Dai la o parte poarta de abur și intri. Îți tragi pe tine haina de ceață, te învelești în ea până la oase, devii străveziu și umbli. Pășești încet pe poteca de pământ, spre vârful falezei stâncoase. Pământul de sub tălpile tale freamătă, sunt mii de ani de istorie înăuntru, care se cer scoși afară. Dar nu, n-o să fii tu acela care să dezgroape tainele unui pământ care freamătă. Nu acum. Tu ești doar un om învelit în ceață, care a intrat pe o poartă nevăzută și pășește încet, de-a lungul falezei stâncoase, aici, la capul Doloșman. Ai venit să vezi, ai venit să înțelegi, ai venit să simți, ai venit să te rogi. Și vezi: ici, colo, se ițesc ziduri mușcate de vânt, ploi și timp, meterezele stranii ale unor războaie apuse, mărturiile unor vremuri fabuloase, când aici totul clocotea de viață. Înăuntrul pământului pe care calci zace un oraș adormit. Și nu vrei să-l trezești, ți-e de ajuns că poți trece ca un abur viu pe deasupra, că poarta s-a dat la o parte și ai ajuns acum, 2500 de ani mai târziu, în inima cetății Orgamè. Orgamè, i-au spus mai întâi grecii, Argamum, ceva mai încolo, latinii, apoi Argamon, bizantinii, Orgame, genovezii, Doloșman, mult mai târziu, otomanii. Ceața șiroiește pe lângă tine stranie și tăcută, se lipește de stâncile înalte și alunecă ușor peste malurile lacului înghețat. Te afli în plin regat miraculos, iar odată ce respirația ta se amestecă cu ceața și devin totuna, ți-e mai ușor să vezi, să înțelegi, să simți și să te rogi. Ți-e de ajuns să tragi puțin perdeaua care te învăluie și să privești cu ochi mijiți malurile înghețate ale lacului Razelm. Aici, corăbiile lumii ajungeau până la cetate, în călătoriile lor dintre Bizanț și Tyras. Aici, spune legenda, s-au adăpostit, în drumul spre casă, argonauții lui Iason, cu fabuloasa lor lână de aur. Aici au apărut, spun pietrele pe care calci și arheologii care le-au cercetat, primele biserici paleocreștine de pe teritoriul României de azi. Aici, Insula Lupilor și-a întins încet brațele de nisip până când a făcut captivă o bucată de mare. Golful de odinioară a devenit liman, iar marea, odată prinsă înăuntru, a devenit lac, cel mai mare lac de la noi, Razelm.
Ai ajuns acum deasupra stâncilor, iar ceața nu te lasă să privești mai departe. Închizi ochii și poți să auzi cum vuiește marea, marea care a fost aici, marea de odinioară. Străvezii ca și tine, trec umbrele lui Iason și a Medeei, a lui Heracle, ale lui Orfeu și Tezeu, ale lui Castor și Polux, argonauții coborâți de pe corabia lor vrăjită, Argus. Îi vezi pentru o clipă, ființe de ceață, ca și tine acum. Legendele încep de aici, dincolo de o poartă nevăzută, deasupra unui lac înghețat. Înveșmântat în ceață, cobori și faci cale întoarsă spre Jurilovca, apoi mai departe, spre Slava Rusă și Slava Cercheză, spre inima pădurilor de tei, acum desfrunzite. În podișul acesta al Babadagului e bine să umbli cu băgare de seamă. Poveștile se ascund sub pașii tăi și sunt mii de lumi legate una într-alta, doar în acest colț al Dobrogei. Urmele sunt ascunse bine și va trebui să le cauți.
