Anchetă "Formula AS": Amintiri cu frunze verzi

Dia Radu
- Cea mai frumoasă întâlnire cu primăvara. Patru scriitori povestesc -

IOAN PINTEA
La Runc, pe dealul strămoșilor


Ca să mă întâlnesc cu adevărat cu primăvara, ar trebui să mă duc în Rai, adică la Runc, satul în care m-am născut și am copilărit. Să urc undeva foarte sus, sus de tot, pe înălțimi, între păduri și grădini suspen­date pe dealuri, foarte aproape de cer și de Hordoul lui Coșbuc, fix în curtea casei părintești. Aici e pri­măvara mea, aici, de fapt, mă așteaptă, fie că mă duc sau nu mă duc, precum o iubită credincioasă, o pri­măvară încăpățânată, care nu vine niciodată la oraș, nici măcar nu coboară în sat, de pe deal. Ea stă, de când mă știu și de când o știu, acolo, de neclintit, cu părinții și vecinii mei, cu sora Măricica, cu bunicii Vasile și Paraschiva, Alexandru și Maria, peste care, tot ea, primăvara, a crescut, printre lumânări, bărbâ­noc și lăcrimioare, o pajiște pe care nici toamna, nici iar­na nu o pot veșteji. Ne cu­noaș­tem după salut și după mers, după felul în care dau binețe vecinilor, după felul în care mă așteaptă tata Anchidim și mama Floare..."N-ai fost pe-acasă de astă primă­va­ră..." Ne recunoaștem după cum îl aud strigându-mă pe nume pe ba­dea Pompei..."Ionuc..."
Aici, departe de lumea dez­lănțuită, foarte departe de infern, extrem de departe de zgomotele citadine, de lumea de plastic și de beton, ferestrele și ușile se des­chid precum niște aripi de păsări. Vecinii Dimu, văru'Gicu, Grigore Pop, lelea Viorica și mătușa Floa­re dau iarna afară din casă și din ocol.
M-au impresionat întotdeauna curățenia din "casa de parade", din casa de dinainte, fotografiile îngăl­benite de la icoane, scurtcircuitate de un soare sever, cu dinți, și focurile care ard înfundat prin ogrăzi, până seara târziu. Lăzi de zestre deschise pentru aerisire, sti­ve de perne înflo­rate, clădite pe târ­naț, pomi îmbrăcați în var stins, o coa­să, o furcă, o sapă sunt nenumărați ochi prin care pri­vește primăvara oa­menii. Oameni cu­minți, răzbătători, în ton cu vremea și cu veșnicia... Din prid­vor, de la pă­rinții mei, poți să auzi liniștea și poți să vezi în mărime naturală iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și iubirea oamenilor pentru Dumnezeu. Mare minune!
