- Te numeri printre apariţiile de pe micul ecran care ne bucură ochii şi sufletul deopotrivă. Frumoasă şi delicată, luminezi iarna cenuşie de-afară. Unde se mai nasc astăzi, în România, asemenea întruchipări?
- Eu cred în frumuseţea interioară, care se dobândeşte în timp şi care se citeşte, uneori, şi pe chip. Sunt bucovineancă, născută în Suceava, şi am avut noroc de nişte părinţi care s-au străduit să-şi formeze copiii în spiritul bun, al tradiţiei locului, cuviincioşi şi cu respectul valorilor, ceea ce nu înseamnă că am fost nişte copii răsfăţaţi. Tata (a lucrat la RomâniaFilm, şi a fost, vreme de cincisprezece ani, directorul filialei judeţene de distribuţie a filmelor) a fost destul de sever cu mine şi cu fratele meu mai mic, Andrei. A avut faţă de noi o atitudine destul de rece, de rezervată, manifestările tandre lipseau din comportamentul lui. Motiv pentru care, după ce m-am mai înălţat, i-am şi reproşat acest lucru. I-am spus: "Tată, tu niciodată nu eşti afectuos cu noi, eşti rece... Eu cred că tu nu ne iubeşti!". Pentru el, săracul, a fost un şoc. "Cum să nu vă iubesc?!", a răspuns. "Vă iubesc foarte mult şi sunt sigur că, într-o zi, o să-mi mulţumiţi pentru că v-am crescut mai sever". "Tata vă iubeşte doar când dormiţi", spunea mama. "Vă mângâie şi vă sărută în somn". Ceea ce nu înseamnă că nu am şi amintiri vesele cu tata. Pentru mine era o mare fericire, de fiecare dată când mă lua cu el la muncă. În felul ăsta, aveam ocazia să mai văd câte un film. În copilărie, devenisem un mic critic, atât de multe filme văzusem. (râde) De partea cealaltă, mama era şi este bunătatea şi afecţiunea întruchipate. Deşi lucrează în domeniul finanţelor, ceea ce ar putea-o recomanda ca pe o persoană mai rece, mai cerebrală, e un om extraordinar de iubitor şi de ocrotitor. Ei îi datorez foarte multe... Inclusiv prima mea întâlnire cu cartea. Mama citea enorm şi, cum mereu o vedeam cu câte un volum în mână, am devenit curioasă. Aşa că am început să-i "rechiziţionez" cărţile şi, pentru că încă nu ştiam să citesc, le-am găsit altă utilizare: coloram toate literele cu bucle! Ajunsese mama să aibă zeci de volume multicolore! În plus, tot ea a fost cea care mi-a adus acasă zeci de kilograme de cărţi de la biblioteca centrală din Suceava. Îi dădeam o listă cu cărţile de care aveam nevoie şi, draga de ea, devenise un adevărat cărăuş... literar. Dar pe lângă copilăria aceasta urbană, petrecută la Suceava, am avut parte şi de copilăria din ograda bunicilor. De-altfel, bunicii din partea mamei m-au şi crescut, de la 8 luni la 2 ani, când am fost luată acasă, şi-am început grădiniţa. Dar mă întorceam la ei la fiecare sfârşit de săptămână, precum şi în vacanţe. O adevărată oază de lumină şi bucurie. Bunica Adriana avea o căsuţă mică, tradiţională, din lut, cu cerdac, cu o ladă de zestre, aşezată la mare cinste, în odaia cea mare, sclipind de curăţenie... Iar în lada de zestre se găseau stivuite toate costumele tradiţionale ale bunicii - nişte minuni ieşite chiar din mâinile ei. De-altfel, eu nici n-am văzut-o vreodată pe bunica Adriana îmbrăcată altfel decât în costum tradiţional. Păstrez şi azi, cu mare drag, toate hainele ei, toate prosoapele pe care iarna le ţesea la război...
- "Dulcea Bucovină", evocată cu atâta nostalgie de Eminescu, se mai simte în firea locuitorilor de pe plaiurile de sub Rarău?
- Pentru mine, esenţa bucovinenilor o reprezintă bunicii mei şi consătenii lor: sunt oameni foarte, foarte iubitori, extraordinar de buni la suflet şi de generoşi, incredibil de primitori, genul de oameni care, imediat ce poposeşti la ei, te invită în casă, te aşează la masă şi te ospătează cu tot ce au mai bun de-ale gurii. (În Bucovina nu se aduc la masă felul întâi, felul al doilea, felul al treilea, ci se aduce de la început toată mâncarea şi omul poate să ia ce vrea şi cât vrea.) Bunica mea avea mare grijă de oamenii săraci - aşa sunt bucovinenii: atenţi la cei din jurul lor şi săritori. Pentru ei, pe primul loc e binele aproapelui şi abia apoi se gândesc la binele propriu. Că e necaz sau bucurie, toată comunitatea e alături de tine: la înmormântări sau nunţi, pregătirile se fac împreună cu toţi vecinii. Ţin minte, de pildă, o nuntă ţinută în curte, pentru care sarmalele s-au făcut la vecina Casandra, ciorba la vecina Paraschiva şi colacii la lelea Varvara...
