Regatul de ceaţă

Oraşul adormit

Dai la o parte poarta de abur şi intri. Îţi tragi pe tine haina de ceaţă, te înveleşti în ea până la oase, de­vii străveziu şi umbli. Păşeşti încet pe poteca de pă­mânt, spre vârful falezei stâncoase. Pământul de sub tăl­pile tale freamătă, sunt mii de ani de istorie înăun­tru, care se cer scoşi afară. Dar nu, n-o să fii tu acela care să dezgroape tainele unui pământ care freamătă. Nu acum. Tu eşti doar un om învelit în ceaţă, care a intrat pe o poartă nevăzută şi păşeşte încet, de-a lungul falezei stâncoase, aici, la capul Doloşman. Ai venit să vezi, ai venit să înţelegi, ai venit să simţi, ai venit să te rogi. Şi vezi: ici, colo, se iţesc ziduri muşcate de vânt, ploi şi timp, meterezele stranii ale unor războaie apuse, mărturiile unor vremuri fabuloase, când aici totul clocotea de viaţă. Înăuntrul pământului pe care calci zace un oraş adormit. Şi nu vrei să-l trezeşti, ţi-e de ajuns că poţi trece ca un abur viu pe deasupra, că poarta s-a dat la o parte şi ai ajuns acum, 2500 de ani mai târziu, în inima cetăţii Orgamè. Orgamè, i-au spus mai întâi grecii, Argamum, ceva mai încolo, latinii, apoi Argamon, bizantinii, Orgame, genovezii, Doloş­man, mult mai târziu, otomanii. Ceaţa şiroieşte pe lângă tine stranie şi tăcută, se lipeşte de stâncile înalte şi alunecă uşor peste malurile lacului îngheţat. Te afli în plin regat miraculos, iar odată ce respiraţia ta se amestecă cu ceaţa şi devin totuna, ţi-e mai uşor să vezi, să înţelegi, să simţi şi să te rogi. Ţi-e de ajuns să tragi puţin perdeaua care te învăluie şi să priveşti cu ochi mijiţi malurile îngheţate ale lacului Razelm. Aici, corăbiile lumii ajungeau până la cetate, în călătoriile lor dintre Bizanţ şi Tyras. Aici, spune legenda, s-au adăpostit, în drumul spre casă, argonauţii lui Iason, cu fabuloasa lor lână de aur. Aici au apărut, spun pietrele pe care calci şi arheologii care le-au cercetat, primele biserici paleocreştine de pe teritoriul României de azi. Aici, Insula Lupilor şi-a întins încet braţele de nisip până când a făcut captivă o bucată de mare. Golful de odinioară a devenit liman, iar marea, odată prinsă înăun­tru, a devenit lac, cel mai mare lac de la noi, Razelm.
Ai ajuns acum deasupra stâncilor, iar ceaţa nu te lasă să priveşti mai departe. Închizi ochii şi poţi să auzi cum vuieşte marea, marea care a fost aici, marea de odinioară. Străvezii ca şi tine, trec umbrele lui Iason şi a Medeei, a lui Heracle, ale lui Orfeu şi Tezeu, ale lui Castor şi Polux, argonauţii coborâţi de pe corabia lor vrăjită, Argus. Îi vezi pentru o clipă, fiinţe de ceaţă, ca şi tine acum. Legendele încep de aici, din­colo de o poartă nevăzută, deasupra unui lac îngheţat. Înveşmântat în ceaţă, cobori şi faci cale întoarsă spre Jurilovca, apoi mai departe, spre Slava Rusă şi Slava Cercheză, spre inima pădurilor de tei, acum desfrun­zite. În podişul acesta al Babadagului e bine să umbli cu băgare de seamă. Poveştile se ascund sub paşii tăi şi sunt mii de lumi legate una într-alta, doar în acest colţ al Dobrogei. Urmele sunt ascunse bine şi va tre­bui să le cauţi.

