IOAN PINTEA
La Runc, pe dealul strămoșilor
Ca să mă întâlnesc cu adevărat cu primăvara, ar trebui să mă duc în Rai, adică la Runc, satul în care m-am născut și am copilărit. Să urc undeva foarte sus, sus de tot, pe înălțimi, între păduri și grădini suspendate pe dealuri, foarte aproape de cer și de Hordoul lui Coșbuc, fix în curtea casei părintești. Aici e primăvara mea, aici, de fapt, mă așteaptă, fie că mă duc sau nu mă duc, precum o iubită credincioasă, o primăvară încăpățânată, care nu vine niciodată la oraș, nici măcar nu coboară în sat, de pe deal. Ea stă, de când mă știu și de când o știu, acolo, de neclintit, cu părinții și vecinii mei, cu sora Măricica, cu bunicii Vasile și Paraschiva, Alexandru și Maria, peste care, tot ea, primăvara, a crescut, printre lumânări, bărbânoc și lăcrimioare, o pajiște pe care nici toamna, nici iarna nu o pot veșteji. Ne cunoaștem după salut și după mers, după felul în care dau binețe vecinilor, după felul în care mă așteaptă tata Anchidim și mama Floare..."N-ai fost pe-acasă de astă primăvară..." Ne recunoaștem după cum îl aud strigându-mă pe nume pe badea Pompei..."Ionuc..."
Aici, departe de lumea dezlănțuită, foarte departe de infern, extrem de departe de zgomotele citadine, de lumea de plastic și de beton, ferestrele și ușile se deschid precum niște aripi de păsări. Vecinii Dimu, văru'Gicu, Grigore Pop, lelea Viorica și mătușa Floare dau iarna afară din casă și din ocol.
M-au impresionat întotdeauna curățenia din "casa de parade", din casa de dinainte, fotografiile îngălbenite de la icoane, scurtcircuitate de un soare sever, cu dinți, și focurile care ard înfundat prin ogrăzi, până seara târziu. Lăzi de zestre deschise pentru aerisire, stive de perne înflorate, clădite pe târnaț, pomi îmbrăcați în var stins, o coasă, o furcă, o sapă sunt nenumărați ochi prin care privește primăvara oamenii. Oameni cuminți, răzbătători, în ton cu vremea și cu veșnicia... Din pridvor, de la părinții mei, poți să auzi liniștea și poți să vezi în mărime naturală iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și iubirea oamenilor pentru Dumnezeu. Mare minune!
Aici, pe dealul meu, dealul moșilor și strămoșilor mei, primăvara îmi răscolește toate amintirile copilăriei. Prima îmi vine în minte bunica Maria, născută Dâncu, "de-a sfinților", cum o poreclea lumea, care primăvara devreme și vara și până toamna târziu umbla desculță, muncea pe rupte și citea din "Psaltirea Proorocului și Împăratului David". Umbla desculță nu pentru că nu avea cu ce se încălța, doar era nevastă de pădurar, ci pentru că își dăruise, pur și simplu, încălțămintea unor oameni săraci, și umbla desculță pentru că "și apostolii Domnului Iisus au umblat desculți". Îmi vin în minte, pe rând, și ceilalți, unchiul Petre, mătușa Nastasia, și ei, cu siguranță, sfinți, prin marea și încăpătoarea Împărăție a lui Dumnezeu... Îmi aduc aminte Postul Mare, Slujba Patimilor, Prohodul Domnului. "Primăvară dulce,/ Fiul meu preadulce./ Frumusețea unde Ți-a apus?"... spovedania și împărtășirea dis-de-dimineață, primenirea de Sfintele Paști, ouăle roșii, turtițele, sărbătorile.
