Actul, absolut normal instituţional, nu înseamnă, cum cred unii, că între palatele Cotroceni şi Victoria s-a instalat concordia. Klaus Iohannis, noul preşedinte al României, a renunţat la bătăliile publice purtate de predecesorul său, instituind o colaborare pragmatică, în litera legii, cu primul ministru şi guvernul acestuia, deşi obiectivele electorale ale celor doi sunt complet diferite, ba chiar opuse. Colaborarea, necesară pentru funcţionarea maşinăriei statale, nu presupune însă renunţarea vreunuia la obiectivele fixate, capitularea în faţa celuilalt, ci acomodarea momentană la situaţie, regruparea forţelor în vederea următorului asalt. Preşedintele a declarat, de altfel, în interviul acordat directorului Realitatea TV, Rareş Bogdan (în 22 ianuarie a.c.), că îşi doreşte cât mai rapid un guvern liberal, PNL-ul fiind partidul care l-a susţinut, pentru a trece, efectiv, la realizarea propriului program. Iar candidatul PNL-ului la şefia guvernului, Cătălin Predoiu, a afirmat (în revista "22"/ nr. 3 a.c.) că Victor Ponta trebuie scos rapid de la guvernare, în locul lui instalându-se un "guvern-jucător" liberal. Alina Gorghiu, co-preşedinte al partidului ce l-a susţinut pe Iohannis, a iniţiat deja discuţii cu alte partide parlamentare (şi cu grupuri de parlamentari din PSD) în vederea realizării unei majorităţi care, la proxima moţiune de cenzură, să răstoarne guvernul. Şi preşedintele, şi PNL-ul sunt conştienţi că menţinerea lui Victor Ponta ca prim-ministru până în 2016 dă timp PSD-ului să se reorganizeze, să "regizeze" altfel stăpânirea administraţiei statului.
De partea cealaltă, situaţia premierului, înfrânt la prezidenţiale, nu este deloc roză. Ponta nu are deloc statura unui om de stat veritabil şi nici demnitatea unui politician care vrea să scrie Istorie. Este drept, după înfrângere, aroganţa obraznică şi suficienţa cu care-şi trata adversarii a dispărut, Ponta devenind dintr-odată un premier responsabil, cu apeluri la unitate şi stabilitate politică, susţinător înfocat al consensului, prin propunerea unor "pacte" pe diverse zone de acţiune guvernamentală, de la susţinerea armatei, la proiectul-cadru pentru transporturi, de la reorganizarea sistemului educaţional, la cea a "sănătăţii" etc. Toate aceste "acomodări cu situaţia", inclusiv cu acţiunile DNA, care au rărit brutal rândurile conducerii PSD-iste, indică poziţia unui om care caută să salveze ce mai e de salvat, care caută să "supravieţuiască în mijlocul furtunii", în aşteptarea unor vremuri mai bune. Un politician onest şi-ar fi dat demisia din toate funcţiile deţinute, în cazul unei înfrângeri precum cea suferită de el la "prezidenţiale". Lupul care-şi schimbă blana este acceptat de un electorat înşelat, dovada fiind trendul de popularitate descendent al premierului (17%), faţă de cel ascendent al preşedintelui (în jur de 70%). Victor Ponta, prim-ministru şi preşedintele celui mai mare partid de stânga, ştie că o retragere în acest moment înseamnă şi o tristă şi definitivă încheiere de carieră politică. Iniţiatorul "loviturii de stat parlamentare" din 2012 nu are bărbăţia politică de a-şi asuma consecinţele propriilor acte. Împreună cu partenerul său de cuplu politic, Liviu Dragnea, Ponta a avut viclenia de a amâna congresul PSD-ului, un act ce ar fi fost normal după consumarea unor evenimente esenţiale. Dacă Ponta ar fi câştigat "prezidenţialele", congresul era inevitabil, Dragnea devenind principalul candidat la şefia partidului. Opusul situaţiei, pierderea "prezidenţialelor", ar fi trebuit să ducă în mod normal la amendarea drastică a echipei organizatoare şi, implicit, la reorganizarea conducerii. Realitatea a arătat, însă, altfel. Cuplul Ponta-Dragnea s-a decis să contraatace, excluzând liderii nemulţumiţi (pe Geoană şi Vanghelie) şi agitând lozinca retragerii sprijinului de partid pentru membrii partidului cu probleme juridice. Ponta a speculat şi ideea că retragerea lui din fruntea administraţiei (printr-o eventuală demisie) ar însemna trecerea PSD-ului în opoziţie, adică pierderea surselor mănoase de venituri pentru baronii locali, cei ce alcătuiesc coloana vertebrală a partidului. Or, PSD-ul, fals partid de stânga, este, în fapt, o confederaţie de potentaţi regionali şi locali, care nu-şi pot păstra poziţiile ierarhice decât dacă sunt stăpânii absoluţi ai resurselor şi fondurilor din zonele pe care le controlează. Dragnea, el însuşi mare senior de Teleorman, nu a înţeles că, atunci când adversarii numesc partidul său "comunist", nu se referă la doctrină, ci la practica supunerii faţă de ierarhii, utilizată de comunişti şi preluată mimetic de moştenitorii şi urmaşii lor. Ponta a ştiut bine ce face atunci când a ameninţat (ca Ceauşescu, pe vremuri) cu disjuncţia între funcţiile administrative şi cele de partid, o transpunere a ei în fapt forţându-i pe feudalii locali la împărţirea puterii. Ameninţarea este, evident, pur propagandistică, PSD-ul fiind, cum s-a constatat în cei douăzeci şi cinci de ani de la năpârlirea PCR-ului, un partid nereformabil.
Tocmai această stare a fost sesizată, atât de prietenii, cât şi de adversarii săi. În PSD au apărut disidenţii, care au constatat că, fără transformări de profunzime, după pierderea consecutivă a trei alegeri prezidenţiale, partidul stagnării este condamnat. Din motive diferite, Sebastian Ghiţă, Cătălin Ivan, Sorin Bota şi alţii au început să critice deschis echipa de manageri a partidului. Propunerile de reorganizare ale excluşilor Geoană şi Vanghelie au început să fie ascultate, şi ele, mai atent. Iar partidele satelitare (UNPR, PC, PPDD, gruparea lui Tăriceanu dizolvându-se de la sine) au început, brusc, să-şi găsească propriile formule identitare, ce le oferă statutul de parteneri pentru oricare centru de putere. Turnesolul-indicator pentru situaţia momentană este UDMR-ul, oportunista grupare etnică declarându-şi disponibilitatea pentru susţinerea, interesată, a unei moţiuni de cenzură.
Riscul PNL-ului în bătălia pentru preluarea puterii şi pentru reorganizarea reală a instituţiilor statului îl reprezintă, însă, exact negocierea acestor interese ale celorlalţi, esenţială pentru asumarea "curată" a administraţiei, sau pentru lăsarea ei pe seama PSD-ului până în 2016. Cu echipa Ponta-Dragnea, expertă în "lovituri de stat", aranjamente şi minciuni, România ar mai putea pierde încă doi ani în calea transformării sale.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
