Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Simon Sebag Monte­fio­re,"Stalin. Curtea Țarului Ro­șu", tra­du­ce­re de Cătălin Drăc­și­neanu, Editura Poli­rom, co­lec­ția Historia (tel. 0232/21.74.40), 566 p.

Hitler și Stalin sunt subiecte inepuizabile pentru istorici și pentru dorința oamenilor de azi de a cu­noaș­te sângerosul secol al ideologiilor. Desigur, cri­mele monstruoase pe care ei le-au săvârșit în nu­me­le unor aberații doctrinare au influențat majo­ritatea încer­cărilor de portretizare. Dar, beneficiind de cauțiunea intelectualității de stânga, biografiile și reconstituirile istorice legate de Stalin au fost mai limitat acuzatoare în raport cu cele ale lui Hitler, fiindcă generalisimul a ieșit victorios în Cel de al Doilea Război Mondial sau pen­tru că a îm­pins granițele lagărului co­mu­nist mult din­co­lo de cele ale URSS-ului in­ter­be­lic. Ca număr de victime, crimele lui Stalin, mai puțin cu­noscute sau igno­rate delibe­rat, sunt mai mari decât cele naziste. Iar expli­carea modului în care s-au produs nu poate fi redusă la "umo­rile unui nebun" sau sim­plificată prin trimi­teri la o logică inevitabilă a Istoriei. În cartea ex­­­cep­­țio­nală pe care vi-o recomand, Monte­­fio­re, ce­lebru specialist de la Cambridge, depă­șește interpretările tradi­țio­nale de tip alb-negru, pentru o viziune istorică apli­cată, în care să se îm­bi­ne efectele fas­ci­nației exercitate de uto­pie, cu ac­țiu­nea (i)res­pon­sabilă a indivizilor fanatici ce vor să o transpună în realitate. Stalin este, în opinia isto­ri­cului, un tip unic (chiar dacă odios), care a știut să-și canalizeze paranoia către utilizarea mai multor "valori", inclusiv moar­tea, ca instru­men­te ale acțiu­nii politice. El a intuit că aceste valori pot deveni definitorii pentru un soi de "ordin militaro-religios", Par­tidul, pe care l-a modelat și dirijat încă din pe­rioa­­da eclipsei lui Lenin. Un con­ducător abil, ferm și fanatic în cre­dință nu poate însă acționa dacă to­varășii lui, fie și temporari, nu-i îm­păr­tășesc crezul și nu intră în competiție pentru a ob­ține confirmarea Șefului. De aceea Montefiore aduce în prim-planul narațiunii istorice grupul de sicofanți ce au însoțit - cu pri­mejdiile și pedepsele de rigoare - periplul prin viață al lui Iosif Visa­rio­novici, căutând mereu să-i intre în grații, să-i pre­vadă dorințele, să-i exacerbeze până la monstruos concretizarea lor. Molotov și Be­ria, Kaganovici și Hrusciov, ca să numim câțiva "su­praviețuitori", Iagoda, Ejov și Jdanov - instru­men­te după care au fost denumite epocile în care au func­țio­nat, Zino­viev, Kamenev, Buharin, Kirov - to­varăși de drum și victime etc. sunt prezentați ne­pro­tocolar, ca și întreaga curte a Țarului Roșu, devenit după 1929 și până la moarte, în 1953, stă­pân ab­solut al impe­riului sovietic, cu noile sale colonii de după război. Pe lângă documentele bine­cu­nos­cute de istoricii perioadei, Montefiore a folosit și materiale inedite din arhivele deschise după căderea comunismului, memorii răma­se în manuscris ale unor "actori ai curții" sau ale ru­delor acestora, in­terviuri directe cu urmași sau martori supraviețuitori, realizând din îmbinare un veritabil roman non-fictiv. Astfel sunt povestite relațiile lui Stalin cu potentații săi, modul în care un ca­priciu sau o atitu­dine de moment pot avea consecințe mortale uriașe la scara Is­­to­riei, datorită piramidei pu­terii. După Le­nin și într-o compe­tiție in­ternă în care își de­pășește con­curenții, Stalin devine un ma­estru în teroare, uti­li­zată împotriva oricui, inclusiv împotriva propriei familii. Căci isto­ricul de azi (care e și roman­cier) își sur­prinde per­sonajul atât în contextul relațiilor sale intime, cât și în rolul public de biro­crat al Par­tidului cu care se identifică. El stăpânește la perfec­ție capacitatea de manipulare a subor­do­naților, de învrăjbire în cursa de a-i face pe plac, tactica unor jocuri psihologice crude, și astfel curte­nii lui devin complici la teroare, contra­sem­nând lis­tele cu mi­lioane de nevinovați destinați morții prin execu­tare sau în lagăre de muncă. Nepăsarea lui Stalin față de oameni, con­ce­tățeni ai lui sau ai ță­rilor supuse, se vede și dintr-o for­mu­lare inedită, re­produsă de Monte­fiore. Într-o discuție cu Chou En-Lai, liderul adjunct al co­mu­niștilor chi­nezi, apropo de răz­boiul din Coreea, el spune că nord-coreenii pot să lupte la infinit de­oarece "nu au nimic de pierdut, în afară de oa­meni". Bă­iatul gruzin ajuns prin hăți­șurile istoriei un soi de mesia al "viitorului luminos" se relevă, în cartea obiectivă a lui Monte­fiore, un crud și abject dușman al uma­nității.