Turtițele, madlenele mântuitoare, colorate, înșirate pe sfoară, ca niște mărgele, ca niște podoabe de preț, pe care mama Floare le cumpăra în Joia Paștilor din târg, de la Năsăud. Turtițele - bunătățile de pe lume, despre care visez să scriu într-o zi un poem genial și pentru care, în fiecare an, în preajma sărbătorii Învierii, în "Joi Mari", trec dealul Târgului și cobor printre năsăudeni. Turtițele, dulciurile care au fericit generații de copii de pe Valea Someșului, - inima mare a primăverii de la Runc! Numai cel care a mâncat turtițe înțelege adecvat și cum se cade duhul primăverii, spiritul Învierii, versul măreț și sfâșietor pe care l-am amintit, din Prohodul Domnului: "Primăvară dulce,/ Fiul meu preadulce..."
O plimbare pe sub merii și nucii din grădina noastră e o demonstrație despre moarte și viață, despre moarte și înviere, despre cât de siberian și cât de înlănțuit este omul și despre cât de liber este firul de iarbă și cât de puternic, temerar și triumfător, firul de trifoi. "Viața omului ca floarea câmpului..."
O altă plimbare, de astă dată cu tata, nu în cizme "birgăle", austriece, ca altădată, ci în papuci moi, pentru că îl dor, "de la reumă", picioarele, pe sub răzor, în direcția Dealul Coastei, îmi descoperă ce pământuri sănătoase avem și cum Nelu-cumnatu' o să le pregătească pentru la vară. "Eu nu mai pot, sunt bătrân."
Oamenii au îmbătrânit, dar primăvara tot vine la ei. Tata a îmbătrânit, dar primăvara stă deja cu el în povești.
Primăvara mea, primăvara mea de la Runc, stă deocamdată pe culmi. Nu îndrăznește să coboare în centrul satului. E prea mult asfalt, prea mult beton. Își face loc printre crucile din cimitirul vechi, pe dealurile abrupte care fug înspre Varușa, Voriște, Șuliga, Țibleș. Printre prietenii năzdrăvani ai copilăriei mele: Văsălică, Dimu, Viorica, Gicu, Floricica, Rai... Nu vă vine să credeți, dar aveam un prieten în copilărie, mai mare decât mine, pe care îl chema chiar așa: Rai. Traian Rai.
Din fericire, tot ceea ce vă spun trebuie văzut, nu povestit.
CRISTINA STRUȚEANU
Pe muntele Furnica, la Schitul Sfânta Ana
Cum o doresc, cum o aștept, cum o presimt pe Doamna Primăvară? Aspră, tăioasă, tăinuită. O vreme care se strecoară, se înșurubează, se furișează părelnic. Nu irumpe brusc, te amăgește că n-are forță, că nici nu vine, că nici nu e în calea ta. O primăvară de munte, care pe neașteptate te ia pe sus, printre lapovițe, te plesnește, te uluiește, te amețește cu ciripitul fără seamăn al păsărilor. Un dezmăț. Încă de la sfârșitul lui februarie, păsărelele încep să cânte bezmetic. Păsărelele de pădure de la noi, care au răbdat iarna, ele știu cum. Se pregătesc de nuntit, de făcut cuiburi. (La țară, se zice că Dragobetele, un păsăroi, aduce toate astea.) Prin poiene, câte un petic scăldat de soare se dezgolește de zăpadă, se răsfață, pufăie un mic abur, de parc-ar respira. Puuf, puuf ! Aer reavăn. Ieșit din adânc, din șerpuiala rădăcinilor. Se dezghioacă încet, încet hățișul de ramuri subpământene. Copacul, precum știm, e o clepsidră. Coroană sus, comoară jos. Nici trunchiurile nu mai sunt terne, cenușii, uscate. Capătă luciu, o lucire vestitoare. Și nu e de la aerul umed din jur, ci de la seva din adânc... Nevăzută, biruie gravitația și urcă, urcă. Sus, mugurii își dau unii altora ghes să se desfoaie. Așteaptă. Să poată bea. Să soarbă lumină, energie. Cea venită de dincolo, din ceruri, de la soare.
