ION CREȚEANU (Rapsod popular) - "Muică, da' de ce cântă omu'?"

- Îmbrăcat în opinci, cu ipingeaua roșie și înflorată pe umeri, duce în lume balade magnifice, despre neamul cel mândru al oltenilor din câmpia Romanaților. Nedespărțit de cobza veche de o sută de ani, bate rotundul pământului, convins că trecutul are, încă, multe de spus -

Bunicul cu glas de clopot

- Interpreții de muzică populară sunt legați pe viață, prin cântecele și portul lor țărănesc, de obâr­șie. Mare trebuie să fie mândria de a duce în lume, prin cântec, frumusețea unei vetre vechi ro­mâ­nești...

- Eu sunt oltean. Am copilărit la Voineasa, în județul Olt, un sat frumos și bogat, așezat între dealuri și câmpia Romanațiului, înconjurat de zăvoaie și de păduri de stejar, prin care curg pâraie ce se varsă, toate, în Olteț. Acolo, deschizând eu ochii în lu­me, pe la vreo patru anișori, am auzit întâia dată lă­utarii sa­tului. Cântau balade minunat de frumoase, acompa­nia­te pe corzi de cobză, ori tremurat la fluier, despre vremi și eroi duși demult. La noi în sat erau două tarafuri - unul de lăutari țărani, care cânta "de as­cul­tare", doine și balade, și altul de țigani - aceștia din urmă cântau la joc, hori repezi și sârbe înfocate. În vremea copilăriei mele, deja bătrânii baladiști țărani se duseseră, mai trăiau din tot taraful vreo doi-trei oameni, toți Cre­țeni. În familia noastră s-a cântat din vechime. Bunicul dinspre tată nu cânta în taraf, dar avea o voce ce făcea să răsune întreg văzduhul, când îi dădea drumul, lucrând pe câmp, venind acasă pe sub poala pădurii, ori stând pe prag, cu gândurile și cu un pahar de vin vechi alături. Și acum bătrânii satului își mai amin­tesc de bunicul meu și vorbesc despre el: "Gla­sul lui nea Ioniță Crețeanu era așa de puternic și de pătrunzător, că se auzea și de la doi kilometri, di­mineața, pe răcoare! Avea glas de clo­pot!!!" Bunicul era și mare po­ves­titor, cât stătea cu vitele pe islaz, toți copiii se adunau în jurul lui, ca să-i asculte basmele și poveștile, și toți mă invidiau, că știau că eu le ascult și seara, la ceasurile de liniște dina­inte de culcare.

- În Oltenia nu sunt munți. Din ce-și adună satele frumusețea?

- Din largul zării și dealurile vălurite ca-n rai. Nu cred că există în lume răsărituri de soare mai frumoase ca pe la noi. Îmi aduc amin­te ca azi cum dimineața, în zori, vedeam primele sulițe ale luminii ridicându-se din Olteț, și apoi mărețul soare roșu încălzea tot pă­mân­tul, zvânta firele ierbii, încărcate de rouă. Oltețul, spre vărsarea sa în Olt, spre Osi­ca de Jos - Cioroiu, pe unde trecea Iancu Jianu Oltul, părea o căldare din care ieșeau flăcări. Și apoi urmau zilele lungi, de vară, și apusurile peste sat, și zgomotele din ogrăzi arătând că oamenii se întorseseră de la câmp și grijeau de ani­male, iar copiii se jucau nestingheriți până ce cina era gata și se adunau cu toții în jurul mă­suțelor joase de lemn, pe care trona mămăliga, galbenă, mare, ca sfân­tul soare. Și apoi, pacea... tăcerea, stelele mari, care atârnau deasupra satu­lui, și somnul binecuvântat de ru­găciune. Și apoi, iarăși zorii! Și iernile aveau frumu­sețea lor, deși în Oltenia iernile-s grele, cu zăpezi mari, dar ță­ranul avea pe atunci putina cu varză, jumeri din porc, putina cu "murători", sacul cu mălai și butoiul cu vin. Și inima ușoa­ră! Iarna, mai ales, era timp mai mult de povestit și de cântat.

Zeii călușari

- Sudul românesc e locul un­de s-au născut dintâi călușarii, faimoșii magi-dansatori. I-ați apucat?

