O singură religie: pacea

- Lor li se pare de neînţeles ceea ce văd la televizor, seară de seară. Crimele unor terorişti în Paris, în numele islamului, caricaturi ofen­satoare la adresa credinţei musulmane, oameni arşi de vii în cuşti, ororile Statului Islamic sau ale Al Qaeda, toate par aici, între Dunăre şi Marea Neagră, grozăvii inexplicabile. Pentru că în Dobrogea, de mai bine de 700 de ani, creştinii şi musulmanii au trăit împreună, fără să existe vreodată nici cel mai mic conflict. Cuvintele care i-au unit întot­deauna au fost frate, respect şi pace. Un model pentru Europa şi, de ce nu, şi pentru Transilvania -

Odinioară
"Pentru fraţ romuni"

La ora înserării, când munţii de piatră tociţi de vânturi şi lacurile sălbăticite de stuf deveneau pur­purii în lumina apusului, peste toate se auzea, din vâr­ful minaretului, chemarea la rugăciune a muezi­nului. Tânguirea aceea prelungă, de sfârşit de zi şi de lume. Linişte. Freamătul străzilor. Apoi iarăşi che­marea la rugăciune, stăruitoare, ca o plângere. Dar pentru Kemal Agi Amet, vocea muezinului era cel mai puternic îndemn la fericire şi la rugăciuni de mul­ţumire. Cum să facă altfel, când comunitatea sa avea o moschee minunată, şi credinţa lor se unea cu cea a celorlalte 300 de moschei din Dobrogea? Ve­chiul târg de cereale al tătarilor şi turcilor avea acum geamie şi, în cinstea celui ce îi sprijinise să devină un mic orăşel, sultanul Abdul Medgid, localitatea tocmai primise numele de Medgidia.
În acele zile de prosperitate a musulmanilor, pri­marul Kemal Agi Amet se întâlni cu o delegaţie a "ru­­mânilor" din Medgidia, conduşi de preotul Cris­tache Georgescu, care se plângeau că ei nu au un loc unde să se roage, că în oraş nu există nicio biserică orto­doxă. Se spune că Agi Amet i-a rugat să îl ierte pentru neajunsul de a nu avea şi ei un loc de rugă­ciune şi le promise tot sprijinul: îi va ajuta să îşi facă nu o biserică oarecare, ci chiar o catedrală, pentru că, ar mai fi spus primarul, "glasul muezinului în dangăt de clopot înseamnă pace".
Printr-un gest extraordinar ce ar mira Europa tulbure de astăzi, musulmanii împreună cu creştinii au strâns bani şi au pus, la 20 iulie 1890, piatra de te­melie a celei dintâi biserici ortodoxe din Medgidia. Creştinii au strâns 38.000 de lei, musulmanii au dat 18.000 de lei, autorităţile vremii adăugând încă 2000. Deşi banii astfel adunaţi reprezentau o sumă impor­tantă, catedrala nu a putut fi ridicată în totalitate. Lipsa fondurilor pentru finalizarea lucrărilor l-au determinat pe primarul Kemal Agi Amet să ia calea Bucureştilor "pentru fraţ rumâni". Purtând cel mai bun fes al său, Kemal a intrat în audienţă la Take Ionescu. Cu limba lui turcită, cu emoţiile funcţio­na­rului de provincie aflat în biroul ministrului Instruc­ţiunii şi Cultelor, el şi-a dres glasul şi a făcut o ple­doarie scurtă şi la obiect (după cum apare în mo­nografia Medgidiei scrisă de Aurelia şi Ştefan Lăpuşan): "Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo în­ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, amu parai pusin şi nu putem merge mai departe! Trebă dau ajutor, isprăim a la biserica!" Take Ionescu i-a răspuns prompt că nu sunt bani şi că nu îl poate ajuta. Până la urmă, nu putea să finanţeze toate bisericile neterminate din provincie. Unde s-ar fi ajuns dacă plătea cu bani peşin tuturor primarilor veniţi cu jalba-n proţap? Kemal a lăsat privirea în podea. S-a ridicat în picioare, i-a mulţumit pentru audienţă minis­trului, apoi a adăugat: "La mine tatar şi musulman este, la tine rumân şi cristian este. La mine vrei facem biserica Med­gidia, la tine nu vrei? Ruşine, bre! Aman, aman!" Şi a plecat. Însă, ajuns la ieşirea din clădire, un funcţionar a ve­nit în fugă după el: ministrul se răz­gândise şi îi acorda banii necesari. Take Ionescu l-a primit din nou, cu o strân­gere în braţe frăţească, cerându-şi scuze că nu a înţeles de la început gestul său. În 1899, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Medgidia era sfinţită, slujba fiind oficiată de Episcopul Dunării de Jos, înconjurat de clerul local.

