Traian Băsescu a fost - după cum s-a autodefinit - un președinte-jucător, adică un actor vizibil al scenei în care aceste raporturi se desfășoară. Intervențiile lui - uneori la limita constituționalității - au modificat, de multe ori, desfășurarea lor "firească". România intrase, înainte de "epoca Băsescu", pe mâna unui sistem - "sistemul ticăloșit" - care cultiva cu succes dublul adevăr în aplicarea principiilor democrației, în funcționarea statului de drept, în aplicarea predictibilă a Justiției. Numai observatorii atenți puteau sesiza că în spatele realității declarat trandafirie se ascundea o realitate concretă hâdă, alienantă. Un partid constituit din moștenitorii nomenclaturii comuniste (aflați în pozițiile sociale-cheie la momentul prăbușirii ceaușismului) a preluat, cu adaptările de rigoare, toate puterile în stat, impunând - în spatele "separației" lor - o rețea de susținere reciprocă a celor interesați, o sumă de modalități de ocolire a legilor pe care, pentru intoxicarea democrațiilor reale, le-au adoptat. PSD-ul, pentru că de el este vorba, a jucat mereu "la două capete": pe de o parte s-a declarat partid de stânga, apărătorul celor mulți și năpăstuiți (care au văzut în el singura pavăză împotriva "capitalismului sălbatic") și, pe de altă parte, a fost - și este - gruparea celor mai bogați și mai influenți oameni ai țării, stăpânii ei absoluți, imuni la legi și la morala societății. Lui i s-au alăturat și alte grupări, aparent opuse ideologic, dar penetrate de elemente desprinse din promoția acelorași "moștenitori". Sistemului impus de toți aceștia i s-a opus, în mandatele sale, Traian Băsescu.
Nu este aici spațiu pentru enumerarea momentelor referențiale în lupta dusă de acesta, soldată cu două suspendări, traversarea unei crize economice și sacrificarea oricărei imagini de "tătuc al națiunii", sub un asalt mediatic lipsit de orice rigoare deontologică. Bătălia lui Băsescu a fost, însă, înțeleasă și sprijinită de Occident, care - în situația geopolitică dată - avea nevoie de o Românie sigură, ferm ancorată în asumarea valorilor lui. Modul în care a fost sprijinit, la încercarea de "lovitură de stat parlamentară" din 2012, a fost relevant. Băsescu nu putea să înfrângă "sistemul" într-o înfruntare deschisă, "curată". Un "cavaler solitar" ar fi pierdut confruntarea fără drept de apel. Președintele a trebuit să înainteze treptat în resetarea instituțiilor statului, a trebuit să accepte o serie de compromisuri, inclusiv "soluții imorale", pentru a putea scutura puternic "pomul lăudat" al "democrației PSD-iste". Așa au putut să cadă nume grele, intangibile până atunci, ale clasei politice înstăpânite pe țară, după "răsturnarea" din 1989. Năstase, Vîntu, Voiculescu, Rușanu, Hrebenciuc, Fenechiu, Vlasov, Adam, Chiuariu, David ș.a. ar fi fost pe mai departe "exemple de moralitate și democrație", dacă reacția populară negativă la "sistem" nu-l propulsa pe Băsescu la prima magistratură a țării. Președintele a trebuit să susțină tenace independența Justiției (și, mai ales, a principalelor ei instituții de "normalizare socială", ANI, DNA, DIICOT) și să aștepte răbdător primenirea "serviciilor" menite să garanteze - în plan intern și extern - siguranța națională. Colaborarea acestora cu instituțiile juridice a permis asaltul asupra "cupolei" mafiei politico-economice care confiscase țara. Compromisurile de care am pomenit, necesare în conflictul profund cu o clasă politică coruptă până la măduvă, nu puteau să nu producă - și din partea sprijinitorilor lui - o serie de "excrescențe imorale", concretizate în afaceri ilegale, abuzuri de putere și chiar extorcări. Înfrângerea la "parlamentarele" din 2012 a dat "celorlalți" posibilitatea să deschidă o altă serie de arestări motivate prin încălcarea legii. Blejnar, Bica, Cocoș, Sârbu, Videanu, Bercea Mondial și Elena Udrea au fost victimele propriei abilități de a se "descurca", într-un sistem fragilizat de atacurile băsesciene.
Cea mai complicată situație s-a vădit a fi, în contextul încheierii "epocii Băsescu", cea generată de "cazul Udrea". Elena Udrea a avut o ascensiune meteorică pe scena politică românească, datorată - evident - președintelui. Fără a intra în documentarea cauzelor acestui sprijin necondiționat, trebuie remarcat că respectiva "slăbiciune omenească" riscă să pună sub semnul întrebării toate reușitele mandatelor prezidențiale. În istoria României, din păcate, exemplul nu este singular. Elena Udrea, autoproclamată "sursa alternativă de informare a președintelui" (în raport cu serviciile secrete), a reușit să rupă legăturile lui Traian Băsescu cu PDL-ul, partidul care i-a asigurat alegerea și realegerea, l-a îndepărtat de cei mai curați colaboratori, precum Monica Macovei, Daniel Morar, Cristian Preda și alții, l-a obligat la o susținere obstinată a propriei candidaturi la președinție (deși era ușor sesizabil că "popularitatea doamnei" era una iritantă pentru alegători) și la sprijinirea unui partid-avortat: PMP-ul, deși era clar că el nu va face decât să accentueze fragmentarea votului de dreapta la "prezidențiale". Fără un "obiect al muncii", după înfrângerea din primul tur al acestor alegeri, și încolțită, datorită dezvăluirii relațiilor "de afaceri" cu mediul dubios din care provenea, după pierderea "protecției prezidențiale", Elena Udrea a trecut la învinuirea principalului serviciu de siguranță românesc, SRI-ul, care - după ea - i-ar fi regizat decăderea și punerea sub acuzare. SRI-ul apare, în viziunea nenorocosului candidat PMP, drept "un centru de putere" autonomizat, ieșit din relațiile sale definitivate constituțional cu celelalte instituții ale statului pentru a sprijini, interesat, un candidat sau altul la președinție, manipulabil, apoi, în virtutea "datoriei" acumulate astfel. George Maior, directorul instituției, l-ar fi susținut, în această perspectivă, pe Victor Ponta, cu speranța de a deveni prim-ministru, iar adjunctul lui, generalul Florian Coldea, pe Klaus Iohannis, care ar fi urmat să-i confere conducerea SRI. Coldea este, după Udrea, un personaj corupt, care nu ezită să ordone transferarea de fonduri ilicite pentru o structură instituțională sau alta, scopul lui fiind ca, prin controlarea lor progresivă, să ajungă, în final, la controlul total al țării.
Acuza este enormă și, până la probe contrare, iresponsabilă. Prima repercusiune este reconsiderarea mandatelor lui Băsescu. După cum remarcă unii analiști, dacă Udrea are dreptate, fostul președinte a fost învins de "sistem" (SRI-ul înșelându-l constant în informări), iar dacă ea minte, el a fost marginalizat prin "orbirea" care l-a făcut să o susțină. Mai grav este însă faptul că Udrea sugerează inexistența separației puterilor în stat și fragilitatea acestuia față de solidarizarea mafiotă a clasei politice în funcțiune. Principalul "efect Udrea" este, de departe, supunerea la probă a noului președinte, Klaus Iohannis, care trebuie să demonstreze - prin numirile inevitabile la șefia SRI, SIE și DIICOT - că nu a făcut un "pact cu diavolul" (clasa politică putredă) și că anticorupția merge înainte, indiferent de "victimele" ei.