- Când am mai crescut, am intrat și eu în horă, și apoi în Că­luș. După Paști, până la Rusalii, se juca jocul acesta de către tinerii satului. Bătrânii și acum "fac din Căluș". Oamenii așteptau cu bucu­rie călușarii ca pe niște zei care băteau pământul, să-l purifice, să vindece pe oamenii betegi. Era o datină veche, și pentru ea satul se pregătea cu mai multe zile înainte. Era bine să privești și, mai ales, să dansezi călușul, pentru că dansul și rit­mul acela te fac să intri într-o transă, erai magnetizat, pur și simplu, puteai să dansezi ore în șir, fără să simți oboseala. Spre bucuria mea, am întâlnit acest ritual și în satele de români de la sudul Dunării, exact cum se juca atunci când eram eu copil, și nu cum se joacă acum în festivaluri, în stil acrobatic, pentru spectacol (am auzit că au admis și fete în Căluș, ceea ce e un sacrilegiu).

- Lumea satului oltenesc era mult diferită de-acum?

- În copilăria mea, cum vă spuneam, lucrurile erau în rosturile lor din bătrâni, iar firii oamenilor li se adăuga o mândrie anume, venită hăt, dintr-o istorie a locului spec­taculoasă, la care făceau trimitere toate legendele, cântecele, baladele și istoriile locului. Dar chiar și fi­ința lor era aparte, pentru că isco­dind genealogiile familiilor, le gă­seai ca fiind rubedenii ale unor hai­duci vestiți, dar și neamuri sărăcite ori copii din flori ai boierilor mari și domnitorilor, cum erau Tudor Vla­­di­mirescu, Brâncovenii ori Mi­hai Viteazul. Toate aces­tea repre­zen­tau o conștiință puternică pen­tru oamenii în mijlocul cărora am venit pe lume și am crescut, vizi­bilă încă și astăzi în semeția lor. Eu am crescut cu această conștiință, că aparțin unui neam de seamă. Mi-a fost inoculată de mic copil. Așa că, pe la vreo patru-cinci anișori, țin minte, m-am urcat pe o butu­ru­gă uriașă, care era în mijlocul bătăturii noastre și pe ca­re bunicul ascuțea coasa ori bătea sapa, și am în­ceput să cânt din toate puterile, păsărilor din văzduh și oră­tăniilor din ogradă, cântecul "Cucule, mare duș­man". Aceea a fost pentru mine prima scenă. Mai apoi au urmat și baladele învățate de la bunicul, care nu erau altceva decât istoria, povestită prin cântec, a locului.

"Brâncoveanu Constandin, boier drept și domn creștin"

- Ce eroi ai istoriei populează baladele vechi oltenești?

- Cel mai grăitor exemplu este al Brân­co­venilor. Iată, de pildă, cântecele îl po­menesc pe Preda Brâncoveanu, care avea moșii întinse și stăpânea Voineasa și toate satele dimprejur, pentru că era un boier bun și drept. Ca și Constandin, viitorul domnitor, nepotul său. Tragedia acestuia din urmă a mișcat puternic conștiințele oltenilor, care cunoșteau aceste familii de os domnesc și care au ținut să îi nemurească prin cântece de vitejie și balade sfâșietoare. O legendă din partea locului povestește cum domnitorul Matei Basarab, bunicul lui Preda Brânco­veanu, avea o boală de piele și s-a spălat în­tr-un izvor din pădure, vindecându-se ca prin mi­nune. Iar pe locul acela, drept mulțumire lui Dum­ne­zeu că a făcut cu putință lucrul acesta, a zidit frumoasă mânăstire, numită apoi Brâncoveni. În fiecare vineri după Paști, de sărbătoarea Izvorului Tă­măduirii, iz­vo­rul acela în care s-a spălat Matei Basa­rab izbucnește cu și mai mare putere, curge năvalnic pentru trei zile, ca apoi să-și micșoreze din nou debitul, la un firicel de apă, indiferent dacă Paștele pică devreme, "mai în iarnă" cum zic bătrânii, ori târ­ziu, în mai. Tot pe-acolo, spre Balș, la vreo opt kilometri, pe Olteț în sus, e Mânăstirea Mâinești, unde Iancu Jianu se ascun­dea atunci când era urmărit de poteră, într-un tunel aproape prăbușit și care trecea pe sub râu. Oamenii îl pomenesc și acum ca pe unul de-al lor. Iancu Jianu avea rude la Dobruna, aproape de noi. Iar lângă noi, în satul Racovița, comuna Voinești, mai există încă pri­ma biserică în care a slujit popa Radu Șapcă, revo­luționarul de la 1848. Mai sus, pe Olteț, este Mânăs­tirea Călui, ctitorie a fraților Buzești, căpitanii lui Mihai Viteazul.

- Domnule Crețeanu, umblați prin lume cu cobza și cu un sac de comori: străvechi balade istorice. Care vă sunt mai dragi, între ele?