Pe ochiurile de pământ fără omăt, frunzișul căzut din fagi, astă toamnă, se răsucește și se fărâmițează. Din frunzele moarte rămân numai nervurile, broderii, dantele. Gingășie care-ți dă fior. Țiuie un vânt anume al primăverii, subțiratec, ciudat. Rafale tăioase vin și pleacă, brusc. I se zice - Mâncătorul de zăpadă. Îmi strâng haina, îmi ridic fularul, tremur mărunt. Asta se întâmplă deasupra stâncilor Sf. Ana, pe muntele Furnica din Bucegi. La poale, se răsfiră Sinaia. Se cheamă așa de la mânăstirea ridicată în veacul XVII, replică la Sinaiul din Țara Sfântă. Pe atunci, era doar codru cu poteci. Perla Carpaților i-a spus regina poetă Carmen Sylva, târziu. Dar sihaștrii au tot stat, dintotdeauna, aici, retrași prin păduri. Și astăzi, de necrezut pentru unii, dorința de refugiu roade sufletul unor monahi. Pricep, deodată, că primăvara mea cea aspră și tăinuită se oglindea într-un astfel de chip: Părintele Ioanichie, Ioan Șomcutean din Șomcuta Mare a Maramureșului, pe numele său dintâi. Ca să fugă din lume în vârf de munte a avut de luptat. Săpa și spărgea, ca un ocnaș, cu ranga, cu dalta, stânca. De treceai, îți dăruia muguri de pin pentru sirop, bureți, urzici. Mai mereu vesel. Îți arăta urmele labelor de urs uriaș, ridicat în picioare, pe peretele alb al chiliei. Era chiar în drumul lui, pe poteca sălbăticiunii, spre Piatra Arsă...
Sunt trei ani de când a plecat din lumea noastră, tot într-un început de primăvară. Dar să vedeți ciudățenie! Acum, când s-a făcut din nou Martie, simt că foșnetul pădurii, aerul tare, vântul, toate îl caută pe bătrânul monah înăsprit. Făceau, cumva, pereche. Și să mai știți că pădurea de brazi nu foșnește. Vuiește. Aspră.
ADINA ROSETTI
Undeva, într-un orășel liniștit
"S-ar putea să fi pus ăștia ceva în primăvară", îmi spuneai, "nici eu nu știu ce să mai cred", și așa și era, o primăvară magică, precum toate începuturile de primăvară, o primăvară în care ne scriam mult și nu ne vedeam deloc, în care tânjeam să ne privim în ochi și să ne ținem de mână, în care visam un loc secret, unde să ne ascundem de restul lumii, o băncuță verde, o pajiște luminoasă, un câmp cu narcise sau, cel puțin, așa-mi amintesc acum.
Cu primăvara ne-am întâlnit, într-adevăr, ceva mai târziu, pe o străduță. Era o primăvară târzie, cu soare blând, care ne-a mângâiat tot drumul, până când am intrat într-o cafenea, la întâmplare. E posibil să fi plutit ușor până acolo, deasupra asfaltului, primăvara are acest efect, după cum la fel de bine e posibil să fi mers, pur și simplu, așa cum merg oamenii pe stradă ridicând câte un picior și punându-l în fața celuilalt. Dar probabil că așa s-a întâmplat, am mers pe stradă, ca doi oameni normali, ca doi cunoscuți, ca doi copii cuminți, am vorbit nimicuri, am făcut glume, ca să ne ascundem emoțiile, am intrat fără să plutim într-o cafenea anonimă, ne-am așezat la masă, unul în fața celuilalt, am studiat listele de băuturi cu prefăcut interes, am cerut chelnerului o comandă banală, și apoi, cuprinși de un soi de disperare pătimașă, am început să ne sărutăm peste masă, de parcă venea sfârșitul lumii, fără să ne pese de nimic și de nimeni. Primăvara aia s-a mai repetat și în alți ani. Ne-am sărutat și toamna, dar nu era la fel, toamna venea cu melancolie și ceață și sfâșiere, iar iarna și vara ne îndepărtau întotdeauna, ne aruncau în zări diferite, din care nu reușeam să găsim drumul unul spre celălalt. Primăvara, însă, era anotimpul nostru, anotimpul în care cineva nevăzut