Era deja anul 2014 și se făcea dimineață. De săptămâni, eram internat în spital, cu perfuzii în amândouă brațele. În patul meu de lângă fereastră, stăteam cu ochii deschiși și așteptam să intre cineva, să-și amintească cineva de-un Bogdan pierdut între muribunzi. Alți trei bărbați zăceau nemișcați în colțurile încăperii - unul lângă ușă, alături de mine, ceilalți doi, aproape de baia din care se auzeau, rar, căzând picuri din țeava chiuvetei. Un televizor pitic zumzăia încet pe-un dulap înalt. Nu-l vedeam, dar auzeam, stins, știri foarte înflăcărate: "Ce superstiții au vedetele la începerea noului an... Dacă te îmbraci colorat de Revelion, viața îți va fi colorată tot anul... Gândește pozitiv, în prima zi de Anul Nou...". Și altele asemenea.
Toți trei oamenii din salonul acela, cu un grad avansat de ciroză, aveau să moară imediat după anul nou. Printr-un calcul medical, mi s-a stabilit și mie un scor al posibilei perioade de supraviețuire, în vederea unui transplant. (Științific vorbind, ar fi trebuit să mor în preajma Crăciunului.) Așadar, termenul îmi cam expirase. Puteam să mor azi, diseară, acum. Ce rost mai avea să mă uit la știrile acelea cu superstiții pentru... noul an? Dar cei trei bărbați insistau să ținem televizorul deschis. Erau pe moarte, știau asta, dar tot voiau să vadă cum au petrecut maneliștii Revelionul. O superstiție disperată. Televizorul îi ținea în priză cu viața. Câtă vreme funcționa, finalul părea mai departe. Iar eu nu puteam pricepe așa ceva...
Și totuși, am avut și eu câteva superstiții. Niște credințe secrete de-ale mele, pe care le-am urmat, cumva, din adâncul subconștientului, dându-mi seama că sunt singurele lucruri salvatoare care mi-au mai rămas. În stările astea de dinaintea sfârșitului, nu ești niciodată chiar singur. Ființa ta găsește anumite lucruri care "te țin", în fiecare clipă, un fel de "prieteni invizibili" pe care-i ai cu tine, înlăuntrul tău, oricât de rău ți-ar fi. Abia acum îmi dau seama de asta. În spitalul acela, am verificat o lege a universului: că "Dumnezeu nu-ți dă niciodată mai mult decât poți duce". Niciodată! Niciodată un strop mai mult. Dar nici tu să nu-I ceri mai mult. Vestea asta colosală, copleșitoare, prea mare pentru tine, că s-ar putea să nu mai fii, te face să trăiești într-un prezent continuu, atent la cele mai mărunte fapte din jur, te ajută să investești lucruri, întâmplări sau oameni, cu puteri nemaivăzute, ca și cum toate s-ar prechimba, printr-o vrajă, în lucruri și făpturi dintr-un "basm al tău", personal, în care joci clipă de clipă. Un straniu instinct de apărare te-ndeamnă să fii prezent, să-ți folosești puterile strict pentru ce poți face în clipa asta. Pentru nimic mai mult. Să nu-ți amintești de trecut, să nu mai speri nimic. Nici măcar însănătoșirea. Să fii treaz, atent în jur, la fiecare amănunt ce capătă puteri pe care nu le-ar avea într-o viață obișnuită. O cută a cearșafului, un foșnet, o rază de soare... Să le simți cu toată ființa, pînă în ultima ta celulă. Să te privești pe tine însuți de undeva de sus și să-ți dai seama că există lucruri pe care nu le vei mai putea face niciodată. Să alergi, să călătorești, să te joci cu copiii tăi, să iubești o femeie... Să elimini, pe rând, bucuriile vieții una câte una, găsind mulțumire în lucruri tot mai mici și mai mici. O uriașă compasiune te cuprinde, când conștientizezi singurătatea vieții tale, o milă tandră față de tine și de toți oamenii din jur, față de tot ce există, până la lacrimi, făcând cumva din moartea ta un eveniment epocal, eroic aproape, dar care parcă nu se poate întâmpla chiar acum, căci acum e atâta frumusețe în jur și atâta duioșie... Și-ți vine să-ți plângi de milă, zâmbind cu lacrimi și dragoste: "Măi Bogdănașule, bietul de tine...". Ca și cum nu poate fi adevărat.
