ION CREŢEANU (Rapsod popular) - "Muică, da' de ce cântă omu'?"

- Îmbrăcat în opinci, cu ipingeaua roşie şi înflorată pe umeri, duce în lume balade magnifice, despre neamul cel mândru al oltenilor din câmpia Romanaţilor. Nedespărţit de cobza veche de o sută de ani, bate rotundul pământului, convins că trecutul are, încă, multe de spus -

Bunicul cu glas de clopot

- Interpreţii de muzică populară sunt legaţi pe viaţă, prin cântecele şi portul lor ţărănesc, de obâr­şie. Mare trebuie să fie mândria de a duce în lume, prin cântec, frumuseţea unei vetre vechi ro­mâ­neşti...

- Eu sunt oltean. Am copilărit la Voineasa, în judeţul Olt, un sat frumos şi bogat, aşezat între dealuri şi câmpia Romanaţiului, înconjurat de zăvoaie şi de păduri de stejar, prin care curg pâraie ce se varsă, toate, în Olteţ. Acolo, deschizând eu ochii în lu­me, pe la vreo patru anişori, am auzit întâia dată lă­utarii sa­tului. Cântau balade minunat de frumoase, acompa­nia­te pe corzi de cobză, ori tremurat la fluier, despre vremi şi eroi duşi demult. La noi în sat erau două tarafuri - unul de lăutari ţărani, care cânta "de as­cul­tare", doine şi balade, şi altul de ţigani - aceştia din urmă cântau la joc, hori repezi şi sârbe înfocate. În vremea copilăriei mele, deja bătrânii baladişti ţărani se duseseră, mai trăiau din tot taraful vreo doi-trei oameni, toţi Cre­ţeni. În familia noastră s-a cântat din vechime. Bunicul dinspre tată nu cânta în taraf, dar avea o voce ce făcea să răsune întreg văzduhul, când îi dădea drumul, lucrând pe câmp, venind acasă pe sub poala pădurii, ori stând pe prag, cu gândurile şi cu un pahar de vin vechi alături. Şi acum bătrânii satului îşi mai amin­tesc de bunicul meu şi vorbesc despre el: "Gla­sul lui nea Ioniţă Creţeanu era aşa de puternic şi de pătrunzător, că se auzea şi de la doi kilometri, di­mineaţa, pe răcoare! Avea glas de clo­pot!!!" Bunicul era şi mare po­ves­titor, cât stătea cu vitele pe islaz, toţi copiii se adunau în jurul lui, ca să-i asculte basmele şi poveştile, şi toţi mă invidiau, că ştiau că eu le ascult şi seara, la ceasurile de linişte dina­inte de culcare.

- În Oltenia nu sunt munţi. Din ce-şi adună satele frumuseţea?

- Din largul zării şi dealurile vălurite ca-n rai. Nu cred că există în lume răsărituri de soare mai frumoase ca pe la noi. Îmi aduc amin­te ca azi cum dimineaţa, în zori, vedeam primele suliţe ale luminii ridicându-se din Olteţ, şi apoi măreţul soare roşu încălzea tot pă­mân­tul, zvânta firele ierbii, încărcate de rouă. Olteţul, spre vărsarea sa în Olt, spre Osi­ca de Jos - Cioroiu, pe unde trecea Iancu Jianu Oltul, părea o căldare din care ieşeau flăcări. Şi apoi urmau zilele lungi, de vară, şi apusurile peste sat, şi zgomotele din ogrăzi arătând că oamenii se întorseseră de la câmp şi grijeau de ani­male, iar copiii se jucau nestingheriţi până ce cina era gata şi se adunau cu toţii în jurul mă­suţelor joase de lemn, pe care trona mămăliga, galbenă, mare, ca sfân­tul soare. Şi apoi, pacea... tăcerea, stelele mari, care atârnau deasupra satu­lui, şi somnul binecuvântat de ru­găciune. Şi apoi, iarăşi zorii! Şi iernile aveau frumu­seţea lor, deşi în Oltenia iernile-s grele, cu zăpezi mari, dar ţă­ranul avea pe atunci putina cu varză, jumeri din porc, putina cu "murători", sacul cu mălai şi butoiul cu vin. Şi inima uşoa­ră! Iarna, mai ales, era timp mai mult de povestit şi de cântat.

Zeii căluşari

- Sudul românesc e locul un­de s-au născut dintâi căluşarii, faimoşii magi-dansatori. I-aţi apucat?