Slava Cercheză
O lume într-o altă lume. Asta vei găsi la Slava Cercheză și la Slava Rusă. Te poți mulțumi cu șoselele pustii, cu hărțile și indicatoarele care te păstrează la suprafața realității. Poți rămâne aici și să aluneci ușor pe deasupra: e mai comod așa, e ceea ce știi, e normalitatea care îți spune că ai ajuns într-un sat din Podișul Babadagului, într-o zi cețoasă, și că toate lucrurile sunt la locul lor. Doar că nu pentru suprafața lucrurilor ai venit, ci pentru urmele care duc înăuntru, cât mai departe, în adâncul poveștilor care nu se văd. Vezi oameni ieșind din biserică, oameni altfel decât cei pe care te-ai aștepta să-i vezi: bătrâni albi, din alte vremuri, cu bărbi de poveste și păr lung, neîmblânzit. Femeile au mândria aceea pe care ți-o dă straiul de sărbătoare și pășesc drept, împreună, mai departe. Trebuie să fie o sărbătoare despre care n-ai aflat încă, e doar o zi ca oricare alta din ianuarie, îți spui, așa că întrebi și afli. Aici, acum, e Boboteaza. Aici, acum, în Slava Cercheză, timpul a făcut o buclă, s-a răsucit din realitatea pe care o știai și s-a întors cu 13 zile în urmă. Ei, oamenii pe care îi vezi, sunt lipovenii, staroverii, credincioșii de rit vechi, aici e satul lor, aici urmele trebuie deslușite, deși vreme de sute de ani, femeile și bărbații ăștia s-au tot străduit să le ascundă. "Nimeni să nu ne vadă, nimeni să nu ne audă. Să rămânem noi cu noi și cu credința noastră pentru care am fost prigoniți." Asta îmi spune Irina Mihailov, iar în camera în care am ajuns e cald, lemnul de tei arde molcom, soba lipovenească, lejanca, e și un soi de pat, acolo s-a așezat femeia. Tace, apoi vorbește mai departe. "Iar urmele, atunci când strămoșii noștri au fugit din Rusia, nu trebuiau să rămână. Ne-am ascuns în păduri, iar bărbații noștri tăiau copacii tineri, iar noi, cei de atunci, călcam doar pe cioturile rămase pentru ca nimeni să nu ne poată găsi".
Vremurile de groază din timpul lui Petru cel Mare, în urmă cu veacuri, când strămoșii celor pe care i-am văzut acum ieșind de la biserică au fost hăituiți și vânați, împreună cu femeile și copiii lor, pentru îndrăzneala de a spune nu. Dumnezeu, Boh, spuneau staroverii, e numai unul, și el nu poate fi reformat după voința unui patriarh. Patriarhul se numea Nikon, anul era 1654, iar reformele lui îmblânzeau credința veche rusească și o forțau să treacă la o alta, tot ortodoxă, dar așa cum era înțeleasă de greci și bizantini. Adevărul staroverilor era simplu, la fel cum erau și ei, oamenii. Părul și barba nu le puteau fi tăiate, așa cum li se cerea, era ca și cum li s-ar fi cerut să-și șteargă chipul lui Hristos din suflet. Și nici crucea la care se închinau nu putea fi schimbată, pentru că o cruce, și-au spus ei, nu poate fi cruce fără partea ei de jos, cea înclinată, cea prin care arăți că viața va sta întotdeauna deasupra morții. Și nici felul în care te închini în fața lui Boh nu putea fi altul: degetele cu care îți atingi fruntea, pântecele și umerii trebuie să rămână doar două, și nu trei, Tatăl și Fiul, iar cele rămase în palmă să însemne Treimea, Troița, ca în icoanele lui Rubliov, și nu două, rămase stinghere, fără niciun înțeles, cum a hotărât un patriarh să fie. Pentru adevărul ăsta simplu, simplu ca oamenii care credeau în el, au fost prigoniți și și-au ascuns urmele. Bărbați cu părul și barba neîmblânzite, pășind tăcuți, împreună cu femeile și copiii lor, peste ape, munți și păduri, ștergându-și urmele și călcând peste cioturi de copaci, doar pentru a găsi un loc pe care să-l numească acasă și o altă stăpânire care să-i lase să fie așa cum erau. "Credința noastră e neschimbată de 300 de ani", îmi spune Irina Mihailov, cu un soi de mândrie smerită. Asta e casa ei, aici, la marginea pădurii de tei, dintr-o țară care acum se numește România, locurile astea în care strămoșii ei au ajuns și au rămas. "De ce aici?", o întreb. "Pentru că aici, probabil, a semănat cel mai mult cu acasă al nostru". Oamenii și-au căutat acasă cel nou, care să semene cel mai bine cu acasă cel vechi. Oamenii de lângă apă s-au așezat lângă apă. Oamenii pădurilor, lângă păduri. Cei din câmpie, în câmpie. Dar deasupra tuturor a plutit, ca o vrajă mare, duhul unei păduri fermecate și urmele acestea care nu pot fi șterse, oricât ai încerca să le ascunzi. Tainica, vrăjita, înnebunitoarea, blagoslovita și tămăduitoarea pădure de tei, sora de suflet a lipovenilor, pădurea asta dezgolită pe care o privești acum cu alți ochi, de aici, din curtea Irinei Mihailov, din Slava Cercheză.