Astăzi

Muftiul şi Patriarhul

Domnul preşedinte Aidin Murat mă primeşte bucuros în sediul Uniunii Turcilor şi Tătarilor din Medgidia şi mă serveşte cu ceai parfumat, în păhăruţe de sticlă. Buna înţelegere dintre musulmani şi creştini îi este un subiect drag, e moştenirea extraordinară primită de la înaintaşi, pe care cei de azi au datoria de-a o duce mai departe. Este, cumva, şi o rânduială afirii, s-au născut cu ea şi altfel nu ar putea trăi: "Aşa cum ortodocşii au zeciuiala, noi la islam avem ze­cheatul. Împreună îl dăm familiilor sărace din Medgidia. Nimeni nu ţine cont de etnie sau religie, important e să fim solidari omeneşte, să existe fraternitate pentru copiii fără părinţi, pentru bătrâni, pentru bolnavi. Contează cui dai când faci un bine aproapelui tău? Noi aşa am trăit aici de sute de ani. Între români şi noi a fost o legătură minunată, Ro­mânia este ţara noastră şi o iubim, aşa cum orice om îşi iubeşte patria, şi de aceea, câteodată, privim cu tristeţe şi îngrijorare la ce se întâmplă cu ma­ghiarii din Transilvania. Poate de-asta nici pe timpul co­munismului nu am fost trataţi cu discriminare. Vă dau un exemplu dintre multe altele: pe timpul lui Cea­uşescu, în timp ce toată graniţa litoralului ro­mânesc era în mâna unui singur turc, colonelul Zeitun, la bulgari, nici sergent nu aveai voie să ajungi dacă erai musulman. Încă de la 1200 şi ceva comunitatea a trăit mereu în linişte, pentru că au existat încredere şi respect reciproc. Poate de-asta Regele Carol I ne-a ajutat să construim marea mos­chee din Constanţa, care îi poartă numele, şi poate din acelaşi motiv, astăzi, Muftiul nostru, Yusuf Muurat, stă la aceeaşi masă cu Patriarhul Daniel, în bună înţelegere".
Domnul Aidin a urmărit cu atenţie ziarele fran­ţuzeşti în această perioadă încordată. Ştie ce se în­tâm­plă în Siria şi în Turcia, îl doare Crimeea, locul de suflet al tătarilor, e la curent cu dezbaterile legate de radicalii islamişti, de libertatea presei, de rein­ventarea toleranţei europene. În biroul său spaţios, privind la portretul primarului Kemal Agi Amet, al poetului Mehmet Niyazi, care odinioară se plimba alături de Regina Maria, sau la sigiliul lui Baiazid, pus chiar deasupra uşii de la intrare, nu am putut să nu îl întreb dacă odată cu atacurile teroriste din Paris nu a strigat şi dânsul "Je suis Charlie!".
"Dacă ai ucis un om, ai ucis o omenire, spune Coranul. Aşa că pentru noi, cei care au făcut aten­tatele sunt nişte criminali fără Dumnezeu. Nu există un Dumnezeu care să fie de acord cu aşa ceva. Cei ce au făcut asta nu sunt nici creştini, nici islamişti, sunt nişte nenorociţi ai sorţii fără Dumnezeu, nişte fanatici fără scrupule. Aproapele ţi-l respecţi aşa cum este, cu credinţa lui cu tot. Un musulman ade­vărat nu o să facă niciodată o caricatură a lui Iisus, aşa cum un creştin adevărat nu cred că o să facă o caricatură a lui Mahomed. Eu, pe unde am trecut, pe la atâtea biserici şi mânăstiri ortodoxe, am aprins o lumânare pentru vii şi una pentru morţi. Nu a căzut biserica pe mine, am respectat sfinţenia lo­cului. Respecţi asta, te respecţi pe tine. Mai bine să încer­căm să înţelegem lucrurile, nu să le ponegrim. Do­brogea este cel mai bun exemplu că se poate trăi îm­preună, că ceea ce ne apropie e mai important decât ceea ce ne deosebeşte".
Astăzi, când clopotele bisericii bat la vecernie, glasul lor se amestecă cu cel al muezinului cocoţat în minaret. Musulmanii nu mai sunt majoritari în Med­gidia, dar cei care au rămas continuă să se roage aşa cum se roagă şi cei alături de care trăiesc, creş­tinii. Trăiesc toţi în pace şi se sprijină ca între fraţi.

P.S. Dangătul clopotelor din Medgidia, împletit cu rugăciunile muezinului, ar trebui exportate de Ro­mânia în toată lumea, sub marcă proprie.