în casă vreo zece coşuri, numai cu lemne uscate, şi vreo două cu buturi, ca să pâlpâie focul peste noapte şi să nu rămânem fără jar. Spre seară, a căzut lumina, dar am avut timp berechet să aşezăm lumânări în odaie şi în tindă şi să aranjăm fitilul de la lampa cu gaz. În rest, ningea în neştire, cu năduf, iar vântul sufla ca un turbat.
A nins aşa, nebuneşte, de joi până luni, a îngropat pur şi simplu casa, parcă stăteam într-o vizuină săpată sub pământ. Geamurile se înnegriseră, nu mai distingeai dincolo de ele absolut nimic. Venisem cu provizii mici în rucsacuri şi, din fericire, după ce am scotocit peste tot, am dat peste mălai, macaroane, două-trei conserve, ţuică şi, cel mai mare lucru, peste nişte pachete de Carpaţi, pe care le lăsasem cine ştie când într-un dulap. Am dus-o bine, regeşte, jur. În a patra zi, ca să privim cât de cât cerul şi să ne fie limpede cum mai e dincolo de pereţi, m-am chinuit să sap în faţa uşii, chiar în prag, măcar un metru, poate un metru şi ceva. Am muncit, nu glumă, fiindcă e greu să ieşi din adâncuri, să dai la o parte o zăpadă uriaşă, tasată, pe care o arunci numai în sus. După ce am terminat, m-a pufnit râsul, eram ca într-o groapă, peste marginile căreia nici nu vedeam.
Şi s-a topit în mai puţin de-o săptămână, când am reuşit să plecăm, abia ne ajungea până la brâu. Era moale, te afundai în ea la fiecare pas, iar dedesubt se strânsese atâta apă, încât aveai senzaţia că mergi printr-un lac.
(Reproduceri după picturi de EMIL PAVELESCU)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