- Când am mai crescut, am intrat şi eu în horă, şi apoi în Că­luş. După Paşti, până la Rusalii, se juca jocul acesta de către tinerii satului. Bătrânii şi acum "fac din Căluş". Oamenii aşteptau cu bucu­rie căluşarii ca pe nişte zei care băteau pământul, să-l purifice, să vindece pe oamenii betegi. Era o datină veche, şi pentru ea satul se pregătea cu mai multe zile înainte. Era bine să priveşti şi, mai ales, să dansezi căluşul, pentru că dansul şi rit­mul acela te fac să intri într-o transă, erai magnetizat, pur şi simplu, puteai să dansezi ore în şir, fără să simţi oboseala. Spre bucuria mea, am întâlnit acest ritual şi în satele de români de la sudul Dunării, exact cum se juca atunci când eram eu copil, şi nu cum se joacă acum în festivaluri, în stil acrobatic, pentru spectacol (am auzit că au admis şi fete în Căluş, ceea ce e un sacrilegiu).

- Lumea satului oltenesc era mult diferită de-acum?

- În copilăria mea, cum vă spuneam, lucrurile erau în rosturile lor din bătrâni, iar firii oamenilor li se adăuga o mândrie anume, venită hăt, dintr-o istorie a locului spec­taculoasă, la care făceau trimitere toate legendele, cântecele, baladele şi istoriile locului. Dar chiar şi fi­inţa lor era aparte, pentru că isco­dind genealogiile familiilor, le gă­seai ca fiind rubedenii ale unor hai­duci vestiţi, dar şi neamuri sărăcite ori copii din flori ai boierilor mari şi domnitorilor, cum erau Tudor Vla­­di­mirescu, Brâncovenii ori Mi­hai Viteazul. Toate aces­tea repre­zen­tau o conştiinţă puternică pen­tru oamenii în mijlocul cărora am venit pe lume şi am crescut, vizi­bilă încă şi astăzi în semeţia lor. Eu am crescut cu această conştiinţă, că aparţin unui neam de seamă. Mi-a fost inoculată de mic copil. Aşa că, pe la vreo patru-cinci anişori, ţin minte, m-am urcat pe o butu­ru­gă uriaşă, care era în mijlocul bătăturii noastre şi pe ca­re bunicul ascuţea coasa ori bătea sapa, şi am în­ceput să cânt din toate puterile, păsărilor din văzduh şi oră­tăniilor din ogradă, cântecul "Cucule, mare duş­man". Aceea a fost pentru mine prima scenă. Mai apoi au urmat şi baladele învăţate de la bunicul, care nu erau altceva decât istoria, povestită prin cântec, a locului.

"Brâncoveanu Constandin, boier drept şi domn creştin"

- Ce eroi ai istoriei populează baladele vechi olteneşti?

- Cel mai grăitor exemplu este al Brân­co­venilor. Iată, de pildă, cântecele îl po­menesc pe Preda Brâncoveanu, care avea moşii întinse şi stăpânea Voineasa şi toate satele dimprejur, pentru că era un boier bun şi drept. Ca şi Constandin, viitorul domnitor, nepotul său. Tragedia acestuia din urmă a mişcat puternic conştiinţele oltenilor, care cunoşteau aceste familii de os domnesc şi care au ţinut să îi nemurească prin cântece de vitejie şi balade sfâşietoare. O legendă din partea locului povesteşte cum domnitorul Matei Basarab, bunicul lui Preda Brânco­veanu, avea o boală de piele şi s-a spălat în­tr-un izvor din pădure, vindecându-se ca prin mi­nune. Iar pe locul acela, drept mulţumire lui Dum­ne­zeu că a făcut cu putinţă lucrul acesta, a zidit frumoasă mânăstire, numită apoi Brâncoveni. În fiecare vineri după Paşti, de sărbătoarea Izvorului Tă­măduirii, iz­vo­rul acela în care s-a spălat Matei Basa­rab izbucneşte cu şi mai mare putere, curge năvalnic pentru trei zile, ca apoi să-şi micşoreze din nou debitul, la un firicel de apă, indiferent dacă Paştele pică devreme, "mai în iarnă" cum zic bătrânii, ori târ­ziu, în mai. Tot pe-acolo, spre Balş, la vreo opt kilometri, pe Olteţ în sus, e Mânăstirea Mâineşti, unde Iancu Jianu se ascun­dea atunci când era urmărit de poteră, într-un tunel aproape prăbuşit şi care trecea pe sub râu. Oamenii îl pomenesc şi acum ca pe unul de-al lor. Iancu Jianu avea rude la Dobruna, aproape de noi. Iar lângă noi, în satul Racoviţa, comuna Voineşti, mai există încă pri­ma biserică în care a slujit popa Radu Şapcă, revo­luţionarul de la 1848. Mai sus, pe Olteţ, este Mânăs­tirea Călui, ctitorie a fraţilor Buzeşti, căpitanii lui Mihai Viteazul.

- Domnule Creţeanu, umblaţi prin lume cu cobza şi cu un sac de comori: străvechi balade istorice. Care vă sunt mai dragi, între ele?