* Oscar Wilde, "Portretul lui Dorian Gray", traducere și note de Antoaneta Ra­lian, introducere de Mihaela Anghelescu Iri­mia, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), colecția "Raftul Denisei", 290 p.

Retipărirea unor celebre cărți ale literaturii universale în ediții ieftine difuzate la chioșcurile de ziare e benefică pentru încurajarea lecturii. Numai că, preluându-se traduceri din a doua ju­mătate a secolului trecut, fără a fi con­fruntate cu originalul, se uită că pe atunci exista cenzura care elimina fraze și pasaje întregi, din diferite și uneori absurde ra­țiuni ideolo­gice. Cum nu era voie ca tă­ieturile să fie marcate în text prin croșete (fiindcă de la un moment dat cen­zura fusese for­mal des­fi­ințată, deși de fapt se mul­ti­pli­case), aceste ediții, preluate azi, oricât de buni ar fi fost tradu­că­torii, sunt mutilate. E și cazul acestui faimos roman al lui Oscar Wilde, care poate fi găsit la chioșcuri în versiunea lui Dumitru Mazilu apărută în anii '60 și pe care nu vi-o re­comand, nu pentru că traducătorul n-ar fi bun, ci pentru că ediția e mult cenzurată. Găsiți în schimb în librării o nouă traducere, inte­grală, a Portre­tului, realizată de Antoaneta Ra­lian, cu talentul, acri­bia și erudiția unanim recunoscute. În pre­mie­ră, frumoasa ediție de la Humanitas con­ține, pe lângă prefața profe­soa­rei Mihaela Irimia (care situează opera și auto­rul în contextul pe­rioadei lor, sugerând și subtile chei de inter­pre­tare) și un Cu­vânt al traducă­to­rului. Procedeul, practicat în ma­rile edituri occi­dentale, e de folos. Traducătorul, nevoit să gân­deas­că fiecare frază, să o descom­pună pentru a o re­compune în limba lui maternă, făcând-o să func­ționeze identic, nu mai e un sim­plu inter­mediar între autor și cititor. El devine cu­noscătorul cel mai intim al operei și cel mai avizat hermeneut al ei. Într-unul din paradoxurile lui, citat nu întâm­plător și de prefațatoare, și de tra­du­cătoare, Wilde spunea că "Orice artă e în ace­lași timp suprafață și simbol. Cei ce pătrund din­colo de suprafață o fac pe riscul lor". D-na Ralian și-a asumat riscul fi­indcă tot­deauna au stimulat-o pa­riurile dificile. Ea are chiar curajul să recu­noască faptul că nouta­tea șo­can­tă pe care o aducea romanul în 1890 a căpătat, după 124 de ani de noutăți literare, un aer cam ve­tust: "Una din nă­zuințele traducerii a fost aceea de a aerisi tex­tul, de a înlocui izul de aer stă­tut cu un vag par­fum de «lavandă și dantelă veche», fără a folosi ar­haisme, dimpotrivă, pe­dalând pe un limbaj cât mai actual". Ceea ce îi re­u­șește de minune, păstrând totuși și manie­ris­mele specifice. Aceia dintre dvs. care citesc pen­tru prima oară capo­do­pera lui Wilde vor fi fas­cinați în primul rând de povestea portretului ce capătă o viață a lui, sluțindu-se și îmbă­trâ­nind, în timp ce modelul, Dorian Gray, cufundat treptat în de­­pra­va­re, ră­mâne tânăr și fru­mos. Siste­mul aces­ta de vase co­mu­­nicante între Artă și Viață ar pu­tea părea un artificiu simplist, dacă geniul lui Os­car Wilde nu l-ar fi îmbrăcat într-o carne roma­nes­că sensibilă. Pro­vocatorul estet care sfida ipo­crizia victoriană cu ple­doaria lui hedonistă cons­tru­iește o lume savuros decadentă, pe care tradu­cerea o păs­­trează perceptibilă cu toate simțurile. Consi­de­rată la apariție imorală, cartea a căpătat pe par­cur­sul sec. XX o substanță mitică, rezonând la mai mul­te ni­veluri. Astfel, "Portretul lui Do­rian Gray" poa­te fi citit ca o lecție cu valoare uni­ver­sală despre mo­ra­litate în Artă, ca o poveste horror, ca o dramă senti­men­tală, dar mai ales ca o medi­ta­ție filosofică des­pre aparență și esență, despre schisma dintre formă și fond. Idealul apollonian al scriitorului, căutarea frumuseții nemuritoare, se impune ge­ne­rațiilor suc­cesive care resuscită mitul lui Do­rian Gray cu fie­care nouă lec­tură. Asta ex­plică și de ce cartea a fost ecra­ni­zată, drama­ti­zată, trans­for­mată în libret de operă - toate cu suc­ces de public. Oscar Wilde cre­dea că "nu există cărți mo­­rale sau imorale. Cărțile sunt sau bine scri­se sau prost scrise. Asta e tot". Pe cât de bine scri­să, pe atât de bine tradusă, proas­păta ver­siune româ­neas­că a ce­lebru­lui roman n-ar trebui să vă lip­sească din bi­blio­tecă.