strecura ceva, un fel de praf magic, care îndulcea conturul tuturor lucrurilor și le potrivea în așa fel, încât parcurile să devină numai ale noastre, locurile perfecte în care să ne ținem în brațe fără grijă, în timpul nostru suspendat. E drept, uneori mai apăreau și alți oameni în parcurile alea, iar timpul ăla suspendat aparținea și altora... De exemplu, mireselor. În luna mai, miresele răsăreau peste tot, împânzeau aleile, mai ales pe cele de lângă lacuri, veneau cu un întreg alai de nuntași, fotografi și cameramani și luau în stăpânire primăvara, sub privirile noastre amuzate și ușor jenate. Ne gândeam că, fără să vrem, vom apărea în fotografiile fericirii lor, doi figuranți într-un fundal cu lac și crenguțe înflorite, doi îndrăgostiți stingheri, luând parte fără să vrea la împlinirea oficială a unor oameni necunoscuți. Miresele își fluturau rochiile triumfătoare, mirii ascultau cuminți indicațiile fotografului, nașul și nașa se învârteau preocupați și importanți, cu cocurile lor cu sclipici și costumele lor apretate, în timp ce noi stăteam, ca doi refugiați în blugi, pe băncuța noastră. Ne imaginam că, peste ani, nepoții acestor oameni vor răsfoi albumele de fotografii și vom fi și noi acolo, o mărturie că, într-adevăr, am existat, așa cum uneori apar fantome abia zărite în fundalul unor poze. Primăvara e anotimpul străduțelor pe care să te rătăcești voit, e și asta o artă, să uiți drumul intenționat și să crezi că ai nimerit într-un oraș nou și necunoscut, în care vezi totul pentru prima oară. Am mers după-amieze întregi de sâmbătă împreună, am trecut pe lângă case și biserici, porți ferecate, alei pietruite, copaci înverziți, mașini abandonate, ne-au lătrat câinii și ne-au strigat prostii cetățenii care treceau cu mașinile pe lângă noi, am ascultat muzici stupide la terase neștiute de nimeni, am privit rațele alunecând pe apa lacurilor și pisicile arcuindu-se pe acoperișuri și am visat că ne dăm jos dintr-un tren, într-o gară pustie și veche, într-un orășel liniștit de munte, trezit din amorțire de venirea primăverii. Sunt locuri acolo despre care mi-ai povestit și pe care mi-ai promis că o să mi le arăți într-o zi, iar ziua aia trebuie să fie neapărat una de primăvară, anotimpul tuturor nostalgiilor.
FILIP FLORIAN
Pe-un deal înzăpezit, în aprilie
Eu, unul, ca să fiu cinstit, cred de multă vreme că primăvara nu e o fetiță cuminte, că își cam face de cap. Știu, de obicei are un farmec uriaș, râde în hohote, poate fi tandră, zburdalnică, inimoasă, gata să spună doar povești frumoase și vorbe mari. Cum-necum și an de an, fetița asta se vâră pe sub pielea oricui și, în orice caz, deschide sufletele ușor, fără niciun efort. Asta e una, însă, iar cumințenia e alta. Și nu încap amândouă în aceeași oală, cu niciun chip.
Ca să fiu mai clar, mi se pare că primăvara e plină de toane, răsfățată peste măsură și pusă pe fel și fel de farse, care n-au nici sare, nici piper. Cumva, te joacă pe degete, te lasă cu buza umflată, exact când începi să-ți faci visuri și să te bizui pe ea. Bunăoară, din capul locului, nu vine niciodată când o aștepți, când îi ceri, când o rogi, când o implori, se poartă întocmai ca fetele neascultătoare, care își văd doar de socotelile lor. Pe urmă, după ce apare, e mieroasă, se străduie un timp să te cucerească, iar din senin, brusc, când simte că ți-a înmuiat inima, se schimbă de la o clipă la alta și devine de nerecunoscut. Parcă se smintește. Sau se răzbună. Sau întoarce foaia parșiv.
Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu păcălit, să mă las ademenit de primăvară și să nimeresc în toiul iernii, în plin viscol, în mijlocul unui prăpăd. Acum douăzeci de ani, la sfârșitul lui aprilie, am plecat pentru câteva zile într-un sat din Piatra Craiului, pe o vreme bună, cu câmpuri trezite la viață și soare blajin. Am ajuns acolo puțin după prânz, când adia vântul, un vânt cald, și deasupra noastră, pe cer, se plimbau niște nori amețiți. De jur-împrejur, deși pâlcurile de pădure erau încă desfrunzite, dăduse colțul ierbii, iar peticele de zăpadă se mai zăreau doar din loc în loc. După-amiaza, când a început să ningă ușor, eu și soția mea ne-am bucurat ca doi copii. Apoi, încet-încet, fulgii au crescut și s-au îndesit, întreaga boltă s-a mohorât și s-a pornit un șuierat amenințător. Înainte să vină întunericul, abia mai vedeai afară, rafalele semănau cu fuioarele de ceață fugind către apus. În sobă duduia focul, casa se încălzise, așa că nu ne-a prea păsat. Cred că am dormit neîntors, nu-mi mai amintesc exact, iar dimineața, am rămas cu gura căscată, chiar dacă, întâi și întâi, cum am deschis ochii, am sorbit dintr-o cană cu cafea. Zăpada ajunsese de aproape un metru și se prăvăleau în continuare valuri albe din cer. Mai târziu, după ce m-am trezit de-a binelea, am făcut drum până la șopronul din spate și, o oră, o oră și jumătate, am crăpat bușteni de fag. Slavă Domnului, am apucat să car în casă vreo zece coșuri, numai cu lemne uscate, și vreo două cu buturi, ca să pâlpâie focul peste noapte și să nu rămânem fără jar. Spre seară, a căzut lumina, dar am avut timp berechet să așezăm lumânări în odaie și în tindă și să aranjăm fitilul de la lampa cu gaz. În rest, ningea în neștire, cu năduf, iar vântul sufla ca un turbat.
A nins așa, nebunește, de joi până luni, a îngropat pur și simplu casa, parcă stăteam într-o vizuină săpată sub pământ. Geamurile se înnegriseră, nu mai distingeai dincolo de ele absolut nimic. Venisem cu provizii mici în rucsacuri și, din fericire, după ce am scotocit peste tot, am dat peste mălai, macaroane, două-trei conserve, țuică și, cel mai mare lucru, peste niște pachete de Carpați, pe care le lăsasem cine știe când într-un dulap. Am dus-o bine, regește, jur. În a patra zi, ca să privim cât de cât cerul și să ne fie limpede cum mai e dincolo de pereți, m-am chinuit să sap în fața ușii, chiar în prag, măcar un metru, poate un metru și ceva. Am muncit, nu glumă, fiindcă e greu să ieși din adâncuri, să dai la o parte o zăpadă uriașă, tasată, pe care o arunci numai în sus. După ce am terminat, m-a pufnit râsul, eram ca într-o groapă, peste marginile căreia nici nu vedeam. Zăream totuși cerul, o bucățică de cer, uneori senină, albastră, alteori cenușie și rea. În orice caz, zăpada trecuse de streașină (deci măsura cam patru metri) și părea că nu se va mai topi nicicând.
Și s-a topit în mai puțin de-o săptămână, când am reușit să plecăm, abia ne ajungea până la brâu. Era moale, te afundai în ea la fiecare pas, iar dedesubt se strânsese atâta apă, încât aveai senzația că mergi printr-un lac.
(Reproduceri după picturi de EMIL PAVELESCU)