Slava Cercheză

O lume într-o altă lume. Asta vei găsi la Slava Cercheză şi la Slava Rusă. Te poţi mul­ţumi cu şoselele pustii, cu hărţile şi indicatoa­rele care te păstrează la suprafaţa realităţii. Poţi rămâne aici şi să aluneci uşor pe deasupra: e mai comod aşa, e ceea ce ştii, e normalitatea care îţi spune că ai ajuns într-un sat din Podişul Babadagului, într-o zi ceţoasă, şi că toate lucru­rile sunt la locul lor. Doar că nu pentru supra­faţa lucrurilor ai venit, ci pentru urmele care duc înăuntru, cât mai departe, în adâncul poveş­tilor care nu se văd. Vezi oameni ieşind din biserică, oameni altfel decât cei pe care te-ai aştepta să-i vezi: bătrâni albi, din alte vremuri, cu bărbi de poveste şi păr lung, neîmblânzit. Femeile au mândria aceea pe care ţi-o dă straiul de sărbătoare şi păşesc drept, împreună, mai departe. Trebuie să fie o sărbătoare despre care n-ai aflat încă, e doar o zi ca oricare alta din ia­nuarie, îţi spui, aşa că întrebi şi afli. Aici, acum, e Boboteaza. Aici, acum, în Slava Cercheză, timpul a făcut o buclă, s-a răsucit din realitatea pe care o ştiai şi s-a întors cu 13 zile în urmă. Ei, oa­menii pe care îi vezi, sunt lipovenii, staroverii, credin­cioşii de rit vechi, aici e satul lor, aici urmele trebuie desluşite, deşi vreme de sute de ani, femeile şi bărbaţii ăştia s-au tot străduit să le ascundă. "Nimeni să nu ne vadă, nimeni să nu ne audă. Să rămânem noi cu noi şi cu credinţa noastră pentru care am fost prigoniţi." Asta îmi spune Irina Mihailov, iar în camera în care am ajuns e cald, lemnul de tei arde molcom, soba lipovenească, lejanca, e şi un soi de pat, acolo s-a aşezat femeia. Tace, apoi vorbeşte mai departe. "Iar urmele, atunci când strămoşii noştri au fugit din Rusia, nu trebuiau să rămână. Ne-am ascuns în păduri, iar bărbaţii noştri tăiau copacii tineri, iar noi, cei de atunci, călcam doar pe cioturile rămase pentru ca nimeni să nu ne poată găsi".
Vremurile de groază din timpul lui Petru cel Mare, în urmă cu veacuri, când strămoşii celor pe care i-am văzut acum ieşind de la biserică au fost hăituiţi şi vânaţi, împreună cu femeile şi copiii lor, pentru în­drăz­neala de a spune nu. Dumnezeu, Boh, spuneau staroverii, e numai unul, şi el nu poate fi reformat după voinţa unui patriarh. Patriarhul se numea Nikon, anul era 1654, iar reformele lui îmblânzeau credinţa veche rusească şi o forţau să treacă la o alta, tot orto­doxă, dar aşa cum era înţeleasă de greci şi bizantini. Adevărul staroverilor era simplu, la fel cum erau şi ei, oamenii. Părul şi barba nu le puteau fi tăiate, aşa cum li se cerea, era ca şi cum li s-ar fi cerut să-şi şteargă chipul lui Hristos din suflet. Şi nici crucea la care se închinau nu putea fi schimbată, pentru că o cruce, şi-au spus ei, nu poate fi cruce fără partea ei de jos, cea înclinată, cea prin care arăţi că viaţa va sta întotdeauna deasupra morţii. Şi nici felul în care te închini în faţa lui Boh nu putea fi altul: degetele cu care îţi atingi fruntea, pântecele şi umerii trebuie să rămână doar două, şi nu trei, Tatăl şi Fiul, iar cele rămase în palmă să însemne Treimea, Troiţa, ca în icoanele lui Rubliov, şi nu două, rămase stinghere, fără niciun înţeles, cum a hotărât un patriarh să fie. Pentru adevărul ăsta sim­plu, simplu ca oamenii care credeau în el, au fost pri­goniţi şi şi-au ascuns urmele. Bărbaţi cu părul şi barba neîmblânzite, păşind tăcuţi, împreună cu femeile şi co­piii lor, peste ape, munţi şi păduri, ştergându-şi urmele şi călcând peste cioturi de copaci, doar pen­tru a găsi un loc pe care să-l numeas­că acasă şi o altă stăpânire care să-i