- Am pornit cu cântecul de mic, cum vă spuneam, şi am luat cu mine în traistă doinele şi baladele pe care le ştiam de-acasă şi de la lăutarii din sat - despre haiducii Corbea, Miu, Mărunţelu, Gheorghe, Iancu Jianu şi multe altele. Dar m-am întâlnit cu ele şi-n alte părţi. Odată, la sud de Dunăre, am găsit o variantă a baladei "Mioriţa" care îmi place din cale-afară, pentru că în ea, cei trei ciobani se luptă, iar cel mai tânăr nu acceptă moartea cu seninătate, ci se luptă pentru viaţa şi averea lui, turma de oi. Cântând această baladă, mi-am făcut un mare prieten, pe Marco Lucchese, poet italian şi profesor de literatură comparată la Universitatea din Rio de Janeiro, Brazilia, câştigător al Premiului "Marin Sorescu" pentrupoezie, la Festi­valul de la Craiova. Acum şase ani, când l-am cu­noscut, Marco ştia deja 18 limbi străine şi a vrut să înveţe şi limba ro­mână, de dragul lui Emi­nescu şi al cântecului nostru tradiţional. Atât de mult i-au plăcut baladele pe care i le-am cântat, că a doua zi, când a plecat spre aeroport, a ţinut morţiş să-l duc eu de la Craiova la Bucureşti, ca să îi mai cânt şi să îi mai povestesc. Mai cu seamă doina "Oltenaş de peste Olt" îi plăcea şi m-a pus să i-o cânt de mai multe ori, ca s-o înveţe şi el, iar când ne-am apropiat de Bucureşti, mi-a spus: "Ce popor miraculos sun­­teţi voi, de izvo­diţi astfel de versuri shakespeareiene!". Marco e acum membru plin al Academiei bra­ziliene, dar tot mai vine din doi în doi ani la Craiova, şi cum ajunge, mă caută întâi pe mine. Întorcându-ne la balade, două din ele sunt lipite de inima mea: "Cântecul lui Mihai Vi­teazu" pe care îl ştiu de la bunicul meu (l-a auzit în târg la Co­rabia, între răz­boa­ie, cân­tat la băutul unui adăl­maş) şi "Balada lui Brân­co­vea­nu", pe ca­re am cu­les-o de la mai­cile de la Mâ­năstirea Brâncoveni. Mai apoi am au­zit-o cân­tată şi la nuntă, şi la bo­tez, şi la înmor­mân­tare, atât de adânc era săpată în inimi, aproape că fă­cea parte dintre cân­tecele de cere­monial care însoţesc aces­te eveni­mente ale vieţii oamenilor din satele olte­neşti. Tăria domni­torului în faţa masacrului familiei sale şi puternica sa credinţă în Dumnezeu erau o emblemă, un crez pentru oltenii mei. Când o cânt, de fiecare dată îmi dau lacrimile. Pentru mine, "Balada lui Brân­coveanu" nu e doar o înşiruire de versuri, ci un tablou viu, cutremurător, un film care porneşte în min­tea mea de la primul vers şi până la ultimul: "Doam­ne, fie voia Ta!". Am cântat mult anul trecut această baladă, pentru că a fost Anul Co­me­morativ Brâncoveanu, am cântat-o şi la Mo­go­şoaia, şi la Ho­rezu, ctitoriile sale, şi la Ateneul Ro­mân, şi la Muzeul Ţăranului Român, şi în multe alte locuri din ţară, dar tot mi se pare că nu am cântat-o îndeajuns, cât să înţeleagă toţi românii ce înaintaşi de seamă am avut şi cât ne obligă pe noi, astăzi, să le urmăm cu cinste.

Bătrânul cobzar

- Cum aţi ajuns cu baladele dvs. pe scenă?

- Foarte devreme am devenit conştient de valoarea acestor cântece şi, mai ales, de uimirea, încân­tarea, frea­mă­tul interior al celor care cântau şi ascultau acest gen de cântece bătrâneşti, fie că era un eve­ni­ment al vieţii satului, fie un cere­mo­nial, fie că erau simple întâlniri la crâşmă, ori între vecini, la clăci, când însoţind lucrul, se spuneau snoave, poveşti cu sau fără perdea. Dar aceste cân­tece, când se cân­tau, scoteau din piepturi ofta­turi adânci şi impuneau o solemnitate a ascul­tătorilor, semn că-i atingeau în străfunduri. Toate acestea au sprijinit darul şi dorinţa mea de a cânta mai departe aceste cântece, de a le face cunoscute generaţiilor viitoare, de a nu le lăsa să se piardă în uitare. Mai apoi, când am mers la Facultatea de Elec­trotehnică din Craiova, ca să mă fac inginer, am în­văţat a cânta la cobză de la bătrânul cobzar Ioan Şer­ban, poreclit "Tarzan" (acelaşi de la care a învăţat să cânte la cob­ză şi Tu­dor Gheorghe de la Podari). Iar cobza bă­trâ­nului mi-a revenit mie moştenire, e aceas­ta la care cânt şi acum, are aproape o sută de ani (am recon­diţionat-o, acum câţi­va ani, la un meşter lutier de la Reghin). Am cântat şi la che­furile din cămin, şi la nunţile colegilor, şi în fes­tivalurile studen­ţeşti ale vremii, dar, peste tot, m-am încă­păţânat să cânt ace­leaşi cântece vechi, aşa cum le învăţasem din satul meu.