- Am pornit cu cântecul de mic, cum vă spuneam, și am luat cu mine în traistă doinele și baladele pe care le știam de-acasă și de la lăutarii din sat - despre haiducii Corbea, Miu, Mărunțelu, Gheorghe, Iancu Jianu și multe altele. Dar m-am întâlnit cu ele și-n alte părți. Odată, la sud de Dunăre, am găsit o variantă a baladei "Miorița" care îmi place din cale-afară, pentru că în ea, cei trei ciobani se luptă, iar cel mai tânăr nu acceptă moartea cu seninătate, ci se luptă pentru viața și averea lui, turma de oi. Cântând această baladă, mi-am făcut un mare prieten, pe Marco Lucchese, poet italian și profesor de literatură comparată la Universitatea din Rio de Janeiro, Brazilia, câștigător al Premiului "Marin Sorescu" pentru poezie, la Festi­valul de la Craiova. Acum șase ani, când l-am cu­noscut, Marco știa deja 18 limbi străine și a vrut să învețe și limba ro­mână, de dragul lui Emi­nescu și al cântecului nostru tradițional. Atât de mult i-au plăcut baladele pe care i le-am cântat, că a doua zi, când a plecat spre aeroport, a ținut morțiș să-l duc eu de la Craiova la București, ca să îi mai cânt și să îi mai povestesc. Mai cu seamă doina "Oltenaș de peste Olt" îi plăcea și m-a pus să i-o cânt de mai multe ori, ca s-o învețe și el, iar când ne-am apropiat de București, mi-a spus: "Ce popor miraculos sun­­teți voi, de izvo­diți astfel de versuri shakespeareiene!". Marco e acum membru plin al Academiei bra­ziliene, dar tot mai vine din doi în doi ani la Craiova, și cum ajunge, mă caută întâi pe mine. Întorcându-ne la balade, două din ele sunt lipite de inima mea: "Cântecul lui Mihai Vi­teazu" pe care îl știu de la bunicul meu (l-a auzit în târg la Co­rabia, între răz­boa­ie, cân­tat la băutul unui adăl­maș) și "Balada lui Brân­co­vea­nu", pe ca­re am cu­les-o de la mai­cile de la Mâ­năstirea Brâncoveni. Mai apoi am au­zit-o cân­tată și la nuntă, și la bo­tez, și la înmor­mân­tare, atât de adânc era săpată în inimi, aproape că fă­cea parte dintre cân­tecele de cere­monial care însoțesc aces­te eveni­mente ale vieții oamenilor din satele olte­nești. Tăria domni­torului în fața masacrului familiei sale și puternica sa credință în Dumnezeu erau o emblemă, un crez pentru oltenii mei. Când o cânt, de fiecare dată îmi dau lacrimile. Pentru mine, "Balada lui Brân­coveanu" nu e doar o înșiruire de versuri, ci un tablou viu, cutremurător, un film care pornește în min­tea mea de la primul vers și până la ultimul: "Doam­ne, fie voia Ta!". Am cântat mult anul trecut această baladă, pentru că a fost Anul Co­me­morativ Brâncoveanu, am cântat-o și la Mo­go­șoaia, și la Ho­rezu, ctitoriile sale, și la Ateneul Ro­mân, și la Muzeul Țăranului Român, și în multe alte locuri din țară, dar tot mi se pare că nu am cântat-o îndeajuns, cât să înțeleagă toți românii ce înaintași de seamă am avut și cât ne obligă pe noi, astăzi, să le urmăm cu cinste.

Bătrânul cobzar

- Cum ați ajuns cu baladele dvs. pe scenă?

- Foarte devreme am devenit conștient de valoarea acestor cântece și, mai ales, de uimirea, încân­tarea, frea­mă­tul interior al celor care cântau și ascultau acest gen de cântece bătrânești, fie că era un eve­ni­ment al vieții satului, fie un cere­mo­nial, fie că erau simple întâlniri la crâșmă, ori între vecini, la clăci, când însoțind lucrul, se spuneau snoave, povești cu sau fără perdea. Dar aceste cân­tece, când se cân­tau, scoteau din piepturi ofta­turi adânci și impuneau o solemnitate a ascul­tătorilor, semn că-i atingeau în străfunduri. Toate acestea au sprijinit darul și dorința mea de a cânta mai departe aceste cântece, de a le face cunoscute generațiilor viitoare, de a nu le lăsa să se piardă în uitare. Mai apoi, când am mers la Facultatea de Elec­trotehnică din Craiova, ca să mă fac inginer, am în­vățat a cânta la cobză de la bătrânul cobzar Ioan Șer­ban, poreclit "Tarzan" (același de la care a învățat să cânte la cob­ză și Tu­dor Gheorghe de la Podari). Iar cobza bă­trâ­nului mi-a revenit mie moștenire, e aceas­ta la care cânt și acum, are aproape o sută de ani (am recon­diționat-o, acum câți­va ani, la un meșter lutier de la Reghin). Am cântat și la che­furile din cămin, și la nunțile colegilor, și în fes­tivalurile studen­țești ale vremii, dar, peste tot, m-am încă­pățânat să cânt ace­leași cântece vechi, așa cum le învățasem din satul meu.