Lipa, teiul
Urmele poveștii tale duc înăuntrul ei. Pădurea pare înghețată în lumina puțină a Bobotezei vechi, ceața și rugăciunea stranie pe care le-ai luat cu tine de la o cetate uitată plutesc și se așează, încet, aici.
"O limbă se păstrează dacă vrei, iar noi am vrut s-o păstrăm", spune femeia.
În afară de cerchezi, oamenii înfricoșători de la care a rămas astăzi doar numele satului, lipovenii nu au mai fost prigoniți, odată ce și-au găsit noua casă. Doar cerchezii, alungați de aici după războiul de independență, când Dobrogea a devenit parte din România, au adus urgia în locurile astea, sub oblăduirea tăcută a Imperiului Otoman. De atunci, pacea și înțelegerea între români și lipoveni n-a mai fost știrbită de nimic. "Știți cum e", îmi zâmbește Irina Mihailov, "ce-i al meu e al meu, dar ce am dobândit de la tine e tot al meu". Românii cu care s-au amestecat au împrumutat și ei obiceiuri lipovenești, cum și ei, lipovenii, au luat de la români. "Fiecare om își face singur singurătatea, dar noi, cu limba, credința, obiceiurile și cântecele noastre, ne-am legat și legați am rămas și acum. Cântăm și ne bucurăm împreună", iar asta îmi spune chiar ea, Irina Mihailov, un om care de o viață, pe lângă meseria ei de educatoare, a adunat, a strâns și a cântat, împreună cu femeile din corul "Slaveanka" pe care îl conduce, "cântece din scrinul bunicii". Iar limba, rusa asta arhaică, la care n-au vrut să renunțe, spune că teiului i se spune lipa. Lipa - lipoveni, oamenii pădurilor de tei, oamenii spre care te-au adus urmele tale cețoase, ca să găsești rostul ascuns al pământului de sub tălpile tale, al locurilor ăstora stranii și uitate din Podișul Babadagului, din țara ta, România. Iar femeia tânără din fața ta, care își poartă cei 67 de ani de viață cu o ușurință pe care n-o întâlnești nici la oameni de 20, a simțit de mică unde duc urmele, a simțit chemarea, s-a îndrăgostit de pădurea de la marginea satului, i-a deslușit taina. Curtea ei e mărturie pentru asta. Fiecare piatră, fiecare lemn pe care îl vede, pentru ea înseamnă ceva: "Aici e capul, aici e un ochi, aici o mână, ăsta-i un dragon, ăsta-i balaur, asta-i o pasăre". Ființe ciudate, zălude, vii, pe care fetița Irina s-a obișnuit să le vadă de mică, în plimbările ei în pădure. O chema ceva acolo, un freamăt ce se cerea scos afară, iar ea avea ochi și suflet pentru asta. E plină curtea de ființele și obiectele pe care le-a tot strâns. Unele cu o însemnătate pe care o vede doar ea, altele, precum ciocanul din paleolitic, pe care l-a descoperit, adevărate comori arheologice. Obiecte vechi, fosile pietrificate, istoria acestui pământ bătrân, istorie întortocheată, veche de milenii. Pur și simplu, simte. Iar lucrurile, pietrele, fosilele, ființele vin toate la ea, chemate ca prin farmec. Zâmbește Irina Mihailov, zâmbește tânăr, zâmbește lipovenește. "Așa am fost de mică, până și broaștele țestoase pe care le duceam în pădure se întorceau înapoi la mine acasă". Acasă, în pădurea de tei. Pădurea asta de tei care se arată în toată slava ei cerească, în aprilie și în mai, când vraja lumii se pogoară peste locurile uitate de aici. Binecuvântarea se lasă peste pământ, iar satele astea ascunse și pline de Slavă se umplu de lumină. "Și zici: Doamne, trăiesc, îți mulțumesc pentru frumusețile tale!" Iar Irina o ia în sus, din ce în ce mai sus, urmele se afundă în pădure, nu ca să se mai ascundă, ca bătrânii bătrânilor ei, ci ca să trăiască. S-ar îmbolnăvi dacă ar sta, așa zice Irina. "Plâmânii mi se umplu de bucurie, e atâta liniște, atâta liniște... Mă uită Dumnezeu acolo, până când și păsările încep să mă creadă de-a lor. Cât a dansat pentru mine o ciocănitoare neagră, cum s-a răscucit, a zburat, a fâlfâit și a mers în jurul meu... Eh, asta-i o bucurie pe care nu pot s-o descriu, știți cum e, pur și simplu îmi iese inima din piept!".