Aici, pe dealul meu, dealul moșilor și strămoșilor mei, primăvara îmi răsco­lește toate amintirile copilăriei. Prima îmi vine în minte bunica Maria, născută Dâncu, "de-a sfinților", cum o poreclea lumea, care primăvara devreme și vara și până toamna târziu umbla desculță, muncea pe rupte și citea din "Psaltirea Proorocului și Împăratului David". Umbla desculță nu pentru că nu avea cu ce se încălța, doar era nevastă de pădurar, ci pentru că își dăruise, pur și simplu, încălțămintea unor oameni săraci, și umbla desculță pentru că "și apos­tolii Dom­nului Iisus au umblat desculți". Îmi vin în minte, pe rând, și ceilalți, unchiul Petre, mătușa Nas­tasia, și ei, cu siguranță, sfinți, prin marea și încă­pătoarea Împă­răție a lui Dumnezeu... Îmi aduc aminte Postul Mare, Slujba Patimilor, Prohodul Domnului. "Primăvară dulce,/ Fiul meu preadulce./ Frumusețea unde Ți-a apus?"... spovedania și împărtășirea dis-de-dimi­neață, primenirea de Sfintele Paști, ouăle roșii, turti­țele, sărbătorile.
Turtițele, madlenele mântuitoare, colorate, înșirate pe sfoară, ca niște mărgele, ca niște podoabe de preț, pe care mama Floare le cumpăra în Joia Paștilor din târg, de la Năsăud. Turtițele - bunătățile de pe lume, despre care visez să scriu într-o zi un poem genial și pen­tru care, în fiecare an, în preajma sărbătorii În­vierii, în "Joi Mari", trec dealul Târgului și cobor printre năsăudeni. Turtițele, dulciurile care au fericit generații de copii de pe Valea Someșului, - inima ma­re a primăverii de la Runc! Numai cel care a mân­cat tur­tițe înțelege adecvat și cum se cade duhul pri­mă­­verii, spiri­tul Învierii, ver­sul măreț și sfâșietor pe care l-am amintit, din Pro­hodul Dom­nului: "Pri­mă­va­ră dul­ce,/ Fiul meu prea­dulce..."
O plimbare pe sub merii și nucii din grădina noastră e o demonstrație despre moarte și viață, despre moarte și în­viere, despre cât de siberian și cât de înlănțuit este omul și despre cât de liber este firul de iarbă și cât de puternic, temerar și tri­um­fător, firul de trifoi. "Viața omu­lui ca floa­rea câmpului..."
O altă plimbare, de astă dată cu tata, nu în cizme "birgăle", austriece, ca altădată, ci în papuci moi, pentru că îl dor, "de la reumă", pi­cioa­rele, pe sub ră­zor, în direcția Dealul Coastei, îmi des­co­peră ce pă­mânturi sănătoase avem și cum Nelu-cum­­natu' o să le pregătească pentru la vară. "Eu nu mai pot, sunt bătrân."
Oamenii au îmbătrânit, dar primăvara tot vine la ei. Tata a îmbătrânit, dar primăvara stă deja cu el în povești.
Primăvara mea, primăvara mea de la Runc, stă deocamdată pe culmi. Nu îndrăznește să coboare în centrul satului. E prea mult asfalt, prea mult beton. Își face loc printre crucile din cimitirul vechi, pe dealurile abrupte care fug înspre Varușa, Voriște, Șuliga, Țibleș. Printre prietenii năzdrăvani ai copilăriei mele: Văsă­lică, Dimu, Viorica, Gicu, Floricica, Rai... Nu vă vine să credeți, dar aveam un prieten în copilărie, mai mare decât mine, pe care îl chema chiar așa: Rai. Traian Rai.
Din fericire, tot ceea ce vă spun trebuie văzut, nu povestit.

