După 1990, descendenţi ai unor intelectuali străluciţi, total sau parţial interzişi în timpul comunismului, le-au tipărit scrierile, scoţându-i din uitarea ce-i acoperise în decenii de tăcere. Dar memoria pioasă a familiei nu e de ajuns pentru cunoaşterea lor de către noile generaţii. Scrierile acestor personalităţi cândva faimoase au azi nevoie de lămuriri asupra contextului în care şi-au petrecut autorii existenţa, a oamenilor şi evenimentelor ce au marcat-o, a felului cum erau văzuţi de contemporanii lor. Iar asta implică muncă de cercetare în biblioteci şi arhive, competenţe filologice, consultări cu specialişti pentru a nu lăsa nimic obscur în textul propriu-zis. Dintre "restituirile" făcute de urmaşi, doar două editoare mi se par de un impecabil profesionalism: Sanda Golopenţia, în publicarea scrierilor de şi despre tatăl ei, savantul sociolog, geopolitician şi filosof Anton Golopenţia (1909-1951), şi Micaela Gulea, nepoata dramaturgului, avocatului şi omului politic Ion Valjan (1881-1960). Cu mari calităţi intelectuale şi morale, ambii au murit în închisorile comuniste, după procese înscenate, de o nedreptate strigătoare la cer. În 2013, v-am semnalat aici volumul de memorii al lui Ion Valjan, "Cu glasul timpului", apărut tot la Humanitas în îngrijirea Micaelei Gulea. Fiindcă amintirile se opreau în 1918 şi nu cuprindeau decât copilăria şi tinereţea, Micaela Gulea şi-a propus să reconstituie documentar întreaga biografie a lui Ion Valjan, acoperind toate domeniile în care el s-a ilustrat. Capitolele consacrate memorialistului, dramaturgului şi omului de teatru, strălucitului avocat, politicianului, perioadei din infernul închisorilor au fiecare câte un preambul lămuritor şi numeroase note de subsol, esenţiale în cunoaşterea omului şi epocii. O epocă în care aşii Baroului erau vedete ale vieţii publice şi lumea se înghesuia în sălile tribunalului pentru a asculta pledoariile lui Istrate Micescu, Gr. Perieţeanu, Oswald Teodoreanu şi Ion Valjan. În secţiunea "Maestrul la bară" sunt reproduse trei pledoarii în procese de crimă celebre în anii '30. Conduse cu o artă a oratoriei, o inteligenţă speculativă, o fineţe psihologică şi un umor spontan imbatabil, aceste pledoarii pasionante, ca nişte romane poliţiste, "au intrat în patrimoniul elocinţei judiciare româneşti" - după cum afirmă istoricii domeniului. Ecourile succeselor juridice ale maestrului Valjan s-au păstrat în presa timpului şi în memoria contemporanilor săi. Tot aşa cum dramaturgul şi omul de teatru s-a aflat ani la rând în prim-planul vieţii culturale româneşti, atrăgându-şi mari simpatii şi antipatii, cum se întâmplă în pasionala lume artistică. Parcursul lui politic, început în 1922 în Partidul Liberal (a fost de două ori deputat şi vicepreşedinte al Camerei), trece prin disidenţa "georgiştilor", prin cartelul electoral condus de Argetoianu, prin Partidul Naţional Agrar. Nu acceptă însă fuziunea cu partidul de extremă dreaptă al lui A.C. Cuza: patriotismul lui Ion Valjan era străin de orice formă de extremism iar bunătatea constitutivă respingea violenţa fanatică. Dezamăgit, alege să se retragă definitiv din politică în 1938, ceea ce n-a împiedicat să fie trecut pe lista neagră de legionari iar în timpul rebeliunii să fie nevoit să se ascundă. Cea mai neagră perioadă a vieţii lui începe însă în 1947, când unul din cei şase copii ai săi, Cornel, e "ridicat pentru cercetări" şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Gulag. Iar în 1951, în cadrul proceselor staliniste menite să distrugă programatic elita societăţii româneşti, Ion Valjan, acuzat de "spionaj în slujba imperialismului", e condamnat la 15 ani de temniţă grea. Avea 70 de ani. Va supravieţui încă 9 în infernul de la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Piteşti. Mărturii ale colegilor de detenţie arată că şi în condiţiile inumane din închisori Ion Valjan îşi păstrase umanitatea caldă şi umorul. Din "portretele suprapuse" de Micaela Gulea, Ion Valjan se prezintă la judecata posterităţii ca un personaj demn de toată admiraţia. Merită să-l cunoaşteţi, căci nu sunt mulţi ca el.
Selecţia "Formula AS"
* Ion Valjan, "Din surâsuri şi filigrane. Portrete suprapuse", ediţie îngrijită de Micaela Gulea, documentare şi indice de Micaela Gulea şi Andreea Negulescu, cuvânt înainte de Valeriu Stoica, Editura "Humanitas" (tel. 0372/ 74.33.82), 570 pag.