- Și răsplata a venit. De 40 de ani încoace, cân­tați neîn­trerupt, pe scene din țară și din străină­tate, și ați primit nu­meroase recunoașteri pentru ceea ce faceți. Ce vă spun astăzi con­sătenii dvs. cu care vă în­tâlniți pe uliță, acasă, în sat?

- Cei mai mulți încearcă să mă "dom­nească", dar eu le spun că trebuie să mă vadă tot așa, ca pe un fiu al satului, cum eram înainte de a ple­ca dintre ei la școală, pentru că nu s-a schim­bat nimic în mine, sunt același. Lo­cuiesc la Craiova, însă casa părintească de la Voineasa de Ro­manați este paradisul meu. Să umblu pe pă­duri cântând, să ascult glasul păsărilor. Îmi place la fel de mult ca în copilărie să merg desculț prin iarbă, să cercetez stupii de albine pe care-i am acolo, să îngrijesc de ei și de grădină, de pomii din livadă și de vie. Am învățat apicultura de la tatăl și de la bunicul meu, iubesc și respect albinele, pentru lecția lor de muncă nepre­getată și de smerenie. Nu-mi e frică de ele, iar ele îmi cunosc mirosul și se urcă pe mine, de drag, până mă acoperă, fără să mă înțepe câtuși de puțin. Fac lucrurile așa cum le-am apucat, am păstrat casa părin­tească așa cum era, fără să o "modernizez". Mi-am luat nevastă o fată din satul vecin, satul mamei mele, o femeie de toată is­prava, care a știut să-i crească frumos pe cei doi copii ai noștri, și care mi-a fost de mare sprijin în încer­că­rile vieții, când am avut probleme de sănătate. Cred că aș fi murit dacă n-aș fi avut credință și rugăciune multă la Maica Domnului, dacă n-aș fi avut-o pe soția mea alături, și dacă n-aș mai fi putut cânta!

Cufărul cu cântece și comori

- Vă pun o întrebare care să încheie basmul cel frumos pe care l-ați povestit. Care sunt lucrurile de care nu vă despărțiți niciodată, când vă pregătiți cufărul pentru drum?

- De la bunica dinspre tată am cea mai valoroasă cămașă din colecția mea de costume, cea pe care ea a țesut-o și a cusut-o pentru tatăl meu, în 1934, îna­inte ca el să plece la Școala de Ofițeri. O cămașă de mire, știind că, bolnavă fiind, nu avea cum să-și mai vadă feciorul ginere. Această cămașă, cobza de la bă­trânul lăutar din Craiova, Ion "Tarzan", și prețioasa culegere a lui G. Dem Teodorescu de poezii și cân­tece bătrâ­nești, în ediția originală de la 1885, dăruită de un admirator din Caracal, sunt trei lucruri de preț din cufărul meu cu cân­tece și "comori". Între aceste comori se mai află și câteva frumoase cămăși, dă­ruite, tot așa, de oameni cărora le-au plăcut cânte­cele mele, și care, la sfârșitul concertelor, ve­neau și mi le puneau pe umeri, fără să-mi spună măcar cum îi cheamă. Cântecul mi-a fost reazem în viață. Bu­nicul meu, Ioniță Crețeanu, cel cu "glas de clopot!", spu­nea că el cântă nu "să fie de fală", ci că-i e "inima amară", la fel spun eu, "nu cânt că știu cânta/ dar mi-astâmpăr inima/ și-ălui de m-o asculta!". Când eram copil și încercam a pricepe lucrurile și sufletele oamenilor, am întrebat-o odat' pe bunica: "Muică, da' de ce cântă omu'?" "Muică", mi-a zis, "cântă ca să-i vie inima la loc."! Așa cânta omul, în singu­rătate, de dor ori de amar, și împreună cu semenii, la veselie. Iar acum... unde te uiți, peste tot, oamenii, și când se adună, stau fiecare cu tabletele și telefoanele în mână și se uită încruntați în ele. Nu-i a bună. Stau și mă întreb: lor, oare, cum le vine inima la loc?...