CRISTINA STRUȚEANU
Pe muntele Furnica, la Schitul Sfânta Ana


Cum o doresc, cum o aștept, cum o presimt pe Doamna Primăvară? Aspră, tăioasă, tăinuită. O vreme care se strecoară, se înșurubează, se furișează părelnic. Nu irumpe brusc, te amăgește că n-are forță, că nici nu vine, că nici nu e în ca­lea ta. O pri­măvară de munte, ca­re pe neaș­tep­tate te ia pe sus, printre lapovițe, te ples­nește, te uluiește, te amețește cu ciripitul fără sea­măn al păsă­ri­lor. Un dezmăț. Încă de la sfârșitul lui februarie, păsărelele încep să cânte bez­­metic. Păsă­relele de pă­dure de la noi, care au răb­dat iarna, ele știu cum. Se pregătesc de nuntit, de făcut cuiburi. (La țară, se zice că Dragobetele, un pă­săroi, aduce toate astea.) Prin poiene, câte un petic scăl­dat de soare se dez­go­­lește de zăpadă, se răsfață, pu­făie un mic abur, de parc-ar respira. Puuf, puuf ! Aer reavăn. Ieșit din adânc, din șerpuiala rădăcinilor. Se dez­ghioacă încet, încet hățișul de ramuri subpământene. Copacul, precum știm, e o clepsidră. Coroană sus, co­moară jos. Nici trunchiurile nu mai sunt terne, cenușii, uscate. Ca­­pătă luciu, o lucire vestitoare. Și nu e de la aerul umed din jur, ci de la seva din adânc... Nevăzută, bi­ruie gravitația și urcă, urcă. Sus, mugurii își dau unii altora ghes să se desfoaie. Așteaptă. Să poată bea. Să soarbă lumină, energie. Cea venită de dincolo, din ceruri, de la soare.
Pe ochiurile de pământ fără omăt, frunzișul căzut din fagi, astă toam­nă, se răsucește și se fărâmițează. Din frunzele moarte ră­mân numai ner­vu­rile, broderii, dan­tele. Gingășie care-ți dă fior. Ți­uie un vânt anu­me al primăverii, sub­țiratec, ciudat. Ra­fale tăioase vin și pleacă, brusc. I se zice - Mâncătorul de zăpadă. Îmi strâng haina, îmi ridic fularul, tre­mur mărunt. Asta se în­tâmplă dea­su­­pra stâncilor Sf. Ana, pe muntele Fur­ni­ca din Bu­cegi. La poale, se răs­firă Sinaia. Se chea­mă așa de la mâ­năstirea ridi­ca­tă în veacul XVII, replică la Sinaiul din Țara Sfântă. Pe atunci, era doar codru cu poteci. Perla Carpaților i-a spus regina poetă Carmen Sylva, târziu. Dar sihaștrii au tot stat, dintotdeauna, aici, retrași prin păduri. Și astăzi, de necrezut pentru unii, dorința de refugiu roade sufletul unor monahi. Pricep, deodată, că primăvara mea cea aspră și tăinuită se oglindea într-un astfel de chip: Părintele Ioanichie, Ioan Șom­cu­tean din Șom­cuta Mare a Maramureșului, pe nu­mele său dintâi. Ca să fugă din lume în vârf de munte a avut de luptat. Să­pa și spărgea, ca un ocnaș, cu ran­ga, cu dalta, stân­ca. De treceai, îți dăruia muguri de pin pentru sirop, bureți, urzici. Mai mereu vesel. Îți arăta urmele labelor de urs uriaș, ridicat în picioare, pe peretele alb al chiliei. Era chiar în drumul lui, pe po­teca sălbăticiunii, spre Piatra Arsă...
Sunt trei ani de când a plecat din lumea noastră, tot într-un început de primăvară. Dar să vedeți ciu­dă­țenie! Acum, când s-a făcut din nou Mar­tie, simt că foșnetul pădurii, ae­rul tare, vân­tul, toate îl caută pe bă­trâ­nul mo­nah înăsprit. Făceau, cum­va, pere­che. Și să mai știți că pădurea de brazi nu foșnește. Vuiește. Aspră.