Asta face Irina Mihailov zi de zi. Urcă dealul împădurit din fața casei și se afundă în pădure împreună cu câinele Jucika. Urmele ei sapă adânc în realitatea lumii, urmele ei duc mai departe povestea, în toată slava ei.
Chemarea icoanei
Iar urmele ne poartă și mai mult înlăuntrul poveștii. Nu se poate altfel, pentru asta am venit, pentru ca lumea, așa cum o știm, să nu mai alunece doar pe suprafața ei subțire, ci să se umple de tainele din adâncuri. Să intrăm și să stăm o vreme acolo. Am venit să vedem, să înțelegem, să simțim, să ne rugăm. Apoi, cu voia Domnului, să spunem toate astea mai departe. Iar urmele coboară în timp, aici, la Vovidenia, în Slava Rusă, multă vreme singura mânăstire de maici de rit vechi din lume. Urmele, așa cum ni le arată Maica Stareță Taisia, Matiușca, cum o strigă celelalte maici, duc mereu și mereu spre freamătul șoptit al pădurilor de tei. "Raiul de pe pământ", cum ar spune Irina Mihailov din Slava Cercheză, raiul pe care l-au descoperit primii călugări staroveri care au sosit în locurile astea, după lunga lor pribegie. Au venit și au rămas, izgoniți din țara lor, care îi privea ca pe niște sălbatici, și au rămas pentru că aici era acasă, aici era lipa, teiul, iar lângă teii ăștia se puteau, în sfârșit, odihni. Lucrul cel dintâi pe care l-au făcut a fost să ridice o mânăstire. O încăpere mică, de care și-au aninat icoanele pe care le luaseră cu ei, un loc în care au început să-și bată mătăniile. Așa a început totul. Era în 1686, iar lipovenii ajunseseră acasă. Aici, la noi, în Slava Rusă. Satul avea să se construiască în jurul mânăstirii. Staroverii pribegi aveau acum un cheag, locul de închinăciune care le-a fost interzis în celălalt acasă, aici îl găseau pe Boh al lor cel asuprit. În mai puțin de un veac, schitul acesta de la marginea pădurii, acolo unde duc și rămân toate urmele, devenise matca unui sat prosper. Lipovenii, meșteșugari pricepuți, își ridicaseră deja casele lor albastre, se foloseau de teii blagosloviți, își găseau rostul și pâinea cea de toate zilele feriți de prigoana sălbatică de dinainte. Doar că ei, pustnicii, nu mai puteau fi pustnici în mijlocul lumii. Așa că au plecat și mai departe, în adâncul pădurii, pentru ca sihăstria să le rămână sihăstrie, iar liniștea rugăciunii, liniște. Micul schit de lemn a fost lăsat de izbeliște vreme îndelungată.
Maica Taisia povestește încet, în penumbra încăperii, unde doar icoanele cele vechi, aduse de primii călugări, aruncă o lumină stranie, gălbuie, răscoaptă. S-a întâmplat târziu ca urmele să cheme o văduvă bogată, tocmai de la Moscova, până aici, departe, în inima Dobrogei. A simțit chemarea, a știut că trebuie să vină, urmele erau întipărite dinainte, trebuia doar să le simtă. Și, spune Maica Taisia, "când a ajuns aici, a găsit bisericuța în paragină, a pășit înăuntru și, dintr-un colț ascuns și împăienjenit, a simțit cum Măicuța Domnului o privește". Acolo, dosită, tăcută, uitată, era Ea, Kazanskaia, icoana Maicii Domnului din Kazan. Femeia s-a cutremurat până în adâncul ființei ei, privirea aceea era vie și o chema tăcut mai aproape, tot mai aproape. "Nu te las să fii singură aici, Măicuță", a spus văduva și a izbucnit în plâns. Atunci, la începutul veacului al XIX-lea, s-a ridicat Vovidenia, mânăstirea de maici. Iar plânsul acela al femeii de demult îl văd acum, același, în ochii Maicii Taisia. Bohorodița noastră, spune maica, cu lacrimi în ochi. Ochii ei mângâie încăperea, iar icoanele aruncă lumina lor tainică, gălbuie, răscoaptă. Oftează Matiușca. Din vremurile de demult, când în mânăstire erau o sută de maici și mai bine, au rămas acum doar 10. Urmele lor, ca și istoria, au făcut coturi largi și s-au pierdut pentru o vreme în pădure.
