După 1990, descendenți ai unor intelectuali străluciți, total sau parțial interziși în timpul comunismului, le-au tipărit scrierile, scoțându-i din uitarea ce-i acoperise în decenii de tăcere. Dar memoria pioasă a familiei nu e de ajuns pentru cunoașterea lor de către noile generații. Scrierile acestor personalități cândva faimoase au azi nevoie de lămuriri asupra contextului în care și-au petrecut autorii existența, a oamenilor și evenimentelor ce au marcat-o, a felului cum erau văzuți de contemporanii lor. Iar asta implică muncă de cercetare în biblioteci și arhive, competențe filologice, consultări cu specialiști pentru a nu lăsa nimic obscur în textul propriu-zis. Dintre "restituirile" făcute de urmași, doar două editoare mi se par de un impecabil profesionalism: Sanda Golopenția, în publicarea scrierilor de și despre tatăl ei, savantul sociolog, geopolitician și filosof Anton Golopenția (1909-1951), și Micaela Gulea, nepoata dramaturgului, avocatului și omului politic Ion Valjan (1881-1960). Cu mari calități intelectuale și morale, ambii au murit în închisorile comuniste, după procese înscenate, de o nedreptate strigătoare la cer. În 2013, v-am semnalat aici volumul de memorii al lui Ion Valjan, "Cu glasul timpului", apărut tot la Humanitas în îngrijirea Micaelei Gulea. Fiindcă amintirile se opreau în 1918 și nu cuprindeau decât copilăria și tinerețea, Micaela Gulea și-a propus să reconstituie documentar întreaga biografie a lui Ion Valjan, acoperind toate domeniile în care el s-a ilustrat. Capitolele consacrate memorialistului, dramaturgului și omului de teatru, strălucitului avocat, politicianului, perioadei din infernul închisorilor au fiecare câte un preambul lămuritor și numeroase note de subsol, esențiale în cunoașterea omului și epocii. O epocă în care așii Baroului erau vedete ale vieții publice și lumea se înghesuia în sălile tribunalului pentru a asculta pledoariile lui Istrate Micescu, Gr. Periețeanu, Oswald Teodoreanu și Ion Valjan. În secțiunea "Maestrul la bară" sunt reproduse trei pledoarii în procese de crimă celebre în anii '30. Conduse cu o artă a oratoriei, o inteligență speculativă, o finețe psihologică și un umor spontan imbatabil, aceste pledoarii pasionante, ca niște romane polițiste, "au intrat în patrimoniul elocinței judiciare românești" - după cum afirmă istoricii domeniului. Ecourile succeselor juridice ale maestrului Valjan s-au păstrat în presa timpului și în memoria contemporanilor săi. Tot așa cum dramaturgul și omul de teatru s-a aflat ani la rând în prim-planul vieții culturale românești, atrăgându-și mari simpatii și antipatii, cum se întâmplă în pasionala lume artistică. Parcursul lui politic, început în 1922 în Partidul Liberal (a fost de două ori deputat și vicepreședinte al Camerei), trece prin disidența "georgiștilor", prin cartelul electoral condus de Argetoianu, prin Partidul Național Agrar. Nu acceptă însă fuziunea cu partidul de extremă dreaptă al lui A.C. Cuza: patriotismul lui Ion Valjan era străin de orice formă de extremism iar bunătatea constitutivă respingea violența fanatică. Dezamăgit, alege să se retragă definitiv din politică în 1938, ceea ce n-a împiedicat să fie trecut pe lista neagră de legionari iar în timpul rebeliunii să fie nevoit să se ascundă. Cea mai neagră perioadă a vieții lui începe însă în 1947, când unul din cei șase copii ai săi, Cornel, e "ridicat pentru cercetări" și condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Gulag. Iar în 1951, în cadrul proceselor staliniste menite să distrugă programatic elita societății românești, Ion Valjan, acuzat de "spionaj în slujba imperialismului", e condamnat la 15 ani de temniță grea. Avea 70 de ani. Va supraviețui încă 9 în infernul de la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Pitești. Mărturii ale colegilor de detenție arată că și în condițiile inumane din închisori Ion Valjan își păstrase umanitatea caldă și umorul. Din "portretele suprapuse" de Micaela Gulea, Ion Valjan se prezintă la judecata posterității ca un personaj demn de toată admirația. Merită să-l cunoașteți, căci nu sunt mulți ca el.