ADINA ROSETTI
Undeva, într-un orășel liniștit


"S-ar putea să fi pus ăștia ceva în primăvară", îmi spuneai, "nici eu nu știu ce să mai cred", și așa și era, o primăvară magică, precum toate în­ceputurile de primăvară, o primă­vară în care ne scriam mult și nu ne ve­deam deloc, în care tânjeam să ne privim în ochi și să ne ținem de mâ­­nă, în care vi­sam un loc secret, un­de să ne ascun­dem de restul lu­mii, o băncuță ver­de, o pajiște lu­­­minoasă, un câmp cu narcise sau, cel puțin, așa-mi amintesc acum.
Cu primăvara ne-am întâlnit, într-adevăr, ceva mai târziu, pe o stră­duță. Era o primăvară târzie, cu soare blând, care ne-a mângâiat tot dru­mul, până când am intrat într-o ca­fe­nea, la întâmplare. E posibil să fi plutit ușor până aco­lo, deasupra asfaltului, primăvara are acest efect, după cum la fel de bine e posibil să fi mers, pur și simplu, așa cum merg oamenii pe stradă ridicând câte un picior și punându-l în fața celuilalt. Dar probabil că așa s-a întâmplat, am mers pe stradă, ca doi oameni normali, ca doi cunoscuți, ca doi copii cuminți, am vorbit nimicuri, am făcut glume, ca să ne ascundem emoțiile, am intrat fără să plutim într-o cafenea anonimă, ne-am așezat la masă, unul în fața celuilalt, am studiat listele de băuturi cu prefăcut interes, am cerut chelnerului o comandă banală, și apoi, cuprinși de un soi de disperare pătimașă, am început să ne sărutăm peste masă, de parcă venea sfârșitul lumii, fără să ne pese de nimic și de nimeni. Primăvara aia s-a mai repetat și în alți ani. Ne-am sărutat și toamna, dar nu era la fel, toamna venea cu melancolie și ceață și sfâșiere, iar iarna și vara ne îndepărtau întotdeauna, ne aruncau în zări diferite, din care nu reușeam să găsim drumul unul spre celălalt. Primăvara, însă, era anotimpul nostru, anotimpul în care cineva nevăzut strecura ceva, un fel de praf magic, care îndulcea con­turul tuturor lucrurilor și le potrivea în așa fel, încât parcurile să devină numai ale noastre, locurile perfecte în care să ne ținem în brațe fără grijă, în timpul nostru sus­pen­dat. E drept, uneori mai apăreau și alți oameni în par­curile alea, iar timpul ăla sus­pen­dat aparținea și al­tora... De exemplu, mireselor. În luna mai, mire­sele răsă­reau peste tot, îm­pân­zeau alei­le, mai ales pe cele de lân­gă lacuri, ve­neau cu un întreg alai de nun­tași, fo­to­grafi și came­ra­mani și luau în stă­pânire pri­măvara, sub privirile noastre amuzate și ușor je­nate. Ne gândeam că, fără să vrem, vom apărea în foto­gra­fiile fericirii lor, doi figuranți într-un fundal cu lac și crenguțe înflorite, doi îndrăgostiți stingheri, luând parte fără să vrea la împlinirea ofi­cială a unor oameni necunoscuți. Mire­sele își fluturau rochiile triumfă­toare, mirii ascultau cuminți indica­țiile fotografului, nașul și nașa se învârteau preocupați și importanți, cu cocurile lor cu sclipici și costumele lor apretate, în timp ce noi stăteam, ca doi refugiați în blugi, pe băncuța noastră. Ne imaginam că, peste ani, nepoții acestor oameni vor răsfoi albumele de foto­grafii și vom fi și noi acolo, o mărturie că, într-adevăr, am existat, așa cum uneori apar fantome abia zărite în fundalul unor poze. Primăvara e anotimpul strădu­țelor pe care să te ră­tăcești voit, e și asta o artă, să uiți drumul intenționat și să crezi că ai nimerit într-un oraș nou și necunoscut, în care vezi totul pentru prima oară. Am mers după-amieze întregi de sâmbătă îm­pre­ună, am trecut pe lângă case și biserici, porți fe­re­cate, alei pietruite, copaci înverziți, mașini aban­do­nate, ne-au lătrat câinii și ne-au strigat prostii cetățenii care treceau cu mașinile pe lângă noi, am ascultat muzici stupide la terase neștiute de nimeni, am privit rațele alunecând pe apa lacurilor și pisicile arcuindu-se pe acoperișuri și am visat că ne dăm jos din­tr-un tren, într-o gară pustie și veche, într-un orășel li­niștit de munte, trezit din amorțire de venirea primă­verii. Sunt locuri acolo despre care mi-ai povestit și pe care mi-ai promis că o să mi le arăți într-o zi, iar ziua aia trebuie să fie neapărat una de primăvară, anotimpul tuturor nostalgiilor.