Acceptarea! Că tot ce se întâmplă este adevărat. Asta mi-a fost superstiția. Că tot ce e-n trecut sau în viitor, pur și simplu nu mai există. Că nu mai ai de ce să afli lucruri noi, nu mai ai nevoie de ziare, de știri, de televizor sau de cărți - la toate renunțasem de mult, pe rând. Apoi, după cărți, am început să-mi scot din gânduri și oamenii. Părinții, prietenii, copiii mei, oricine mi-ar fi putut provoca amintiri dureroase. Nu i-am lăsat să vină să mă viziteze, de frică. Din teama că apoi ei vor pleca, lăsându-mă iarăși aici, singur și netrebnic, gândindu-mă la toți, la ei toți, care-și duc viața mai departe, fără mine. Să-nveți să trăiești doar cu ce ai, cu oamenii pe care-i vezi aici, înaintea ochilor. E de ajuns. Apoi, dintre toți, doar cu unul singur. O doctoriță. O femeie tânără, în care mi-am pus absolut toate energiile supraviețuirii. Întreaga viață, în mâinile ei. Un medic care își depășea, adesea, atribuția și programul de vizite ca să vorbească cu mine la telefon, să se intereseze de starea mea, dându-mi curaj și râzând împreună, în miez de noapte, despre lucruri neînsemnate. Și care odată, când eram la terapie intensivă, m-a prins cu amândouă mâinile de umeri și m-a privit în ochi, zicând: "Tu n-ai cum să mori, Bogdan, înțelegi?!", "Ești pacientul meu preferat". Vorbe care au fost de ajuns, cât să mă facă fericit zile-ntregi. Mi-am abandonat existența în mâinile acestei femei micuțe, cu părul lung și purtări de școlăriță oacheșă, urmând-o în toate, dându-i în mintea mea puteri supraomenești, fără a mă îndoi o clipă că tot ce spune înseamnă salvarea mea. Am nutrit superstiția asta, că atâta vreme cât va fi lângă mine, răul cel mare mă va ocoli. Superstiția că ai "un om care-ți poartă noroc", doar al tău, singurul de care trebuie să te agăți cu toate puterile. "Să treacă și noaptea asta și să apară, iarăși, îmbrăcată în halatul ei alb". La asta mă gândeam mereu. Să vină, să se așeze pe pat, la picioarele mele, să mă întrebe zâmbind "Ce mai faci, Bogdan?", iar eu să răspund timid "Bine. Foarte bine". Și să răsară soarele în fereastra spitalului.
Un singur om. O rază de soare. Superstițiile mele secrete, de păcălit moartea, în care mi-am ascuns toată nădejdea. Chiar dacă asta însemna să mă mint singur, am crezut în ele nesmintit.
În acel ianuarie, a fost cel mai frumos soare de iarnă pe care l-am văzut vreodată. În fiecare zi, de pe la zece dimineață și până mult după amiază. Felul acela de soare ce țâșnește argintiu și ascuțit din orizont și care umple, brusc, toată lumea, invadând lucrurile c-o lumină ce vine parcă dinăuntrul lor, însuflețindu-le. Un soare pe care l-am căutat apoi și afară, în parcul spitalului. N-am visat altceva decât să cobor și să stau câteva minute la soare. Să se termine programul de perfuzii, să mă îmbrac și să cobor. Dar perfuziile nu se terminau, iar medicii nu mă lăsau nicicum, fără însoțitor, nici până la capătul culoarului, căci abia puteam merge. Stăteam în patul meu de sub fereastra cea mare a salonului, lăsând lumina să-mi înfierbânte fața și lăudam mereu soarele, ca un nebun. Le ziceam bolnavilor, asistentelor, îi și enervam cu delirurile mele despre soare, și număram, în tub, picăturile perfuziilor, rugându-mă în gând să se termine odată, să mă ridic, să mă îmbrac și să ies. În cele din urmă am reușit, tot, cu ajutorul complice al doctoriței mele dragi. Doar ea a simțit că asta îmi va face mai bine decât toate perfuziile și medicamentele pe care le înghițeam. M-am îmbrăcat cu hainele mele, pe care nu le mai purtasem de-atâta timp. Bocanci, fular... ce minunate lucruri... și am ieșit. Am respirat adânc aerul plin de soare al iernii. M-am uitat la copacii scheletici, plini de soare și ei. La oamenii ce răsuflau fuioare de soare, înconjurați fiecare de halouri aurii de lumină. Oameni! Atât de mulți oameni! Am luat-o pe aleile din spatele imensei clădiri, spre bisericuța de lemn a spitalului, și acolo m-am așezat pe o bancă. E o pace acolo, o liniște prin care auzi parcă fiecare freamăt al universului, fiecare melodie îndepărtată care se cântă pe pământ... zborul rar al unei păsări săgetând prin ramuri sihastre... Și cerul acela, la capătul căruia strălucește, prin cețuri, soarele, ca o scânteie orbitoare de argint. Auzi zăpada în jur, peste tot, cum se topește prin parcul pustiu. Și lumina curgând în dâre argintii, pe aleile ude. Prin ușile deschise ale bisericii, răzbat mereu liturghii de alean, dindărătul altarului, în care nu este nimeni. Mai ai un sfert de oră să vezi toate astea. Un sfert de oră și trebuie să te întorci. Dar un sfert de oră care te-ndeamnă să supraviețuiești, să-ți fie dor, să cauți, din nou, soarele. Soarele cel dătător de viață. Asta a fost, de fapt, cea mai mare superstiție a mea. Că soarele însuși ar avea puterea să mă țină în viață. Măcar până mâine. Apoi iar până mâine... Până când o mai fi.
După operația aceea de transplant, m-au adus cu targa într-un salonaș alb c-o fereastră spre răsărit, în care aveam să stau singur, mereu în plină lumină. Când am intrat, mi-am întors ochii spre geam și am zâmbit. Țin minte bine asta. Ca și cum mi-aș fi amintit de un prieten drag, care mă aștepta, făcându-mi o surpriză. "Aaa, tu ești?", am râs, uitându-mă mereu către el. Prietenul meu, Soarele. Nicicând nu mi-a fost mai bun prieten decât în zilele acelea. Niciodată n-a fost mai frumos decât atunci, când coboram din spitalul imens, la întâlnirea cu el, în mijlocul oamenilor plini de lumină. Fie și numai pentru un sfert de oră. Mereu, când mai ai doar un sfert de oră, totul este cel mai frumos.
Reproduceri după lucrări de ION NICODIM