- Te numeri printre aparițiile de pe micul ecran care ne bucură ochii și sufletul deopotrivă. Frumoasă și delicată, luminezi iarna cenușie de-afară. Unde se mai nasc astăzi, în România, asemenea întruchipări?
- Eu cred în frumusețea interioară, care se dobândește în timp și care se citește, uneori, și pe chip. Sunt bucovineancă, născută în Suceava, și am avut noroc de niște părinți care s-au străduit să-și formeze copiii în spiritul bun, al tradiției locului, cuviincioși și cu respectul valorilor, ceea ce nu înseamnă că am fost niște copii răsfățați. Tata (a lucrat la RomâniaFilm, și a fost, vreme de cincisprezece ani, directorul filialei județene de distribuție a filmelor) a fost destul de sever cu mine și cu fratele meu mai mic, Andrei. A avut față de noi o atitudine destul de rece, de rezervată, manifestările tandre lipseau din comportamentul lui. Motiv pentru care, după ce m-am mai înălțat, i-am și reproșat acest lucru. I-am spus: "Tată, tu niciodată nu ești afectuos cu noi, ești rece... Eu cred că tu nu ne iubești!". Pentru el, săracul, a fost un șoc. "Cum să nu vă iubesc?!", a răspuns. "Vă iubesc foarte mult și sunt sigur că, într-o zi, o să-mi mulțumiți pentru că v-am crescut mai sever". "Tata vă iubește doar când dormiți", spunea mama. "Vă mângâie și vă sărută în somn". Ceea ce nu înseamnă că nu am și amintiri vesele cu tata. Pentru mine era o mare fericire, de fiecare dată când mă lua cu el la muncă. În felul ăsta, aveam ocazia să mai văd câte un film. În copilărie, devenisem un mic critic, atât de multe filme văzusem. (râde) De partea cealaltă, mama era și este bunătatea și afecțiunea întruchipate. Deși lucrează în domeniul finanțelor, ceea ce ar putea-o recomanda ca pe o persoană mai rece, mai cerebrală, e un om extraordinar de iubitor și de ocrotitor. Ei îi datorez foarte multe... Inclusiv prima mea întâlnire cu cartea. Mama citea enorm și, cum mereu o vedeam cu câte un volum în mână, am devenit curioasă. Așa că am început să-i "rechiziționez" cărțile și, pentru că încă nu știam să citesc, le-am găsit altă utilizare: coloram toate literele cu bucle! Ajunsese mama să aibă zeci de volume multicolore! În plus, tot ea a fost cea care mi-a adus acasă zeci de kilograme de cărți de la biblioteca centrală din Suceava. Îi dădeam o listă cu cărțile de care aveam nevoie și, draga de ea, devenise un adevărat cărăuș... literar. Dar pe lângă copilăria aceasta urbană, petrecută la Suceava, am avut parte și de copilăria din ograda bunicilor. De-altfel, bunicii din partea mamei m-au și crescut, de la 8 luni la 2 ani, când am fost luată acasă, și-am început grădinița. Dar mă întorceam la ei la fiecare sfârșit de săptămână, precum și în vacanțe. O adevărată oază de lumină și bucurie. Bunica Adriana avea o căsuță mică, tradițională, din lut, cu cerdac, cu o ladă de zestre, așezată la mare cinste, în odaia cea mare, sclipind de curățenie... Iar în lada de zestre se găseau stivuite toate costumele tradiționale ale bunicii - niște minuni ieșite chiar din mâinile ei. De-altfel, eu nici n-am văzut-o vreodată pe bunica Adriana îmbrăcată altfel decât în costum tradițional. Păstrez și azi, cu mare drag, toate hainele ei, toate prosoapele pe care iarna le țesea la război...
- "Dulcea Bucovină", evocată cu atâta nostalgie de Eminescu, se mai simte în firea locuitorilor de pe plaiurile de sub Rarău?
- Pentru mine, esența bucovinenilor o reprezintă bunicii mei și consătenii lor: sunt oameni foarte, foarte iubitori, extraordinar de buni la suflet și de generoși, incredibil de primitori, genul de oameni care, imediat ce poposești la ei, te invită în casă, te așează la masă și te ospătează cu tot ce au mai bun de-ale gurii. (În Bucovina nu se aduc la masă felul întâi, felul al doilea, felul al treilea, ci se aduce de la început toată mâncarea și omul poate să ia ce vrea și cât vrea.) Bunica mea avea mare grijă de oamenii săraci - așa sunt bucovinenii: atenți la cei din jurul lor și săritori. Pentru ei, pe primul loc e binele aproapelui și abia apoi se gândesc la binele propriu. Că e necaz sau bucurie, toată comunitatea e alături de tine: la înmormântări sau nunți, pregătirile se fac împreună cu toți vecinii. Țin minte, de pildă, o nuntă ținută în curte, pentru care sarmalele s-au făcut la vecina Casandra, ciorba la vecina Paraschiva și colacii la lelea Varvara...
Reportera din clasa a zecea
- Cum te-ai rupt din lumea asta molcomă și cumva ireală, ca să te faci jurnalist?