Reportera din clasa a zecea
Roşul duce tot
- Cum te-ai rupt din lumea asta molcomă şi cumva ireală, ca să te faci jurnalist?
- Când eram încă în generală, am început să scriu la revista şcolii, "Licăriri de credinţă", care era condusă de profesorul nostru de religie, un preot cu mare drag de copii. Aşa mi-am dat seama că-mi place mult să scriu şi-am decis că vreau să mă fac ziarist. Ca atare, am ales să merg mai departe la un liceu de filologie, unde existau şi ore dedicate exclusiv jurnalismului, ba făceam şi practică în redacţia unui ziar local şi la Antena 1 din Suceava. Apoi, în clasa a X-a, am fost remarcată de cineva din echipa de producţie a postului şi-am fost invitată să prezint emisiunea matinală, care era în direct. Era o emisiune care dura o oră. Şi cum n-am ieşit chiar şifonată din ea, am continuat. Încetul cu încetul, am învăţat tot ce ţinea de bucătăria unei televiziuni. Am început să ies şi pe teren, să fac reportaje, să scriu materialele, să le montez, făceam şi corespondenţe pentru Antena 1 Bucureşti... Eram extraordinar de fericită: nu mai învăţam doar teorie, făceam şcoală pe viu! Acesta a şi fost motivul care m-a determinat să merg mai departe, la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene. (În Suceava nu exista facultate de jurnalism.) S-a dovedit c-am luat o decizie corectă: la 22 de ani, am ajuns redactor-şef. Realizam şi prezentam principalul jurnal de ştiri şi coordonam întreaga echipă. Până şi decorurile tot eu le-am conceput. Mare parte există şi acum, sunt încă folosite! (râde) Aşa au trecut nişte ani până când Vlad Petreanu, şeful departamentului de ştiri de la Antena 1 Bucureşti, m-a remarcat la o transmisie şi m-a chemat la un casting pentru emisiunea "Observator". Am venit, am dat probele, şi am intrat în echipa de la Antena 1 Bucureşti! Mai întâi am prezentat Observatorul de week-end (de dimineaţă şi de prânz), împreună cu Alex Ferariu, după care, peste doar câteva luni, Simona Gherghe a primit oferta de a pleca la "Acces Direct", şi postul de la "Observatorul de seară" mi s-a oferit mie. Mi s-a părut fantastic!
- Şi adaptarea la Bucureşti? Ea reprezintă o adevărată probă de rezistenţă pentru cei care schimbă ritmul molcom al vieţii provinciei, pe clocotul Capitalei.
- Auzisem tot felul de poveşti de groază, că bucureştenii sunt răi, că-i tratează pe moldoveni cu dispreţ... Dar eu am descoperit aici nişte oameni absolut normali, ba chiar prietenoşi, care n-au avut nicio problemă cu faptul că sunt din Suceava. S-au mai făcut uneori mici glume pe seama mea, dar niciodată răutăcioase şi, oricum, eu am simţul umorului, aşa că nu m-am simţit niciodată lezată. Apoi, eu sunt foarte adaptabilă şi, datorită educaţiei spartane primite de la
Mireasă pe malul mării
- Gastronomia pare să fie pentru tine o pasiune pe care o etalezi săptămână de săptămână şi pe micul ecran. E de dată recentă sau este o altă zestre bucovineană?
- Povestea asta a început când aveam 8 ani. Fratele meu, Andrei, e mai mic cu cinci ani decât mine şi eu i-am fost un fel de bonă. Părinţii mă lăsau cu el acasă, iar eu aveam grijă de el: îi dădeam lăpticul, îl schimbam, îl legănam... Apoi, când amândoi am mai crescut puţin, m-am decis să-i şi gătesc. Primul experiment culinar a fost reprezentat de nişte clătite care, spre surprinderea mea, mi-au ieşit foarte bine! Andrei a fost încântat de ele şi chiar şi mie mi-au plăcut. Dar sursa de inspiraţie a fost mama, pe care o ajutam permanent când gătea. Culmea e, însă, că odată venită în Bucureşti, nu m-am apucat să gătesc ce mâncam acasă, ci am vrut să experimentez preparate noi. Aşa se face că am început să cumpăr cărţi de bucate din cele mai diverse, iar azi am ajuns să am o colecţie de sute de volume! La un moment dat, mi-a venit ideea să scriu şi un blog pe teme culinare, după aceea a apărut şi invitaţia de a colabora la emisiunea "Numai de bine" de la Antena 3, iar acum lucrez şi la o carte de bucate pentru copii, delicii culinare pe care să şi le prepare chiar ei.
Când oamenii sunt făcuţi să fie împreună
- Tot ce spui pare povestea unui om împlinit. La 28 de ani, faci o meserie care îţi place şi ţi-ai întemeiat şi o familie, un pas pe care mulţi tineri ezită să îl facă... Care crezi că e explicaţia acestei stări de fapt?
Cu soţul ei, Ştefan Lungu
- Numele fericirii?
- Fără nicio îndoială. Scrie liniştită că da.
Foto: Antena 1
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