FILIP FLORIAN
Pe-un deal înzăpezit, în aprilie


Eu, unul, ca să fiu cinstit, cred de multă vreme că primăvara nu e o fetiță cuminte, că își cam face de cap. Știu, de obicei are un farmec uriaș, râde în ho­hote, poate fi tandră, zburdalnică, inimoasă, gata să spu­nă doar povești frumoase și vorbe mari. Cum-necum și an de an, fetița asta se vâră pe sub pielea oricui și, în orice caz, deschide sufletele ușor, fără niciun efort. Asta e una, însă, iar cumințenia e alta. Și nu încap amândouă în aceeași oală, cu niciun chip.
Ca să fiu mai clar, mi se pare că primăvara e plină de toane, răsfățată peste măsură și pusă pe fel și fel de farse, care n-au nici sare, nici piper. Cumva, te joacă pe degete, te lasă cu buza umflată, exact când începi să-ți faci visuri și să te bizui pe ea. Bunăoară, din ca­pul locului, nu vine niciodată când o aștepți, când îi ceri, când o rogi, când o implori, se poartă întocmai ca fetele neascultătoare, care își văd doar de socotelile lor. Pe urmă, după ce apare, e mie­roa­să, se stră­duie un timp să te cucerească, iar din senin, brusc, când simte că ți-a înmuiat inima, se schimbă de la o clipă la alta și devine de nere­cu­noscut. Parcă se smintește. Sau se răzbună. Sau întoarce foaia parșiv.
Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu păcălit, să mă las ademenit de primăvară și să nimeresc în toiul iernii, în plin viscol, în mijlocul unui prăpăd. Acum douăzeci de ani, la sfârșitul lui aprilie, am ple­cat pentru câteva zile într-un sat din Piatra Craiului, pe o vreme bună, cu câmpuri trezite la viață și soare blajin. Am ajuns acolo pu­țin după prânz, când adia vântul, un vânt cald, și deasupra noastră, pe cer, se plimbau niște nori amețiți. De jur-împrejur, deși pâlcurile de pădure erau încă desfrunzite, dă­duse colțul ierbii, iar peticele de zăpadă se mai zăreau doar din loc în loc. După-amiaza, când a început să ningă ușor, eu și soția mea ne-am bucurat ca doi copii. Apoi, încet-încet, fulgii au cres­cut și s-au îndesit, întreaga boltă s-a mohorât și s-a pornit un șu­ierat amenințător. Înainte să vină întunericul, abia mai vedeai afară, rafalele semănau cu fuioa­rele de ceață fugind către apus. În sobă duduia focul, casa se încălzise, așa că nu ne-a prea păsat. Cred că am dormit neîn­tors, nu-mi mai amintesc exact, iar dimineața, am rămas cu gura căscată, chiar dacă, întâi și întâi, cum am deschis ochii, am sorbit dintr-o cană cu cafea. Zăpada ajun­sese de aproape un metru și se prăvăleau în continuare valuri albe din cer. Mai târziu, după ce m-am trezit de-a binelea, am făcut drum până la șo­pro­nul din spate și, o oră, o oră și jumătate, am crăpat buș­teni de fag. Slavă Domnului, am apucat să car în casă vreo zece coșuri, numai cu lemne uscate, și vreo două cu buturi, ca să pâlpâie focul peste noapte și să nu rămânem fără jar. Spre seară, a căzut lumina, dar am avut timp berechet să așezăm lumânări în odaie și în tindă și să aranjăm fitilul de la lampa cu gaz. În rest, ningea în neștire, cu năduf, iar vântul sufla ca un turbat.
A nins așa, nebunește, de joi până luni, a îngropat pur și simplu casa, parcă stăteam într-o vizuină săpată sub pământ. Geamurile se înnegriseră, nu mai distingeai dincolo de ele absolut nimic. Venisem cu provizii mici în rucsacuri și, din fericire, după ce am scotocit peste tot, am dat peste mălai, macaroane, două-trei conserve, țuică și, cel mai mare lucru, peste niște pachete de Carpați, pe care le lăsasem cine știe când într-un dulap. Am dus-o bine, regește, jur. În a patra zi, ca să privim cât de cât cerul și să ne fie limpede cum mai e dincolo de pereți, m-am chinuit să sap în fața ușii, chiar în prag, măcar un metru, poate un metru și ceva. Am muncit, nu glumă, fiindcă e greu să ieși din adâncuri, să dai la o parte o zăpadă uriașă, tasată, pe care o arunci numai în sus. După ce am terminat, m-a pufnit râsul, eram ca într-o groapă, peste marginile căreia nici nu vedeam. Zăream totuși cerul, o bucățică de cer, uneori senină, albastră, alteori cenușie și rea. În orice caz, zăpada trecuse de streașină (deci măsura cam patru metri) și părea că nu se va mai topi nicicând.
Și s-a topit în mai puțin de-o săp­tămână, când am re­­ușit să ple­căm, a­bia ne ajun­gea pâ­nă la brâu. Era moale, te afundai în ea la fie­­care pas, iar de­de­subt se strân­­­sese atâ­ta apă, încât aveai sen­zația că mergi prin­tr-un lac.

(Reproduceri după picturi de EMIL PAVELESCU)