Traian Băsescu a fost - după cum s-a autodefinit - un preşedinte-jucător, adică un actor vizibil al scenei în care aceste raporturi se desfăşoară. Intervenţiile lui - uneori la limita constituţionalităţii - au modificat, de multe ori, desfăşurarea lor "firească". România intrase, înainte de "epoca Băsescu", pe mâna unui sistem - "sistemul ticăloşit" - care cultiva cu succes dublul adevăr în aplicarea principiilor democraţiei, în funcţionarea statului de drept, în aplicarea predictibilă a Justiţiei. Numai observatorii atenţi puteau sesiza că în spatele realităţii declarat trandafirie se ascundea o realitate concretă hâdă, alienantă. Un partid constituit din moştenitorii nomenclaturii comuniste (aflaţi în poziţiile sociale-cheie la momentul prăbuşirii ceauşismului) a preluat, cu adaptările de rigoare, toate puterile în stat, impunând - în spatele "separaţiei" lor - o reţea de susţinere reciprocă a celor interesaţi, o sumă de modalităţi de ocolire a legilor pe care, pentru intoxicarea democraţiilor reale, le-au adoptat. PSD-ul, pentru că de el este vorba, a jucat mereu "la două capete": pe de o parte s-a declarat partid de stânga, apărătorul celor mulţi şi năpăstuiţi (care au văzut în el singura pavăză împotriva "capitalismului sălbatic") şi, pe de altă parte, a fost - şi este - gruparea celor mai bogaţi şi mai influenţi oameni ai ţării, stăpânii ei absoluţi, imuni la legi şi la morala societăţii. Lui i s-au alăturat şi alte grupări, aparent opuse ideologic, dar penetrate de elemente desprinse din promoţia aceloraşi "moştenitori". Sistemului impus de toţi aceştia i s-a opus, în mandatele sale, Traian Băsescu.
Nu este aici spaţiu pentru enumerarea momentelor referenţiale în lupta dusă de acesta, soldată cu două suspendări, traversarea unei crize economice şi sacrificarea oricărei imagini de "tătuc al naţiunii", sub un asalt mediatic lipsit de orice rigoare deontologică. Bătălia lui Băsescu a fost, însă, înţeleasă şi sprijinită de Occident, care - în situaţia geopolitică dată - avea nevoie de o Românie sigură, ferm ancorată în asumarea valorilor lui. Modul în care a fost sprijinit, la încercarea de "lovitură de stat parlamentară" din 2012, a fost relevant. Băsescu nu putea să înfrângă "sistemul" într-o înfruntare deschisă, "curată". Un "cavaler solitar" ar fi pierdut confruntarea fără drept de apel. Preşedintele a trebuit să înainteze treptat în resetarea instituţiilor statului, a trebuit să accepte o serie de compromisuri, inclusiv "soluţii imorale", pentru a putea scutura puternic "pomul lăudat" al "democraţiei PSD-iste". Aşa au putut să cadă nume grele, intangibile până atunci, ale clasei politice înstăpânite pe ţară, după "răsturnarea" din 1989. Năstase, Vîntu, Voiculescu, Ruşanu, Hrebenciuc, Fenechiu, Vlasov, Adam, Chiuariu, David ş.a. ar fi fost pe mai departe "exemple de moralitate şi democraţie", dacă reacţia populară negativă la "sistem" nu-l propulsa pe Băsescu la prima magistratură a ţării. Preşedintele a trebuit să susţină tenace independenţa Justiţiei (şi, mai ales, a principalelor ei instituţii de "normalizare socială", ANI, DNA, DIICOT) şi să aştepte răbdător primenirea "serviciilor" menite să garanteze - în plan intern şi extern - siguranţa naţională. Colaborarea acestora cu instituţiile juridice a permis asaltul asupra "cupolei" mafiei politico-economice care confiscase ţara. Compromisurile de care am pomenit, necesare în conflictul profund cu o clasă politică coruptă până la măduvă, nu puteau să nu producă - şi din partea sprijinitorilor lui - o serie de "excrescenţe imorale", concretizate în afaceri ilegale, abuzuri de putere şi chiar extorcări. Înfrângerea la "parlamentarele" din 2012 a dat "celorlalţi" posibilitatea să deschidă o altă serie de arestări motivate prin încălcarea legii. Blejnar, Bica, Cocoş, Sârbu, Videanu, Bercea Mondial şi Elena Udrea au fost victimele propriei abilităţi de a se "descurca", într-un sistem fragilizat de atacurile băsesciene.