lase să fie aşa cum erau. "Credinţa noastră e neschimbată de 300 de ani", îmi spune Irina Mihailov, cu un soi de mândrie sme­rită. Asta e casa ei, aici, la marginea pă­durii de tei, din­tr-o ţară care acum se numeşte Ro­mânia, locurile astea în care strămoşii ei au ajuns şi au rămas. "De ce aici?", o întreb. "Pentru că aici, pro­babil, a semănat cel mai mult cu acasă al nostru". Oamenii şi-au căutat acasă cel nou, care să semene cel mai bine cu acasă cel vechi. Oamenii de lângă apă s-au aşezat lângă apă. Oamenii pădurilor, lângă pă­duri. Cei din câmpie, în câmpie. Dar deasupra tuturor a plutit, ca o vrajă mare, duhul unei păduri fermecate şi urmele acestea care nu pot fi şterse, oricât ai încerca să le ascunzi. Tainica, vrăjita, înnebunitoa­rea, bla­goslo­vita şi tămăduitoarea pădure de tei, sora de suflet a lipovenilor, pădurea asta dezgolită pe care o priveşti acum cu alţi ochi, de aici, din curtea Irinei Mihailov, din Slava Cercheză.

Lipa, teiul

Urmele poveştii tale duc înăuntrul ei. Pădurea pare îngheţată în lumina puţină a Bobotezei vechi, ceaţa şi rugăciunea stranie pe care le-ai luat cu tine de la o cetate uitată plutesc şi se aşează, încet, aici.
"O limbă se păstrează dacă vrei, iar noi am vrut s-o păstrăm", spune femeia.
În afară de cerchezi, oamenii înfricoşători de la care a rămas astăzi doar numele satului, lipovenii nu au mai fost prigoniţi, odată ce şi-au găsit noua casă. Doar cerchezii, alungaţi de aici după războiul de inde­pendenţă, când Dobrogea a devenit parte din Româ­nia, au adus urgia în locurile astea, sub oblăduirea tăcută a Imperiului Otoman. De atunci, pacea şi înţe­lege­rea între români şi lipoveni n-a mai fost ştirbită de nimic. "Ştiţi cum e", îmi zâmbeşte Irina Mihailov, "ce-i al meu e al meu, dar ce am dobândit de la tine e tot al meu". Românii cu care s-au amestecat au împrumutat şi ei obiceiuri lipoveneşti, cum şi ei, lipo­venii, au luat de la români. "Fiecare om îşi face singur singurătatea, dar noi, cu limba, credinţa, obiceiurile şi cântecele noastre, ne-am legat şi legaţi am rămas şi acum. Cântăm şi ne bucurăm împreună", iar asta îmi spune chiar ea, Irina Mihailov, un om care de o viaţă, pe lângă meseria ei de educatoare, a adunat, a strâns şi a cântat, împreună cu femeile din corul "Slaveanka" pe care îl conduce, "cântece din scrinul bunicii". Iar limba, rusa asta arhaică, la care n-au vrut să renunţe, spune că teiului i se spune lipa. Lipa - lipoveni, oame­nii pădurilor de tei, oamenii spre care te-au adus ur­mele tale ceţoase, ca să găseşti rostul ascuns al pămân­tului de sub tălpile tale, al locurilor ăstora stranii şi uitate din Podişul Babadagului, din ţara ta, România. Iar femeia tânără din faţa ta, care îşi poartă cei 67 de ani de viaţă cu o uşurinţă pe care n-o întâlneşti nici la oameni de 20, a simţit de mică unde duc urmele, a sim­ţit chemarea, s-a îndrăgostit de pădurea de la mar­gi­nea satului, i-a desluşit taina. Curtea ei e mărturie pentru asta. Fiecare piatră, fiecare lemn pe care îl vede, pentru ea înseamnă ceva: "Aici e capul, aici e un ochi, aici o mână, ăsta-i un dragon, ăsta-i balaur, asta-i o pasăre". Fiinţe ciudate, zălude, vii, pe care fetiţa Irina s-a obişnuit să le vadă de mică, în plimbă­rile ei în pădure. O chema ceva acolo, un freamăt ce se cerea scos afară, iar ea avea ochi şi suflet pentru asta. E plină curtea de fiinţele şi obiectele pe care le-a tot strâns. Unele cu o însemnătate pe care o vede doar ea, altele, precum ciocanul din paleolitic, pe care l-a des­coperit, adevărate comori arheologice. Obiecte vechi, fosile pietrificate, istoria acestui