Era deja anul 2014 şi se făcea dimineaţă. De săptămâni, eram internat în spital, cu perfuzii în amândouă braţele. În patul meu de lângă fereastră, stăteam cu ochii deschişi şi aşteptam să intre cineva, să-şi amintească cineva de-un Bogdan pierdut între muribunzi. Alţi trei bărbaţi zăceau nemişcaţi în colţurile încăperii - unul lângă uşă, alături de mine, ceilalţi doi, aproape de baia din care se auzeau, rar, căzând picuri din ţeava chiuvetei. Un televizor pitic zumzăia încet pe-un dulap înalt. Nu-l vedeam, dar auzeam, stins, ştiri foarte înflăcărate: "Ce superstiţii au vedetele la începerea noului an... Dacă te îmbraci colorat de Revelion, viaţa îţi va fi colorată tot anul... Gândeşte pozitiv, în prima zi de Anul Nou...". Şi altele asemenea.
Toţi trei oamenii din salonul acela, cu un grad avansat de ciroză, aveau să moară imediat după anul nou. Printr-un calcul medical, mi s-a stabilit şi mie un scor al posibilei perioade de supravieţuire, în vederea unui transplant. (Ştiinţific vorbind, ar fi trebuit să mor în preajma Crăciunului.) Aşadar, termenul îmi cam expirase. Puteam să mor azi, diseară, acum. Ce rost mai avea să mă uit la ştirile acelea cu superstiţii pentru... noul an? Dar cei trei bărbaţi insistau să ţinem televizorul deschis. Erau pe moarte, ştiau asta, dar tot voiau să vadă cum au petrecut maneliştii Revelionul. O superstiţie disperată. Televizorul îi ţinea în priză cu viaţa. Câtă vreme funcţiona, finalul părea mai departe. Iar eu nu puteam pricepe aşa ceva...
Şi totuşi, am avut şi eu câteva superstiţii. Nişte credinţe secrete de-ale mele, pe care le-am urmat, cumva, din adâncul subconştientului, dându-mi seama că sunt singurele lucruri salvatoare care mi-au mai rămas. În stările astea de dinaintea sfârşitului, nu eşti niciodată chiar singur. Fiinţa ta găseşte anumite lucruri care "te ţin", în fiecare clipă, un fel de "prieteni invizibili" pe care-i ai cu tine, înlăuntrul tău, oricât de rău ţi-ar fi. Abia acum îmi dau seama de asta. În spitalul acela, am verificat o lege a universului: că "Dumnezeu nu-ţi dă niciodată mai mult decât poţi duce". Niciodată! Niciodată un strop mai mult. Dar nici tu să nu-I ceri mai mult. Vestea asta colosală, copleşitoare, prea mare pentru tine, că s-ar putea să nu mai fii, te face să trăieşti într-un prezent continuu, atent la cele mai mărunte fapte din jur, te ajută să investeşti lucruri, întâmplări sau oameni, cu puteri nemaivăzute, ca şi cum toate s-ar prechimba, printr-o vrajă, în lucruri şi făpturi dintr-un "basm al tău", personal, în care joci clipă de clipă. Un straniu instinct de apărare te-ndeamnă să fii prezent, să-ţi foloseşti puterile strict pentru ce poţi face în clipa asta. Pentru nimic mai mult. Să nu-ţi aminteşti de trecut, să nu mai speri nimic. Nici măcar însănătoşirea. Să fii treaz, atent în jur, la fiecare amănunt ce capătă puteri pe care nu le-ar avea într-o viaţă obişnuită. O cută a cearşafului, un foşnet, o rază de soare... Să le simţi cu toată fiinţa, pînă în ultima ta celulă. Să te priveşti pe tine însuţi de undeva de sus şi să-ţi dai seama că există lucruri pe care nu le vei mai putea face niciodată. Să alergi, să călătoreşti, să te joci cu copiii tăi, să iubeşti o femeie... Să elimini, pe rând, bucuriile vieţii una câte una, găsind mulţumire în lucruri tot mai mici şi mai mici. O uriaşă compasiune te cuprinde, când conştientizezi singurătatea vieţii tale, o milă tandră faţă de tine şi de toţi oamenii din jur, faţă de tot ce există, până la lacrimi, făcând cumva din moartea ta un eveniment epocal, eroic aproape, dar care parcă nu se poate întâmpla chiar acum, căci acum e atâta frumuseţe în jur şi atâta duioşie... Şi-ţi vine să-ţi plângi de milă, zâmbind cu lacrimi şi dragoste: "Măi Bogdănaşule, bietul de tine...". Ca şi cum nu poate fi adevărat.