După 1990, descendenţi ai unor intelectuali străluciţi, total sau parţial interzişi în timpul comunismului, le-au tipărit scrierile, scoţându-i din uitarea ce-i acoperise în decenii de tăcere. Dar memoria pioasă a familiei nu e de ajuns pentru cunoaşterea lor de către noile generaţii. Scrierile acestor personalităţi cândva faimoase au azi nevoie de lămuriri asupra contextului în care şi-au petrecut autorii existenţa, a oamenilor şi evenimentelor ce au marcat-o, a felului cum erau văzuţi de contemporanii lor. Iar asta implică muncă de cercetare în biblioteci şi arhive, competenţe filologice, consultări cu specialişti pentru a nu lăsa nimic obscur în textul propriu-zis. Dintre "restituirile" făcute de urmaşi, doar două editoare mi se par de un impecabil profesionalism: Sanda Golopenţia, în publicarea scrierilor de şi despre tatăl ei, savantul sociolog, geopolitician şi filosof Anton Golopenţia (1909-1951), şi Micaela Gulea, nepoata dramaturgului, avocatului şi omului politic Ion Valjan (1881-1960). Cu mari calităţi intelectuale şi morale, ambii au murit în închisorile comuniste, după procese înscenate, de o nedreptate strigătoare la cer. În 2013, v-am semnalat aici volumul de memorii al lui Ion Valjan, "Cu glasul timpului", apărut tot la Humanitas în îngrijirea Micaelei Gulea. Fiindcă amintirile se opreau în 1918 şi nu cuprindeau decât copilăria şi tinereţea, Micaela Gulea şi-a propus să reconstituie documentar întreaga biografie a lui Ion Valjan, acoperind toate domeniile în care el s-a ilustrat. Capitolele consacrate memorialistului, dramaturgului şi omului de teatru, strălucitului avocat, politicianului, perioadei din infernul închisorilor au fiecare câte un preambul lămuritor şi numeroase note de subsol, esenţiale în cunoaşterea omului şi epocii. O epocă în care aşii Baroului erau vedete ale vieţii publice şi lumea se înghesuia în sălile tribunalului pentru a asculta pledoariile lui Istrate Micescu, Gr. Perieţeanu, Oswald Teodoreanu şi Ion Valjan. În secţiunea "Maestrul la bară" sunt reproduse trei pledoarii în procese de crimă celebre în anii '30. Conduse cu o artă a oratoriei, o inteligenţă speculativă, o fineţe psihologică şi un umor spontan imbatabil, aceste pledoarii pasionante, ca nişte romane poliţiste, "au intrat în patrimoniul elocinţei judiciare româneşti" - după cum afirmă istoricii domeniului. Ecourile succeselor juridice ale maestrului Valjan s-au păstrat în presa timpului şi în memoria contemporanilor săi. Tot aşa cum dramaturgul şi omul de teatru s-a aflat ani la rând în prim-planul vieţii culturale româneşti, atrăgându-şi mari simpatii şi antipatii, cum se întâmplă în pasionala lume artistică. Parcursul lui politic, început în 1922 în Partidul Liberal (a fost de două ori deputat şi vicepreşedinte al Camerei), trece prin disidenţa "georgiştilor", prin cartelul electoral condus de Argetoianu, prin Partidul Naţional Agrar. Nu acceptă însă fuziunea cu partidul de extremă dreaptă al lui A.C. Cuza: patriotismul lui Ion Valjan era străin de orice formă de extremism iar bunătatea constitutivă respingea violenţa fanatică. Dezamăgit, alege să se retragă definitiv din politică în 1938, ceea ce n-a împiedicat să fie trecut pe lista neagră de legionari iar în timpul rebeliunii să fie nevoit să se ascundă. Cea mai neagră perioadă a vieţii lui începe însă în 1947, când unul din cei şase copii ai săi, Cornel, e "ridicat pentru cercetări" şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Gulag. Iar în 1951, în cadrul proceselor staliniste menite să distrugă programatic elita societăţii româneşti, Ion Valjan, acuzat de "spionaj în slujba imperialismului", e condamnat la 15 ani de temniţă grea. Avea 70 de ani. Va supravieţui încă 9 în infernul de la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Piteşti. Mărturii ale colegilor de detenţie arată că şi în condiţiile inumane din închisori Ion Valjan îşi păstrase umanitatea caldă şi umorul. Din "portretele suprapuse" de Micaela Gulea, Ion Valjan se prezintă la judecata posterităţii ca un personaj demn de toată admiraţia. Merită să-l cunoaşteţi, căci nu sunt mulţi ca el.
