Deşi participa la cele mai multe dintre aceste întâlniri, bunica, mama mamei mele, cea care m-a crescut, nu intra în corul "băgătoarelor de seamă", nu mă dăscălea şi nu mă sâcâia. Mă privea doar zâmbind din când în când, ca şi cum şi-ar fi amintit de cine ştie ce întâmplare de demult. Am simţit în privirea ei un fel de complicitate afectuoasă, ea era singura căreia îi mărturisisem de la început toate temerile mele legate de pasul pe care urma să-l fac şi tot ea a fost, până la urmă, singura care mi-a dat cele mai înţelepte sfaturi, cele de care aveam să-mi amintesc mai târziu.
Cu o zi înainte de cununie, bunica m-a luat în camera ei şi mi-a spus aşa, în treacăt cumva, fără să insiste prea mult, dar cu o oarecare gravitate în glas, pe care a mascat-o apoi cu o strângere de mână. Mi-a zis: "Fată dragă, ţine minte de la mine: nu-ţi teme bărbatul, nu-l bănui după ce iese pe uşa casei tale, că e ca şi cum singură l-ai pune în braţele altei femei!". Aşa mi-a spus atunci bunica, dar eu n-am avut vreme s-o ascult sau, mai degrabă, vorbele ei au trecut pe lângă mine, căci mă prinsese febra pregătirilor de nuntă. Şi-a mai adăugat apoi cu o privire jucăuşă în ochi "Şi nu uita să-ţi pui un pic de sare în pantof, când te duci la cununie, ca să ţie dragostea voastră, să nu se risipească." Peste ani, când vorbele ei mi-au venit în minte, aduse de nişte întâmplări triste, draga mea de bunică nu mai era, nu mai puteam asculta sfaturile ei înţelepte, care mi-ar fi fost de folos.
Primii an
i
Am trăit câţiva ani buni lângă bărbatul meu. Sigur că n-a fost totul roz de la început, căci a trecut o vreme până când ne-am obişnuit unul cu altul, până am învăţat fiecare să ne acomodăm la noua situaţie de oameni căsătoriţi. Dragostea de început a acoperit toate neînţelegerile şi nepotrivirile care mai apăreau şi, încet, încet, până la urmă, dorinţele noastre s-au canalizat în una singură: aceea de a avea un copil. Din păcate, n-a fost să fie. În ciuda repetatelor investigaţii medicale, a tratamentelor, a rugăciunilor, n-am avut copii. Dumnezeu nu ne-a dat această bucurie, care, poate, ne-ar fi legat mai mult şi ne-ar fi ajutat pe amândoi să vedem partea frumoasă a legăturii dintre noi şi nu să stăruim în căutarea sterilă a unui vinovat. Cred că am fi reuşit să gestionăm situaţia aceasta dacă am fi locuit departe de familiile din care proveneam. Dar clanurile erau mari, mătuşile nenumărate, comentariile lor la adresa faptului că nu aveam copii nu făceau decât să ne necăjească şi mai mult. Zilnic, ni se aducea aminte acest lucru, printr-o vorbă, printr-un comentariu, prin cine ştie ce aluzie, de parcă numai asta era preocuparea celor care trăiau aproape de noi: să urmărească ceea ce facem. Ne-am simţit spionaţi, împinşi de la spate, ceea ce, trebuie să recunosc, a declanşat o stare de tensiune care a crescut încet şi sigur şi care a dus, până la urmă, la degradarea relaţiei dintre mine şi bărbatul meu. Ar fi trebuit să nu băgăm în seamă corul cârtitorilor de pe margine, ar fi trebuit să avem maturitatea de a ne rupe de vorbele lor răutăcioase, ar fi trebuit să ne vedem de viaţa noastră, aşa cum era, şi să nu punem la suflet tot ce auzeam despre noi. N-am putut şi am greşit că le-am dat importanţă. N-am putut, pentru că aproape toate gândurile noastre se învârteau în jurul dorinţei de a avea un copil, şi atunci, orice vorbă, orice aluzie, chiar nevinovată, legată de această situaţie, ni se părea o săgeată otrăvită.
Petrecerea
Aveam deja şapte ani de căsătorie, când am fost invitaţi la o petrecere, la un coleg de muncă de-al soţului meu. Îi ştiam pe cei care erau prezenţi, nu era prima oară când ne distram împreună, ne întâlneam cam la toate aniversările, ceea ce însemna că ne vedeam în acest grup măcar o dată pe lună. Poate că şi între aceşti prieteni erau unii care făceau comentarii despre faptul că nu puteam avea copii, dar, spre deosebire de neamuri, ei s-au purtat cu mai multă decenţă. Unii chiar au încercat să ne ajute şi ne-au sugerat discret că ar fi bine să adoptăm un copil. N-am urmat calea asta, pentru că încă mai speram că vom putea avea copilul nostru.
