Distrugerea presei româneşti a început în anul 2004, cu privatizarea Rodipet SA, cel mai mare distribuitor de publicaţii tipărite din ţară. Aflată în proprietatea statului, vreme de 14 ani, Rodipet a fost adusă în pragul falimentului în mod programatic. Apoi, chipurile, pentru ca statul să scape de o gaură neagră, ba să mai şi ia bani pe ea, a fost privatizată, ca şi alte societăţi strategice, "cu dedicaţie". Deci, fără nici o grijă faţă de banul public şi pentru primejduirea unui sector vital în orice stat: presa. Beneficiar: familia Hassan Awdi. Făptaş: guvernul condus de Adrian Năstase.
Până în 2009, Rodipet a fost spoliată, îndatorată masiv faţă de editori, furnizori şi salariaţi şi băgată în insolvenţă. Dar, în acest caz, ca şi în altele, insolvenţa este un eufemism pentru faliment. Societatea nu mai funcţionează. Nimeni nu a răspuns pentru nerespectarea contractului de privatizare şi pentru paguba produsă creditorilor.
Alte firme de difuzare a presei au urmat aceeaşi reţetă de îmbogăţire a patronilor, pe spezele editorilor: căpuşare, îndatorare, golire de active, intrare în insolvenţă. Editorii au fost furaţi de zeci, poate chiar de sute de milioane de euro, însemnând cantităţi uriaşe de ziare şi reviste vândute, dar pentru care nu şi-au primit banii. Statul a fost şi el înşelat cu sume consistente, reprezentând taxe şi impozite. Nici o firmă de acest tip nu-şi mai revine din insolvenţă, fiind doar o problemă de timp până i se recunoaşte, legal, falimentul. Nici un proprietar şi nici un administrator al unei astfel de firme nu a fost pedepsit de justiţie pentru escrocherie, fraudare, proastă gestionare sau cum vom mai vrea să numim ce au făcut ei. Aşa a fost posibil, de pildă, ca o parte din echipa care a falimentat Rodipet să ducă apoi în insolvenţă şi Hiparion S.A., al doilea mare distribuitor de presă, şi mai târziu să procedeze la fel cu urmaşa Hiparion, Press Point Distribution (care a pus şi mâna pe chioşcurile Rodipet), şi tot aşa a fost posibil ca, după intrarea în insolvenţă a firmei "Tutun şi Ziare" SRL, acum să dea semne că se îndreaptă pe acelaşi drum urmaşa ei, "Efemeris" SRL. Şi aşa mai departe... În cealaltă tabără, a perdanţilor, editorii au fost obligaţi să accepte pierderile şi să lucreze cu aceiaşi oameni (trecuţi la firme diferite), pentru că nu aveau cum să-şi vândă marfa singuri. Dar fiecare gaură lăsată de un mare distribuitor a zdruncinat serios trusturi de presă solide şi a închis publicaţii. Zeci de ziare şi reviste, dintre care nouă cotidiane naţionale, au fost silite să-şi înceteze apariţia pe hârtie şi din cauza difuzării de presă, în ultimul deceniu.
Desigur, există şi alte cauze pentru declinul presei scrise, ca dezvoltarea extraordinară a mediului online, scăderea puterii de cumpărare a românilor, calitatea slabă a multor gazete şi, nu în ultimul rând, deficitul de credibilitate al breslei jurnaliştilor, provocat de directorii de publicaţii şi televiziuni care au vândut adevărul pe bani unor politicieni şi afacerişti influenţi. Însă, nici unul dintre aceste vicii de funcţionare n-a produs atâtea daune precum sistemul de ţepe din sectorul de difuzare. Fapt este că, în acest moment, publicaţiile, foarte puţine, care au în continuare cerere pe piaţă nu ajung la cititorii lor, pentru că cei care le fac, cu o trudă enormă, nu le mai livrează, pe datorie, unor distribuitori rău platnici, dar şi pentru că nu mai există o acoperire naţională omogenă cu chioşcuri de presă. O marfă cerută, dar care nu poate ajunge la cititori.
Pe de altă parte, difuzorii de presă corecţi îşi restrâng activitatea şi au dificultăţi majore în a-şi menţine afacerea pe linia de plutire, pentru că s-au redus titlurile pe care le pot pune pe tarabă şi, în consecinţă, şi veniturile din acest comerţ.
Estimp, toţi politicienii, de la stânga la dreapta, s-au întrecut în a apăra din gură (de şarpe) libertatea de exprimare şi în a lăuda rolul presei într-o democraţie reală. Însă, nici unul nu a ridicat un deget pentru a apăra presa de escrocii din firmele de distribuţie (eliminând hibele din legea insolvenţei, de exemplu).
Presa nu a cerut favoruri de la politicieni, ci doar să nu-i îngrădească drepturile şi să nu-i creeze un mediu ostil. În ultimii ani, politicienii au făcut exact pe dos, conştienţi sau nu că vulnerabilitatea presei înseamnă vulnerabilitatea statului de drept. Iar până azi, nu au primit această chestiune, spre rezolvare, pe nici o listă cu urgenţe de la Bruxelles sau Washington. Poate mâine. Şi poate nu va fi prea târziu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