- Şi răsplata a venit. De 40 de ani încoace, cân­taţi neîn­trerupt, pe scene din ţară şi din străină­tate, şi aţi primit nu­meroase recunoaşteri pentru ceea ce faceţi. Ce vă spun astăzi con­sătenii dvs. cu care vă în­tâlniţi pe uliţă, acasă, în sat?

- Cei mai mulţi încearcă să mă "dom­nească", dar eu le spun că trebuie să mă vadă tot aşa, ca pe un fiu al satului, cum eram înainte de a ple­ca dintre ei la şcoală, pentru că nu s-a schim­bat nimic în mine, sunt acelaşi. Lo­cuiesc la Craiova, însă casa părintească de la Voineasa de Ro­manaţi este paradisul meu. Să umblu pe pă­duri cântând, să ascult glasul păsărilor. Îmi place la fel de mult ca în copilărie să merg desculţ prin iarbă, să cercetez stupii de albine pe care-i am acolo, să îngrijesc de ei şi de grădină, de pomii din livadă şi de vie. Am învăţat apicultura de la tatăl şi de la bunicul meu, iubesc şi respect albinele, pentru lecţia lor de muncă nepre­getată şi de smerenie. Nu-mi e frică de ele, iar ele îmi cunosc mirosul şi se urcă pe mine, de drag, până mă acoperă, fără să mă înţepe câtuşi de puţin. Fac lucrurile aşa cum le-am apucat, am păstrat casa părin­tească aşa cum era, fără să o "modernizez". Mi-am luat nevastă o fată din satul vecin, satul mamei mele, o femeie de toată is­prava, care a ştiut să-i crească frumos pe cei doi copii ai noştri, şi care mi-a fost de mare sprijin în încer­că­rile vieţii, când am avut probleme de sănătate. Cred că aş fi murit dacă n-aş fi avut credinţă şi rugăciune multă la Maica Domnului, dacă n-aş fi avut-o pe soţia mea alături, şi dacă n-aş mai fi putut cânta!

Cufărul cu cântece şi comori

- Vă pun o întrebare care să încheie basmul cel frumos pe care l-aţi povestit. Care sunt lucrurile de care nu vă despărţiţi niciodată, când vă pregătiţi cufărul pentru drum?

- De la bunica dinspre tată am cea mai valoroasă cămaşă din colecţia mea de costume, cea pe care ea a ţesut-o şi a cusut-o pentru tatăl meu, în 1934, îna­inte ca el să plece la Şcoala de Ofiţeri. O cămaşă de mire, ştiind că, bolnavă fiind, nu avea cum să-şi mai vadă feciorul ginere. Această cămaşă, cobza de la bă­trânul lăutar din Craiova, Ion "Tarzan", şi preţioasa culegere a lui G. Dem Teodorescu de poezii şi cân­tece bătrâ­neşti, în ediţia originală de la 1885, dăruită de un admirator din Caracal, sunt trei lucruri de preţ din cufărul meu cu cân­tece şi "comori". Între aceste comori se mai află şi câteva frumoase cămăşi, dă­ruite, tot aşa, de oameni cărora le-au plăcut cânte­cele mele, şi care, la sfârşitul concertelor, ve­neau şi mi le puneau pe umeri, fără să-mi spună măcar cum îi cheamă. Cântecul mi-a fost reazem în viaţă. Bu­nicul meu, Ioniţă Creţeanu, cel cu "glas de clopot!", spu­nea că el cântă nu "să fie de fală", ci că-i e "inima amară", la fel spun eu, "nu cânt că ştiu cânta/ dar mi-astâmpăr inima/ şi-ălui de m-o asculta!". Când eram copil şi încercam a pricepe lucrurile şi sufletele oamenilor, am întrebat-o odat' pe bunica: "Muică, da' de ce cântă omu'?" "Muică", mi-a zis, "cântă ca să-i vie inima la loc."! Aşa cânta omul, în singu­rătate, de dor ori de amar, şi împreună cu semenii, la veselie. Iar acum... unde te uiţi, peste tot, oamenii, şi când se adună, stau fiecare cu tabletele şi telefoanele în mână şi se uită încruntaţi în ele. Nu-i a bună. Stau şi mă întreb: lor, oare, cum le vine inima la loc?...