Acceptarea! Că tot ce se întâmplă este adevărat. Asta mi-a fost superstiţia. Că tot ce e-n trecut sau în viitor, pur şi simplu nu mai există. Că nu mai ai de ce să afli lucruri noi, nu mai ai nevoie de ziare, de ştiri, de televizor sau de cărţi - la toate renunţasem de mult, pe rând. Apoi, după cărţi, am început să-mi scot din gânduri şi oamenii. Părinţii, prietenii, copiii mei, oricine mi-ar fi putut provoca amintiri dureroase. Nu i-am lăsat să vină să mă viziteze, de frică. Din teama că apoi ei vor pleca, lăsându-mă iarăşi aici, singur şi netrebnic, gândindu-mă la toţi, la ei toţi, care-şi duc viaţa mai departe, fără mine. Să-nveţi să trăieşti doar cu ce ai, cu oamenii pe care-i vezi aici, înaintea ochilor. E de ajuns. Apoi, dintre toţi, doar cu unul singur. O doctoriţă. O femeie tânără, în care mi-am pus absolut toate energiile supravieţuirii. Întreaga viaţă, în mâinile ei. Un medic care îşi depăşea, adesea, atribuţia şi programul de vizite ca să vorbească cu mine la telefon, să se intereseze de starea mea, dându-mi curaj şi râzând împreună, în miez de noapte, despre lucruri neînsemnate. Şi care odată, când eram la terapie intensivă, m-a prins cu amândouă mâinile de umeri şi m-a privit în ochi, zicând:
Un singur om. O rază de soare. Superstiţiile mele secrete, de păcălit moartea, în care mi-am ascuns toată nădejdea. Chiar dacă asta însemna să mă mint singur, am crezut în ele nesmintit.
În acel ianuarie, a fost cel mai frumos soare de iarnă pe care l-am văzut vreodată. În fiecare zi, de pe la zece dimineaţă şi până mult după amiază. Felul acela de soare ce ţâşneşte argintiu şi ascuţit din orizont şi care umple, brusc, toată lumea, invadând lucrurile c-o lumină ce vine parcă dinăuntrul lor, însufleţindu-le. Un soare pe care l-am căutat apoi şi afară, în parcul spitalului. N-am visat altceva decât să cobor şi să stau câteva minute la soare. Să se termine programul de perfuzii, să mă îmbrac şi să cobor. Dar perfuziile nu se terminau, iar medicii nu mă lăsau nicicum, fără însoţitor, nici până la capătul culoarului, căci abia puteam merge. Stăteam în patul meu de sub fereastra cea mare a salonului, lăsând lumina să-mi înfierbânte faţa şi lăudam mereu soarele, ca un nebun. Le ziceam bolnavilor, asistentelor, îi şi enervam cu delirurile mele despre soare, şi număram, în tub, picăturile perfuziilor, rugându-mă în gând să se termine odată, să mă ridic, să mă îmbrac şi să ies. În cele din urmă am reuşit, tot, cu ajutorul complice al doctoriţei mele dragi. Doar ea a simţit că asta îmi va face mai bine decât toate perfuziile şi medicamentele pe care le înghiţeam. M-am îmbrăcat cu hainele mele, pe care nu le mai purtasem de-atâta timp. Bocanci, fular... ce minunate lucruri... şi am ieşit. Am respirat adânc aerul plin de soare al iernii. M-am uitat la copacii scheletici, plini de soare şi ei. La oamenii ce răsuflau fuioare de soare, înconjuraţi fiecare de halouri aurii de lumină. Oameni! Atât de mulţi oameni! Am luat-o pe aleile din spatele imensei clădiri, spre bisericuţa de lemn a spitalului, şi acolo m-am aşezat pe o bancă. E o pace acolo, o linişte prin care auzi parcă fiecare freamăt al universului, fiecare melodie îndepărtată care se cântă pe pământ... zborul rar al unei păsări săgetând prin ramuri sihastre... Şi cerul acela, la capătul căruia străluceşte, prin ceţuri, soarele, ca o scânteie orbitoare de argint. Auzi zăpada în jur, peste tot, cum se topeşte prin parcul pustiu. Şi lumina curgând în dâre argintii, pe aleile ude. Prin uşile deschise ale bisericii, răzbat mereu liturghii de alean, dindărătul altarului, în care nu este nimeni. Mai ai un sfert de oră să vezi toate astea. Un sfert de oră şi trebuie să te întorci. Dar un sfert de oră care te-ndeamnă să supravieţuieşti, să-ţi fie dor, să cauţi, din nou, soarele. Soarele cel dătător de viaţă. Asta a fost, de fapt, cea mai mare superstiţie a mea. Că soarele însuşi ar avea puterea să mă ţină în viaţă. Măcar până mâine. Apoi iar până mâine... Până când o mai fi.
După operaţia aceea de transplant, m-au adus cu targa într-un salonaş alb c-o fereastră spre răsărit, în care aveam să stau singur, mereu în plină lumină. Când am intrat, mi-am întors ochii spre geam şi am zâmbit. Ţin minte bine asta. Ca şi cum mi-aş fi amintit de un prieten drag, care mă aştepta, făcându-mi o surpriză. "Aaa, tu eşti?", am râs, uitându-mă mereu către el. Prietenul meu, Soarele. Nicicând nu mi-a fost mai bun prieten decât în zilele acelea. Niciodată n-a fost mai frumos decât atunci, când coboram din spitalul imens, la întâlnirea cu el, în mijlocul oamenilor plini de lumină. Fie şi numai pentru un sfert de oră. Mereu, când mai ai doar un sfert de oră, totul este cel mai frumos.
Reproduceri după lucrări de ION NICODIM
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