La petrecerea de care vă povestesc, a apărut, la un moment dat, ca din întâmplare, nepoata unuia dintre invitaţi. Tinerică, frumoasă, ofertantă, ca să zic aşa, fără prejudecăţi. O tânără care, se vedea de la o poştă, ştia ce vrea şi n-avea niciun complex în a-şi urmări ţelul. Şi ţelul ei în acea seară a fost să se distreze cât mai bine. A început să cocheteze cu toţi bărbaţii din casă, fiind când direct provocatoare, când insinuantă, cu uşoare perfidii la adresa noastră, a nevestelor. Sigur că bărbaţii s-au simţit flataţi de situaţia apărută, s-au lăsat toţi luaţi de val şi, care mai de care, încerca să-i atragă fetei atenţia, uneori în cele mai penibile moduri. Se născuse chiar un fel de competiţie între ei, parcă înnebuniseră şi nu mai aveau ochi decât pentru fata aceea.
Oricât a încercat gazda să calmeze situaţia creată, oricât s-a străduit să inventeze subiecte cât mai interesante de discuţie, fata a reuşit să-şi facă până la capăt jocul, trecând cu dezinvoltură de la un bărbat la altul, glumind cu ei, ori mergând cu obrăznicia şi mai departe. Unora se făcea că le aranjează gulerul de la cămaşă şi-i atingea insinuant, pe alţii, în timp ce discuta cu ei, îi mângâia ca din întâmplare pe umăr ori pe braţe. Într-un cuvânt, fata se distra provocând, iar noi, nevestele, am rămas mute, jenate de tupeul ei, dar şi de comportamentul soţilor noştri. Vârful spectacolului a fost când s-a aşezat pe genunchii bărbatului meu şi el n-a ripostat deloc. Am crezut că înnebunesc. M-am ridicat, am ieşit în hol, mi-am luat paltonul şi i-am spus că-l aştept ca să plecăm acasă. A venit, dar se vedea clar că-i rămăsese mintea acolo. Nu ştiu ce comentarii s-au făcut după ce-am plecat, ştiu însă că acea seară a fost începutul despărţirii noastre.
Infernul
Acum, după câţiva ani de la întâmplările pe care le judec cu mai puţină patimă şi cu mai multă detaşare, îmi dau seama cât de mult am greşit în ceea ce a urmat după petrecerea aceea. Gândul şi preocupările de a avea un copil au dispărut brusc, ca şi cum n-ar fi existat vreodată. A fost ca şi cum fata aceea a aruncat între noi o otravă de care n-am mai putut scăpa, căreia nu i-am mai găsit leacul, oricât m-am străduit. Gelozia mi-a întunecat minţile şi am reacţionat pe măsură. Am început să-l pândesc pe bărbatul meu tot timpul. Vedeam în fiecare gest al lui ceva care nu-mi era mie adresat, ci, credeam eu, este destinat altei femei. Am făcut lucruri de care nu mă credeam în stare înainte, l-am urmărit pe stradă, i-am controlat buzunarele, îl ascultam când vorbea la telefon, îi miroseam cămăşile când se întorcea de la serviciu, în căutarea unui parfum străin. Dacă întârzia câteva minute, îl primeam cu o întrebare insinuantă despre vreo femeie care i-ar fi furat minţile. Am creat atâtea scenarii bolnave în capul meu, încât vedeam în orice femeie de pe stradă o adversară. N-am putut depăşi niciodată durerea provocată de imaginea bărbatului meu, care o ţine pe genunchi pe fata aceea, şi cred şi acum că acela a fost momentul în care ceva s-a rupt definitiv în mine. La început, el a negat bănuielile şi presupunerile mele. Aveam discuţii aprinse zilnic, discuţii urâte, care ne-au secat pe amândoi. Apoi, după o vreme, am văzut că el nu mai reacţionează la ceea ce-i spuneam şi m-am inflamat şi mai tare, căci tăcerile lui nu mă ajutau deloc să lămuresc situaţia incertă în care trăiam. A început să lipsească tot mai mult de acasă, să întârzie în oraş mult după terminarea serviciului, ca şi cum ar fi vrut să scape, să amâne cât mai mult întâlnirea cu mine. Îl aşteptam oricât de târziu revenea şi nici nu închidea bine uşa, că şi începeam acuzaţiile. Viaţa noastră a devenit un infern. Simţeam că alunec tot mai jos, că mă transform în rău de la o zi la alta, că decad şi că nu mă mai pot opri.
Într-o dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, eram în bucătărie amândoi, tăcuţi şi obosiţi de certuri. Beam cafea. I-am spus că vreau să ne despărţim. O vreme a tăcut, apoi mi-a spus că îmi mulţumeşte pentru decizia asta, pentru că îl ajută să poată trăi liniştit, lângă o femeie liniştită, către care eu l-am împins, cu gelozia mea. Atunci mi-am adus aminte de vorbele bunicii, dinaintea nunţii noastre. Mi-am reamintit că atunci mi-am pus un pic de sare în pantof, numai că acum sunt sigură, prea sigură, că am uitat, de fapt,... "piperul"...
NORA D. - Craiova
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