După 1990, descendenţi ai unor intelectuali străluciţi, total sau parţial interzişi în timpul comunismului, le-au tipărit scrierile, scoţându-i din uitarea ce-i acoperise în decenii de tăcere. Dar memoria pioasă a familiei nu e de ajuns pentru cunoaşterea lor de către noile generaţii. Scrierile acestor personalităţi cândva faimoase au azi nevoie de lămuriri asupra contextului în care şi-au petrecut autorii existenţa, a oamenilor şi evenimentelor ce au marcat-o, a felului cum erau văzuţi de contemporanii lor. Iar asta implică muncă de cercetare în biblioteci şi arhive, competenţe filologice, consultări cu specialişti pentru a nu lăsa nimic obscur în textul propriu-zis. Dintre "restituirile" făcute de urmaşi, doar două editoare mi se par de un impecabil profesionalism: Sanda Golopenţia, în publicarea scrierilor de şi despre tatăl ei, savantul sociolog, geopolitician şi filosof Anton Golopenţia (1909-1951), şi Micaela Gulea, nepoata dramaturgului, avocatului şi omului politic Ion Valjan (1881-1960). Cu mari calităţi intelectuale şi morale, ambii au murit în închisorile comuniste, după procese înscenate, de o nedreptate strigătoare la cer. În 2013, v-am semnalat aici volumul de memorii al lui Ion Valjan, "Cu glasul timpului", apărut tot la Humanitas în îngrijirea Micaelei Gulea. Fiindcă amintirile se opreau în 1918 şi nu cuprindeau decât copilăria şi tinereţea, Micaela Gulea şi-a propus să reconstituie documentar întreaga biografie a lui Ion Valjan, acoperind toate domeniile în care el s-a ilustrat. Capitolele consacrate memorialistului, dramaturgului şi omului de teatru, strălucitului avocat, politicianului, perioadei din infernul închisorilor au fiecare câte un preambul lămuritor şi numeroase note de subsol, esenţiale în cunoaşterea omului şi epocii. O epocă în care aşii Baroului erau vedete ale vieţii publice şi lumea se înghesuia în sălile tribunalului pentru a asculta pledoariile lui Istrate Micescu, Gr. Perieţeanu, Oswald Teodoreanu şi Ion Valjan. În secţiunea "Maestrul la bară" sunt reproduse trei pledoarii în procese de crimă celebre în anii '30. Conduse cu o artă a oratoriei, o inteligenţă speculativă, o fineţe psihologică şi un umor spontan imbatabil, aceste pledoarii pasionante, ca nişte romane poliţiste, "au intrat în patrimoniul elocinţei judiciare româneşti" - după cum afirmă istoricii domeniului. Ecourile succeselor juridice ale maestrului Valjan s-au păstrat în presa timpului şi în memoria contemporanilor săi. Tot aşa cum dramaturgul şi omul de teatru s-a aflat ani la rând în prim-planul vieţii culturale româneşti, atrăgându-şi mari simpatii şi antipatii, cum se întâmplă în pasionala lume artistică. Parcursul lui politic, început în 1922 în Partidul Liberal (a fost de două ori deputat şi vicepreşedinte al Camerei), trece prin disidenţa "georgiştilor", prin cartelul electoral condus de Argetoianu, prin Partidul Naţional Agrar. Nu acceptă însă fuziunea cu partidul de extremă dreaptă al lui A.C. Cuza: patriotismul lui Ion Valjan era străin de orice formă de extremism iar bunătatea constitutivă respingea violenţa fanatică. Dezamăgit, alege să se retragă definitiv din politică în 1938, ceea ce n-a împiedicat să fie trecut pe lista neagră de legionari iar în timpul rebeliunii să fie nevoit să se ascundă. Cea mai neagră perioadă a vieţii lui începe însă în 1947, când unul din cei şase copii ai săi, Cornel, e "ridicat pentru cercetări" şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Gulag. Iar în 1951, în cadrul proceselor staliniste menite să distrugă programatic elita societăţii româneşti, Ion Valjan, acuzat de "spionaj în slujba imperialismului", e condamnat la 15 ani de temniţă grea. Avea 70 de ani. Va supravieţui încă 9 în infernul de la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Piteşti. Mărturii ale colegilor de detenţie arată că şi în condiţiile inumane din închisori Ion Valjan îşi păstrase umanitatea caldă şi umorul. Din "portretele suprapuse" de Micaela Gulea, Ion Valjan se prezintă la judecata posterităţii ca un personaj demn de toată admiraţia. Merită să-l cunoaşteţi, căci nu sunt mulţi ca el.
Alte articole din acest numar
- Iarna regizorilor
- Ce nu ştiţi despre: Cel mai bogat om de pe planetă - BILL GATES
- ION CREŢEANU (Rapsod popular) - "Muică, da' de ce cântă omu'?"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