Erau anii '50, și începuse o altă prigoană, una nouă, dar la fel de sălbatică, cea comunistă, a lui Dej. Maicile au fost izgonite din mânăstire și obligate să se întoarcă în sat ca femei simple, să se mărite și să lucreze în C.A.P.-uri, pentru propășirea noilor idealuri muncitorești. Multe și-au găsit sfârșitul atunci când s-au împotrivit. Altele și-au plecat capul și-au ajuns mame de copii. Dar nu puține au luat din nou calea veche a pădurilor de tei și s-au ascuns acolo vreme lungă, s-au hrănit cu jir, ciuperci și rugăciuni, sihastre hăituite în numele credinței lor. Maica Taisia știe bine ce spune. Doar e de loc din Periprava și a copilărit cu plânsetele cumplite ale celor închiși acolo. Vremuri grele care s-au dus, vremuri care au lăsat urme adânci, vremuri în care teiul a ascuns din nou povești și oameni, vremuri în care teiul a fost din nou acasă, iar în inima pădurilor s-au întipărit, pentru vecie, urme. Spasi Hristos! Doamne ajută, îi spunem Maicii Taisia și o luăm mai departe pe urmele sihaștrilor celor dintâi, înăuntru, tot mai înăuntru, spre izvoarele Slavei, în mijlocul pădurii, spre mânăstirea de călugări Uspenia.
Urmele care rămân
170 de călugări au fost, cândva, aici. Un frate, un călugăr, un arhidiacon și un episcop mai sunt astăzi. "E rodul vremurilor de acum, care i-a îndepărtat pe oameni de biserică", îmi spune arhidiaconul Amfilohie. Nu și pe el. Om tânăr, născut la Pitești din tată român și mamă lipoveancă, a simțit de mic o altfel de chemare. Erau zilele acelea lungi, de vacanță, când în satul lipovenesc al mamei sale, Carcaliu, bunica sa îl lua de mână și îl ducea la biserică. Cântarea de acolo, dinăuntru, l-a fermecat cu totul pe copil. Pur și simplu nu se mai putea dezlipi de mâna bunicii, era vrăjit, aproape că plutea. Încet, a înțeles tainele și rostul crucii vechi lipovenești, iar atunci când s-a făcut vremea a știut, a știut fără tăgadă, că va ajunge călugăr aici, în mijlocul pădurii, la Uspenia. Îl chema credința, îl chema dragostea pentru singurătate, îl chema "dragostea pentru pădurea asta minunată". Pentru că aici, și el, ca și Irina Mihailov, simte că se desprinde deasupra pământului, atunci, în aprilie, când totul prinde viață. "Sunt păsările, sunt bujorii, e tot verdele ăsta care mă vrăjește de mă dor ochii când privesc". E rugăciunea pe care o face, uneori, singur, în mijlocul pădurii. E el, sunt urmele pe care le-a urmat. E istoria oamenilor ăstora care au rămas, deși urmele lor, ca și la Vovidenia, s-au vrut să fie șterse. În aceiași ani de prigoană comunistă, spune arhidiaconul Amfilohie, o mașină neagră a ajuns la mânăstire. Din ea au coborât oameni, iar oamenii aceia au venit la episcopul Vladimir. "Tu vii cu noi", i-au spus. "Așteptați-mă cinci minute, vin imediat", le-a răspuns. În Sfântul Altar, episcopul s-a îmbrăcat cu toate hainele arhierești, și-a luat cârja arhierească, și-a luat evanghelia în mâna dreaptă, și-a așezat mitra pe cap și a ieșit afară. "Dacă mă duceți să mă omorâți, să mă omorâți așa. Eu așa vreau să mă arăt în fața Domnului Isus, pentru că așa am primit arhieria". Nu l-au mai omorât. Fără niciun cuvânt, oamenii aceia și-au plecat capetele, s-au suit în mașină și au dispărut fără să se mai întoarcă.
E o pace veche la Uspenia. În inima pădurii bătrâne de tei din Podișul Babadagului, în micul cimitir al mânăstirii. Crucile lipovenești sunt răzlețite, se arată ca niște duhuri de lemn și piatră, în liniștea uriașă de aici. Arhidiaconul Amfilohie ne arată o altfel de cruce, un bolovan simplu, așezat pe pământ. Un bolovan adus de departe, de un sihastru bătrân, care își doarme acum somnul de veci. Un sihastru care s-a rugat o viață în inima pădurii, pe o piatră care i-a devenit altar, piatra asta pe care a adus-o cu el la ceasul cel din urmă, bolovanul ăsta care i-a devenit acum cruce. Ne închinăm lui, mai întâi cu două degete, apoi cu trei. Urmele ne-au adus până la capăt. Am venit să vedem, am venit să înțelegem, am venit să simțim, am venit să ne rugăm.