Cea mai complicată situaţie s-a vădit a fi, în contextul încheierii "epocii Băsescu", cea generată de "cazul Udrea". Elena Udrea a avut o ascensiune meteorică pe scena politică românească, datorată - evident - preşedintelui. Fără a intra în documentarea cauzelor acestui sprijin necondiţionat, trebuie remarcat că respectiva "slăbiciune omenească" riscă să pună sub semnul întrebării toate reuşitele mandatelor prezidenţiale. În istoria României, din păcate, exemplul nu este singular. Elena Udrea, autoproclamată "sursa alternativă de informare a preşedintelui" (în raport cu serviciile secrete), a reuşit să rupă legăturile lui Traian Băsescu cu PDL-ul, partidul care i-a asigurat alegerea şi realegerea, l-a îndepărtat de cei mai curaţi colaboratori, precum Monica Macovei, Daniel Morar, Cristian Preda şi alţii, l-a obligat la o susţinere obstinată a propriei candidaturi la preşedinţie (deşi era uşor sesizabil că "popularitatea doamnei" era una iritantă pentru alegători) şi la sprijinirea unui partid-avortat: PMP-ul, deşi era clar că el nu va face decât să accentueze fragmentarea votului de dreapta la "prezidenţiale". Fără un "obiect al muncii", după înfrângerea din primul tur al acestor alegeri, şi încolţită, datorită dezvăluirii relaţiilor "de afaceri" cu mediul dubios din care provenea, după pierderea "protecţiei prezidenţiale", Elena Udrea a trecut la învinuirea principalului serviciu de siguranţă românesc, SRI-ul, care - după ea - i-ar fi regizat decăderea şi punerea sub acuzare. SRI-ul apare, în viziunea nenorocosului candidat PMP, drept "un centru de putere" autonomizat, ieşit din relaţiile sale definitivate constituţional cu celelalte instituţii ale statului pentru a sprijini, interesat, un candidat sau altul la preşedinţie, manipulabil, apoi, în virtutea "datoriei" acumulate astfel. George Maior, directorul instituţiei, l-ar fi susţinut, în această perspectivă, pe Victor Ponta, cu speranţa de a deveni prim-ministru, iar adjunctul lui, generalul Florian Coldea, pe Klaus Iohannis, care ar fi urmat să-i confere conducerea SRI. Coldea este, după Udrea, un personaj corupt, care nu ezită să ordone transferarea de fonduri ilicite pentru o structură instituţională sau alta, scopul lui fiind ca, prin controlarea lor progresivă, să ajungă, în final, la controlul total al ţării.
Acuza este enormă şi, până la probe contrare, iresponsabilă. Prima repercusiune este reconsiderarea mandatelor lui Băsescu. După cum remarcă unii analişti, dacă Udrea are dreptate, fostul preşedinte a fost învins de "sistem" (SRI-ul înşelându-l constant în informări), iar dacă ea minte, el a fost marginalizat prin "orbirea" care l-a făcut să o susţină. Mai grav este însă faptul că Udrea sugerează inexistenţa separaţiei puterilor în stat şi fragilitatea acestuia faţă de solidarizarea mafiotă a clasei politice în funcţiune. Principalul "efect Udrea" este, de departe, supunerea la probă a noului preşedinte, Klaus Iohannis, care trebuie să demonstreze - prin numirile inevitabile la şefia SRI, SIE şi DIICOT - că nu a făcut un "pact cu diavolul" (clasa politică putredă) şi că anticorupţia merge înainte, indiferent de "victimele" ei.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
