Selecţia "Formula AS"

* Simon Sebag Monte­fio­re,"Stalin. Curtea Ţarului Ro­şu", tra­du­ce­re de Cătălin Drăc­şi­neanu, Editura Poli­rom, co­lec­ţia Historia (tel. 0232/21.74.40), 566 p.

Hitler şi Stalin sunt subiecte inepuizabile pentru istorici şi pentru dorinţa oamenilor de azi de a cu­noaş­te sângerosul secol al ideologiilor. Desigur, cri­mele monstruoase pe care ei le-au săvârşit în nu­me­le unor aberaţii doctrinare au influenţat majo­ritatea încer­cărilor de portretizare. Dar, beneficiind de cauţiunea intelectualităţii de stânga, biografiile şi reconstituirile istorice legate de Stalin au fost mai limitat acuzatoare în raport cu cele ale lui Hitler, fiindcă generalisimul a ieşit victorios în Cel de al Doilea Război Mondial sau pen­tru că a îm­pins graniţele lagărului co­mu­nist mult din­co­lo de cele ale URSS-ului in­ter­be­lic. Ca număr de victime, crimele lui Stalin, mai puţin cu­noscute sau igno­rate delibe­rat, sunt mai mari decât cele naziste. Iar expli­carea modului în care s-au produs nu poate fi redusă la "umo­rile unui nebun" sau sim­plificată prin trimi­teri la o logică inevitabilă a Istoriei. În cartea ex­­­cep­­ţio­nală pe care vi-o recomand, Monte­­fio­re, ce­lebru specialist de la Cambridge, depă­şeşte interpretările tradi­ţio­nale de tip alb-negru, pentru o viziune istorică apli­cată, în care să se îm­bi­ne efectele fas­ci­naţiei exercitate de uto­pie, cu ac­ţiu­nea (i)res­pon­sabilă a indivizilor fanatici ce vor să o transpună în realitate. Stalin este, în opinia isto­ri­cului, un tip unic (chiar dacă odios), care a ştiut să-şi canalizeze paranoia către utilizarea mai multor "valori", inclusiv moar­tea, ca instru­men­te ale acţiu­nii politice. El a intuit că aceste valori pot deveni definitorii pentru un soi de "ordin militaro-religios", Par­tidul, pe care l-a modelat şi dirijat încă din pe­rioa­­da eclipsei lui Lenin. Un con­ducător abil, ferm şi fanatic în cre­dinţă nu poate însă acţiona dacă to­varăşii lui, fie şi temporari, nu-i îm­păr­tăşesc crezul şi nu intră în competiţie pentru a ob­ţine confirmarea Şefului. De aceea Montefiore aduce în prim-planul naraţiunii istorice grupul de sicofanţi ce au însoţit - cu pri­mejdiile şi pedepsele de rigoare - periplul prin viaţă al lui Iosif Visa­rio­novici, căutând mereu să-i intre în graţii, să-i pre­vadă dorinţele, să-i exacerbeze până la monstruos concretizarea lor. Molotov şi Be­ria, Kaganovici şi Hrusciov, ca să numim câţiva "su­pravieţuitori", Iagoda, Ejov şi Jdanov - instru­men­te după care au fost denumite epocile în care au func­ţio­nat, Zino­viev, Kamenev, Buharin, Kirov - to­varăşi de drum şi victime etc. sunt prezentaţi ne­pro­tocolar, ca şi întreaga curte a Ţarului Roşu, devenit după 1929 şi până la moarte, în 1953, stă­pân ab­solut al impe­riului sovietic, cu noile sale colonii de după război. Pe lângă documentele bine­cu­nos­cute de istoricii perioadei, Montefiore a folosit şi materiale inedite din arhivele deschise după căderea comunismului, memorii răma­se în manuscris ale unor "actori ai curţii" sau ale ru­delor acestora, in­terviuri directe cu urmaşi sau martori supravieţuitori, realizând din îmbinare un veritabil roman non-fictiv. Astfel sunt povestite relaţiile lui Stalin cu potentaţii săi, modul în care un ca­priciu sau o atitu­dine de moment pot avea consecinţe mortale uriaşe la scara Is­­to­riei, datorită piramidei pu­terii. După Le­nin şi într-o compe­tiţie in­ternă în care îşi de­păşeşte con­curenţii, Stalin devine un ma­estru în teroare, uti­li­zată împotriva oricui, inclusiv împotriva propriei familii. Căci isto­ricul de azi (care e şi roman­cier) îşi sur­prinde per­sonajul atât în contextul relaţiilor sale intime, cât şi în rolul public de biro­crat al Par­tidului cu care se identifică. El stăpâneşte la perfec­ţie capacitatea de manipulare a subor­do­naţilor, de învrăjbire în cursa de a-i face pe plac, tactica unor jocuri psihologice crude, şi astfel curte­nii lui devin complici la teroare, contra­sem­nând lis­tele cu mi­lioane de nevinovaţi destinaţi morţii prin execu­tare sau în lagăre de muncă. Nepăsarea lui Stalin faţă de oameni, con­ce­tăţeni ai lui sau ai ţă­rilor supuse, se vede şi dintr-o for­mu­lare inedită, re­produsă de Monte­fiore. Într-o discuţie cu Chou En-Lai, liderul adjunct al co­mu­niştilor chi­nezi, apropo de răz­boiul din Coreea, el spune că nord-coreenii pot să lupte la infinit de­oarece "nu au nimic de pierdut, în afară de oa­meni". Bă­iatul gruzin ajuns prin hăţi­şurile istoriei un soi de mesia al "viitorului luminos" se relevă, în cartea obiectivă a lui Monte­fiore, un crud şi abject duşman al uma­nităţii.