pământ bătrân, istorie întortocheată, veche de milenii. Pur şi simplu, simte. Iar lucrurile, pietrele, fosilele, fiinţele vin toate la ea, chemate ca prin farmec. Zâmbeşte Irina Mihai­lov, zâmbeşte tânăr, zâmbeşte lipoveneşte. "Aşa am fost de mică, până şi broaştele ţestoase pe care le du­ceam în pădure se întorceau înapoi la mine acasă". Acasă, în pădurea de tei. Pădurea asta de tei care se arată în toată slava ei cerească, în aprilie şi în mai, când vraja lumii se pogoară peste locurile uitate de aici. Binecuvântarea se lasă peste pământ, iar satele astea ascunse şi pline de Slavă se umplu de lumină. "Şi zici: Doamne, trăiesc, îţi mulţumesc pentru frumu­seţile tale!" Iar Irina o ia în sus, din ce în ce mai sus, urmele se afundă în pădure, nu ca să se mai ascundă, ca bătrânii bătrânilor ei, ci ca să trăiască. S-ar îmbol­năvi dacă ar sta, aşa zice Irina. "Plâmânii mi se umplu de bucurie, e atâta linişte, atâta linişte... Mă uită Dum­nezeu acolo, până când şi păsările încep să mă creadă de-a lor. Cât a dansat pentru mine o ciocă­nitoare neagră, cum s-a răscucit, a zburat, a fâlfâit şi a mers în jurul meu... Eh, asta-i o bucurie pe care nu pot s-o descriu, ştiţi cum e, pur şi simplu îmi iese ini­ma din piept!".
Asta face Irina Mihailov zi de zi. Urcă dealul îm­pădurit din faţa casei şi se afundă în pădure împreună cu câinele Jucika. Urmele ei sapă adânc în realitatea lumii, urmele ei duc mai departe povestea, în toată slava ei.

Chemarea icoanei

Iar urmele ne poartă şi mai mult înlăuntrul poveş­tii. Nu se poate altfel, pentru asta am venit, pentru ca lumea, aşa cum o ştim, să nu mai alunece doar pe su­prafaţa ei subţire, ci să se umple de tainele din adân­curi. Să intrăm şi să stăm o vreme acolo. Am venit să vedem, să înţelegem, să simţim, să ne rugăm. Apoi, cu voia Domnului, să spunem toate astea mai departe. Iar urmele coboară în timp, aici, la Vovidenia, în Slava Rusă, multă vreme singura mânăstire de maici de rit vechi din lume. Urmele, aşa cum ni le arată Maica Stareţă Taisia, Matiuşca, cum o strigă celelalte maici, duc mereu şi mereu spre freamătul şoptit al pădurilor de tei. "Raiul de pe pământ", cum ar spune Irina Mihailov din Slava Cercheză, raiul pe care l-au desco­perit primii călugări staroveri care au sosit în locurile astea, după lunga lor pribegie. Au venit şi au rămas, izgoniţi din ţara lor, care îi privea ca pe nişte sălbatici, şi au rămas pentru că aici era acasă, aici era lipa, teiul, iar lângă teii ăştia se puteau, în sfârşit, odihni. Lucrul cel dintâi pe care l-au făcut a fost să ridice o mânăs­tire. O încăpere mică, de care şi-au aninat icoanele pe care le luaseră cu ei, un loc în care au început să-şi bată mătăniile. Aşa a început totul. Era în 1686, iar lipovenii ajunseseră acasă. Aici, la noi, în Slava Rusă. Satul avea să se construiască în jurul mânăstirii. Sta­roverii pribegi aveau acum un cheag, locul de închină­ciune care le-a fost interzis în celălalt acasă, aici îl găseau pe Boh al lor cel asuprit. În mai puţin de un veac, schitul acesta de la marginea pădurii, acolo unde duc şi rămân toate urmele, devenise matca unui sat prosper. Lipovenii, meşteşugari pricepuţi, îşi ridicase­ră deja casele lor albastre, se foloseau de teii blagoslo­viţi, îşi găseau rostul şi pâinea cea de toate zilele feriţi de prigoana sălbatică de di­na­inte. Doar că ei, pustnicii, nu mai puteau fi pustnici în mijlocul lumii. Aşa că au ple­cat şi mai departe, în adâncul pădurii, pentru ca sihăstria să le rămână sihăstrie, iar liniş­tea rugăciunii, linişte. Micul schit de lemn a fost lăsat de izbelişte vreme îndelungată.