- Când eram încă în generală, am început să scriu la revista școlii, "Licăriri de credință", care era condusă de profesorul nostru de religie, un preot cu mare drag de copii. Așa mi-am dat seama că-mi place mult să scriu și-am decis că vreau să mă fac ziarist. Ca atare, am ales să merg mai departe la un liceu de filologie, unde existau și ore dedicate exclusiv jurnalismului, ba făceam și practică în redacția unui ziar local și la Antena 1 din Suceava. Apoi, în clasa a X-a, am fost remarcată de cineva din echipa de producție a postului și-am fost invitată să prezint emisiunea matinală, care era în direct. Era o emisiune care dura o oră. Și cum n-am ieșit chiar șifonată din ea, am continuat. Încetul cu încetul, am învățat tot ce ținea de bucătăria unei televiziuni. Am început să ies și pe teren, să fac reportaje, să scriu materialele, să le montez, făceam și corespondențe pentru Antena 1 București... Eram extraordinar de fericită: nu mai învățam doar teorie, făceam școală pe viu! Acesta a și fost motivul care m-a determinat să merg mai departe, la Facultatea de Relații Internaționale și Studii Europene. (În Suceava nu exista facultate de jurnalism.) S-a dovedit c-am luat o decizie corectă: la 22 de ani, am ajuns redactor-șef. Realizam și prezentam principalul jurnal de știri și coordonam întreaga echipă. Până și decorurile tot eu le-am conceput. Mare parte există și acum, sunt încă folosite! (râde) Așa au trecut niște ani până când Vlad Petreanu, șeful departamentului de știri de la Antena 1 București, m-a remarcat la o transmisie și m-a chemat la un casting pentru emisiunea "Observator". Am venit, am dat probele, și am intrat în echipa de la Antena 1 București! Mai întâi am prezentat Observatorul de week-end (de dimineață și de prânz), împreună cu Alex Ferariu, după care, peste doar câteva luni, Simona Gherghe a primit oferta de a pleca la "Acces Direct", și postul de la "Observatorul de seară" mi s-a oferit mie. Mi s-a părut fantastic!
- Și adaptarea la București? Ea reprezintă o adevărată probă de rezistență pentru cei care schimbă ritmul molcom al vieții provinciei, pe clocotul Capitalei.
- Auzisem tot felul de povești de groază, că bucureștenii sunt răi, că-i tratează pe moldoveni cu dispreț... Dar eu am descoperit aici niște oameni absolut normali, ba chiar prietenoși, care n-au avut nicio problemă cu faptul că sunt din Suceava. S-au mai făcut uneori mici glume pe seama mea, dar niciodată răutăcioase și, oricum, eu am simțul umorului, așa că nu m-am simțit niciodată lezată. Apoi, eu sunt foarte adaptabilă și, datorită educației spartane primite de la tata (câtă dreptate a avut!) am învățat să nu etichetez oamenii după prima impresie. La câteva luni după instalarea aici, chiar l-am sunat pe tata și i-am spus: "Mai știi când mi-ai zis că o să-ți mulțumesc pentru felul în care m-ai crescut? Ei, a venit momentul să o fac! Mulțumesc, tată!". Și-apoi, eu am avut o motivație foarte puternică, am vrut foarte mult să vin în București, să lucrez la "Observator"! Mi-am dorit enorm asta! În ceea ce privește orașul - m-a cucerit din prima, mai ales prin libertatea pe care mi-o dăruia. Și prin oferta lui culturală! Am descoperit teatrul - în Suceava nu exista teatru - am continuat să merg mult la film, ca să mențin tradiția din copilărie. M-a încântat și faptul că aici sunt foarte multe restaurante, care practică diverse bucătării.
- Gastronomia pare să fie pentru tine o pasiune pe care o etalezi săptămână de săptămână și pe micul ecran. E de dată recentă sau este o altă zestre bucovineană?
- Povestea asta a început când aveam 8 ani. Fratele meu, Andrei, e mai mic cu cinci ani decât mine și eu i-am fost un fel de bonă. Părinții mă lăsau cu el acasă, iar eu aveam grijă de el: îi dădeam lăpticul, îl schimbam, îl legănam... Apoi, când amândoi am mai crescut puțin, m-am decis să-i și gătesc. Primul experiment culinar a fost reprezentat de niște clătite care, spre surprinderea mea, mi-au ieșit foarte bine! Andrei a fost încântat de ele și chiar și mie mi-au plăcut. Dar sursa de inspirație a fost mama, pe care o ajutam permanent când gătea. Culmea e, însă, că odată venită în București, nu m-am apucat să gătesc ce mâncam acasă, ci am vrut să experimentez preparate noi. Așa se face că am început să cumpăr cărți de bucate din cele mai diverse, iar azi am ajuns să am o colecție de sute de volume! La un moment dat, mi-a venit ideea să scriu și un blog pe teme culinare, după aceea a apărut și invitația de a colabora la emisiunea "Numai de bine" de la Antena 3, iar acum lucrez și la o carte de bucate pentru copii, delicii culinare pe care să și le prepare chiar ei.
Când oamenii sunt făcuți să fie împreună
- Tot ce spui pare povestea unui om împlinit. La 28 de ani, faci o meserie care îți place și ți-ai întemeiat și o familie, un pas pe care mulți tineri ezită să îl facă... Care crezi că e explicația acestei stări de fapt?
- Eu am mai trecut printr-o căsnicie. Aveam 22 de ani când m-am măritat prima oară și, imediat după divorț, m-am gândit că poate niciodată nu voi mai avea curajul s-o iau de la capăt. Dar, din fericire, n-a fost așa. După aproape doi ani, l-am întâlnit pe Ștefan, și de când l-am văzut, am știut, nu doar că îmi doresc, în continuare, o familie, dar și că el e omul alături de care pot să mi-o întemeiez. Ștefan mi-a "bifat" toate așteptările, are toate calitățile pe care le căutam în "bărbatul meu". Ne potrivim foarte bine. Dar peste toate, eu sunt convinsă că în împlinirea vieții mele, un rol important l-a avut și destinul. Cred, sincer, că unii oameni sunt făcuți să fie împreună. O alianță care în cazul nostru a fost binecuvântată și de un copil: fetița noastră, Natalia.
- Numele fericirii?
- Fără nicio îndoială. Scrie liniștită că da.
Foto: Antena 1