* Oscar Wilde, "Portretul lui Dorian Gray", traducere şi note de Antoaneta Ra­lian, introducere de Mihaela Anghelescu Iri­mia, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), colecţia "Raftul Denisei", 290 p.

Retipărirea unor celebre cărţi ale literaturii universale în ediţii ieftine difuzate la chioşcurile de ziare e benefică pentru încurajarea lecturii. Numai că, preluându-se traduceri din a doua ju­mătate a secolului trecut, fără a fi con­fruntate cu originalul, se uită că pe atunci exista cenzura care elimina fraze şi pasaje întregi, din diferite şi uneori absurde ra­ţiuni ideolo­gice. Cum nu era voie ca tă­ieturile să fie marcate în text prin croşete (fiindcă de la un moment dat cen­zura fusese for­mal des­fi­inţată, deşi de fapt se mul­ti­pli­case), aceste ediţii, preluate azi, oricât de buni ar fi fost tradu­că­torii, sunt mutilate. E şi cazul acestui faimos roman al lui Oscar Wilde, care poate fi găsit la chioşcuri în versiunea lui Dumitru Mazilu apărută în anii '60 şi pe care nu vi-o re­comand, nu pentru că traducătorul n-ar fi bun, ci pentru că ediţia e mult cenzurată. Găsiţi în schimb în librării o nouă traducere, inte­grală, a Portre­tului, realizată de Antoaneta Ra­lian, cu talentul, acri­bia şi erudiţia unanim recunoscute. În pre­mie­ră, frumoasa ediţie de la Humanitas con­ţine, pe lângă prefaţa profe­soa­rei Mihaela Irimia (care situează opera şi auto­rul în contextul pe­rioadei lor, sugerând şi subtile chei de inter­pre­tare) şi un Cu­vânt al traducă­to­rului. Procedeul, practicat în ma­rile edituri occi­dentale, e de folos. Traducătorul, nevoit să gân­deas­că fiecare frază, să o descom­pună pentru a o re­compune în limba lui maternă, făcând-o să func­ţioneze identic, nu mai e un sim­plu inter­mediar între autor şi cititor. El devine cu­noscătorul cel mai intim al operei şi cel mai avizat hermeneut al ei. Într-unul din paradoxurile lui, citat nu întâm­plător şi de prefaţatoare, şi de tra­du­cătoare, Wilde spunea că "Orice artă e în ace­laşi timp suprafaţă şi simbol. Cei ce pătrund din­colo de suprafaţă o fac pe riscul lor". D-na Ralian şi-a asumat riscul fi­indcă tot­deauna au stimulat-o pa­riurile dificile. Ea are chiar curajul să recu­noască faptul că nouta­tea şo­can­tă pe care o aducea romanul în 1890 a căpătat, după 124 de ani de noutăţi literare, un aer cam ve­tust: "Una din nă­zuinţele traducerii a fost aceea de a aerisi tex­tul, de a înlocui izul de aer stă­tut cu un vag par­fum de «lavandă şi dantelă veche», fără a folosi ar­haisme, dimpotrivă, pe­dalând pe un limbaj cât mai actual". Ceea ce îi re­u­şeşte de minune, păstrând totuşi şi manie­ris­mele specifice. Aceia dintre dvs. care citesc pen­tru prima oară capo­do­pera lui Wilde vor fi fas­cinaţi în primul rând de povestea portretului ce capătă o viaţă a lui, sluţindu-se şi îmbă­trâ­nind, în timp ce modelul, Dorian Gray, cufundat treptat în de­­pra­va­re, ră­mâne tânăr şi fru­mos. Siste­mul aces­ta de vase co­mu­­nicante între Artă şi Viaţă ar pu­tea părea un artificiu simplist, dacă geniul lui Os­car Wilde nu l-ar fi îmbrăcat într-o carne roma­nes­că sensibilă. Pro­vocatorul estet care sfida ipo­crizia victoriană cu ple­doaria lui hedonistă cons­tru­ieşte o lume savuros decadentă, pe care tradu­cerea o păs­­trează perceptibilă cu toate simţurile. Consi­de­rată la apariţie imorală, cartea a căpătat pe par­cur­sul sec. XX o substanţă mitică, rezonând la mai mul­te ni­veluri. Astfel, "Portretul lui Do­rian Gray" poa­te fi citit ca o lecţie cu valoare uni­ver­sală despre mo­ra­litate în Artă, ca o poveste horror, ca o dramă senti­men­tală, dar mai ales ca o medi­ta­ţie filosofică des­pre aparenţă şi esenţă, despre schisma dintre formă şi fond. Idealul apollonian al scriitorului, căutarea frumuseţii nemuritoare, se impune ge­ne­raţiilor suc­cesive care resuscită mitul lui Do­rian Gray cu fie­care nouă lec­tură. Asta ex­plică şi de ce cartea a fost ecra­ni­zată, drama­ti­zată, trans­for­mată în libret de operă - toate cu suc­ces de public. Oscar Wilde cre­dea că "nu există cărţi mo­­rale sau imorale. Cărţile sunt sau bine scri­se sau prost scrise. Asta e tot". Pe cât de bine scri­să, pe atât de bine tradusă, proas­păta ver­siune româ­neas­că a ce­lebru­lui roman n-ar trebui să vă lip­sească din bi­blio­tecă.