Maica Taisia povesteşte încet, în penumbra încă­perii, unde doar icoanele cele vechi, aduse de primii călugări, arun­că o lumină stranie, găl­buie, răscoaptă. S-a întâm­plat târziu ca urmele să che­me o văduvă bo­gată, tocmai de la Moscova, până aici, departe, în inima Dobrogei. A simţit che­marea, a ştiut că trebuie să vină, urmele erau întipă­rite dinainte, trebuia doar să le simtă. Şi, spune Maica Taisia, "când a ajuns aici, a găsit bisericuţa în pa­ragină, a păşit înăuntru şi, din­tr-un colţ ascuns şi împă­ienjenit, a simţit cum Măi­cuţa Domnu­lui o priveş­te". Acolo, dosită, tăcu­tă, uitată, era Ea, Kazan­skaia, icoanaMaicii Dom­nu­lui din Kazan. Femeia s-a cutremurat până în adâncul fiinţei ei, privirea aceea era vie şi o chema tăcut mai a­proa­pe, tot mai aproa­pe. "Nu te las să fii singură aici, Măi­cuţă", a spus vădu­va şi a iz­bucnit în plâns. A­tunci, la în­ceputul vea­cu­lui al XIX-lea, s-a ridicat Vovi­denia, mânăs­ti­rea de maici. Iar plânsul acela al femeii de demult îl văd acum, acelaşi, în o­chii Maicii Taisia. Bo­ho­ro­diţa noas­tră, spu­ne maica, cu la­crimi în ochi. Ochii ei mân­gâie încăpe­rea, iar icoa­nele arun­că lu­mina lor tainică, găl­buie, răs­coaptă. Of­tează Matiuş­ca. Din vremurile de demult, când în mânăstire erau o sută de maici şi mai bine, au rămas acum doar 10. Urmele lor, ca şi istoria, au făcut coturi largi şi s-au pier­dut pentru o vreme în pădure.
Erau anii '50, şi începuse o altă prigoană, una nouă, dar la fel de sălbatică, cea comu­nistă, a lui Dej. Mai­cile au fost izgonite din mânăstire şi obli­gate să se întoarcă în sat ca femei simple, să se mărite şi să lucreze în C.A.P.-uri, pentru propăşirea noilor idealuri muncitoreşti. Multe şi-au găsit sfârşitul atunci când s-au împo­trivit. Altele şi-au plecat capul şi-au ajuns mame de copii. Dar nu puţine au luat din nou calea veche a pădurilor de tei şi s-au ascuns acolo vre­me lungă, s-au hrănit cu jir, ciuperci şi rugăciuni, sihas­tre hăituite în numele cre­dinţei lor. Maica Taisia ştie bine ce spune. Doar e de loc din Periprava şi a co­pi­lărit cu plânsetele cumplite ale celor închişi aco­lo. Vremuri grele care s-au dus, vremuri care au lăsat urme adânci, vremuri în care teiul a ascuns din nou poveşti şi oameni, vremuri în care teiul a fost din nou acasă, iar în inima pădurilor s-au întipărit, pentru vecie, urme. Spasi Hristos! Doamne ajută, îi spunem Maicii Taisia şi o luăm mai departe pe urmele sihaş­trilor celor dintâi, înăuntru, tot mai înăuntru, spre izvoarele Slavei, în mijlocul pădurii, spre mânăstirea de călugări Uspenia.

Urmele care rămân

170 de călugări au fost, cândva, aici. Un frate, un călugăr, un arhidiacon şi un episcop mai sunt astăzi. "E rodul vremurilor de acum, care i-a îndepărtat pe oa­meni de biserică", îmi spu­ne arhidiaconul Amfilo­hie. Nu şi pe el. Om tânăr, năs­cut la Piteşti din tată român şi mamă lipoveancă, a sim­ţit de mic o altfel de chema­re. Erau zilele acelea lungi, de vacanţă, când în satul lipovenesc al mamei sale, Carcaliu, bunica sa îl lua de mână şi îl ducea la bise­rică. Cântarea de acolo, dinăuntru, l-a fermecat cu totul pe copil. Pur şi simplu nu se mai putea dezlipi de mâna bunicii, era vrăjit, aproape că plutea. Încet, a înţeles tainele şi rostul cru­cii vechi lipoveneşti, iar atunci când s-a făcut vre­mea a ştiut, a ştiut fără tă­gadă, că va ajunge călugăr aici, în mijlocul pădurii, la Uspenia. Îl chema credinţa, îl che­ma dragostea pen­tru singurătate, îl chema "dra­gos­tea pentru pădurea asta minunată". Pentru că aici, şi el, ca şi Irina Mi­hailov, simte că se desprinde dea­supra pământului, atunci, în aprilie, când totul prin­de viaţă. "Sunt păsă­rile, sunt bujorii, e tot verdele ăsta care mă vrăjeşte de mă dor ochii când privesc". E rugăciunea pe care o face, uneori, singur, în mijlo­cul pădurii. E el, sunt urmele pe care le-a urmat. E istoria oamenilor ăstora care au rămas, deşi urmele lor, ca şi la Vovidenia, s-au vrut să fie şterse. În aceiaşi ani de prigoană comunis­tă, spune arhidiaconul Am­filohie, o maşină neagră a ajuns la mânăstire. Din ea au coborât oameni, iar oa­menii aceia au venit la epis­copul Vladimir. "Tu vii cu noi", i-au spus. "Aştepta­ţi-mă cinci minute, vin ime­diat", le-a răspuns. În Sfântul Altar, episcopul s-a îmbrăcat cu toate hainele arhiereşti, şi-a luat cârja arhierească, şi-a luat evan­ghelia în mâna dreaptă, şi-a aşezat mitra pe cap şi a ieşit afară. "Dacă mă duceţi să mă omo­râţi, să mă omo­râţi aşa. Eu aşa vreau să mă arăt în faţa Domnu­lui Isus, pentru că aşa am primit arhie­ria". Nu l-au mai omorât. Fără niciun cuvânt, oame­nii aceia şi-au plecat capetele, s-au suit în maşină şi au dispărut fără să se mai întoarcă.
E o pace veche la Uspenia. În inima pădurii bătrâ­ne de tei din Podişul Babadagului, în micul cimitir al mânăstirii. Crucile lipoveneşti sunt răzleţite, se arată ca nişte duhuri de lemn şi piatră, în liniştea uriaşă de aici. Arhidiaconul Amfilohie ne arată o altfel de cru­ce, un bolovan simplu, aşezat pe pământ. Un bolovan adus de departe, de un sihastru bătrân, care îşi doarme acum somnul de veci. Un sihastru care s-a rugat o via­ţă în inima pădurii, pe o piatră care i-a devenit altar, piatra asta pe care a adus-o cu el la ceasul cel din urmă, bolovanul ăsta care i-a devenit acum cruce. Ne închinăm lui, mai întâi cu două degete, apoi cu trei. Urmele ne-au adus până la capăt. Am venit să vedem, am venit să înţelegem, am venit să simţim, am venit să ne rugăm.