Hitler și Stalin sunt subiecte inepuizabile pentru istorici și pentru dorința oamenilor de azi de a cunoaște sângerosul secol al ideologiilor. Desigur, crimele monstruoase pe care ei le-au săvârșit în numele unor aberații doctrinare au influențat majoritatea încercărilor de portretizare. Dar, beneficiind de cauțiunea intelectualității de stânga, biografiile și reconstituirile istorice legate de Stalin au fost mai limitat acuzatoare în raport cu cele ale lui Hitler, fiindcă generalisimul a ieșit victorios în Cel de al Doilea Război Mondial sau pentru că a împins granițele lagărului comunist mult dincolo de cele ale URSS-ului interbelic. Ca număr de victime, crimele lui Stalin, mai puțin cunoscute sau ignorate deliberat, sunt mai mari decât cele naziste. Iar explicarea modului în care s-au produs nu poate fi redusă la "umorile unui nebun" sau simplificată prin trimiteri la o logică inevitabilă a Istoriei. În cartea excepțională pe care vi-o recomand, Montefiore, celebru specialist de la Cambridge, depășește interpretările tradiționale de tip alb-negru, pentru o viziune istorică aplicată, în care să se îmbine efectele fascinației exercitate de utopie, cu acțiunea (i)responsabilă a indivizilor fanatici ce vor să o transpună în realitate. Stalin este, în opinia istoricului, un tip unic (chiar dacă odios), care a știut să-și canalizeze paranoia către utilizarea mai multor "valori", inclusiv moartea, ca instrumente ale acțiunii politice. El a intuit că aceste valori pot deveni definitorii pentru un soi de "ordin militaro-religios", Partidul, pe care l-a modelat și dirijat încă din perioada eclipsei lui Lenin. Un conducător abil, ferm și fanatic în credință nu poate însă acționa dacă tovarășii lui, fie și temporari, nu-i împărtășesc crezul și nu intră în competiție pentru a obține confirmarea Șefului. De aceea Montefiore aduce în prim-planul narațiunii istorice grupul de sicofanți ce au însoțit - cu primejdiile și pedepsele de rigoare - periplul prin viață al lui Iosif Visarionovici, căutând mereu să-i intre în grații, să-i prevadă dorințele, să-i exacerbeze până la monstruos concretizarea lor. Molotov și Beria, Kaganovici și Hrusciov, ca să numim câțiva "supraviețuitori", Iagoda, Ejov și Jdanov - instrumente după care au fost denumite epocile în care au funcționat, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Kirov - tovarăși de drum și victime etc. sunt prezentați neprotocolar, ca și întreaga curte a Țarului Roșu, devenit după 1929 și până la moarte, în 1953, stăpân absolut al imperiului sovietic, cu noile sale colonii de după război. Pe lângă documentele binecunoscute de istoricii perioadei, Montefiore a folosit și materiale inedite din arhivele deschise după căderea comunismului, memorii rămase în manuscris ale unor "actori ai curții" sau ale rudelor acestora, interviuri directe cu urmași sau martori supraviețuitori, realizând din îmbinare un veritabil roman non-fictiv. Astfel sunt povestite relațiile lui Stalin cu potentații săi, modul în care un capriciu sau o atitudine de moment pot avea consecințe mortale uriașe la scara Istoriei, datorită piramidei puterii. După Lenin și într-o competiție internă în care își depășește concurenții, Stalin devine un maestru în teroare, utilizată împotriva oricui, inclusiv împotriva propriei familii. Căci istoricul de azi (care e și romancier) își surprinde personajul atât în contextul relațiilor sale intime, cât și în rolul public de birocrat al Partidului cu care se identifică. El stăpânește la perfecție capacitatea de manipulare a subordonaților, de învrăjbire în cursa de a-i face pe plac, tactica unor jocuri psihologice crude, și astfel curtenii lui devin complici la teroare, contrasemnând listele cu milioane de nevinovați destinați morții prin executare sau în lagăre de muncă. Nepăsarea lui Stalin față de oameni, concetățeni ai lui sau ai țărilor supuse, se vede și dintr-o formulare inedită, reprodusă de Montefiore. Într-o discuție cu Chou En-Lai, liderul adjunct al comuniștilor chinezi, apropo de războiul din Coreea, el spune că nord-coreenii pot să lupte la infinit deoarece "nu au nimic de pierdut, în afară de oameni". Băiatul gruzin ajuns prin hățișurile istoriei un soi de mesia al "viitorului luminos" se relevă, în cartea obiectivă a lui Montefiore, un crud și abject dușman al umanității.
* Oscar Wilde, "Portretul lui Dorian Gray", traducere și note de Antoaneta Ralian, introducere de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), colecția "Raftul Denisei", 290 p.
Retipărirea unor celebre cărți ale literaturii universale în ediții ieftine difuzate la chioșcurile de ziare e benefică pentru încurajarea lecturii. Numai că, preluându-se traduceri din a doua jumătate a secolului trecut, fără a fi confruntate cu originalul, se uită că pe atunci exista cenzura care elimina fraze și pasaje întregi, din diferite și uneori absurde rațiuni ideologice. Cum nu era voie ca tăieturile să fie marcate în text prin croșete (fiindcă de la un moment dat cenzura fusese formal desființată, deși de fapt se multiplicase), aceste ediții, preluate azi, oricât de buni ar fi fost traducătorii, sunt mutilate. E și cazul acestui faimos roman al lui Oscar Wilde, care poate fi găsit la chioșcuri în versiunea lui Dumitru Mazilu apărută în anii '60 și pe care nu vi-o recomand, nu pentru că traducătorul n-ar fi bun, ci pentru că ediția e mult cenzurată. Găsiți în schimb în librării o nouă traducere, integrală, a Portretului, realizată de Antoaneta Ralian, cu talentul, acribia și erudiția unanim recunoscute. În premieră, frumoasa ediție de la Humanitas conține, pe lângă prefața profesoarei Mihaela Irimia (care situează opera și autorul în contextul perioadei lor, sugerând și subtile chei de interpretare) și un Cuvânt al traducătorului. Procedeul, practicat în marile edituri occidentale, e de folos. Traducătorul, nevoit să gândească fiecare frază, să o descompună pentru a o recompune în limba lui maternă, făcând-o să funcționeze identic, nu mai e un simplu intermediar între autor și cititor. El devine cunoscătorul cel mai intim al operei și cel mai avizat hermeneut al ei. Într-unul din paradoxurile lui, citat nu întâmplător și de prefațatoare, și de traducătoare, Wilde spunea că "Orice artă e în același timp suprafață și simbol. Cei ce pătrund dincolo de suprafață o fac pe riscul lor". D-na Ralian și-a asumat riscul fiindcă totdeauna au stimulat-o pariurile dificile. Ea are chiar curajul să recunoască faptul că noutatea șocantă pe care o aducea romanul în 1890 a căpătat, după 124 de ani de noutăți literare, un aer cam vetust: "Una din năzuințele traducerii a fost aceea de a aerisi textul, de a înlocui izul de aer stătut cu un vag parfum de «lavandă și dantelă veche», fără a folosi arhaisme, dimpotrivă, pedalând pe un limbaj cât mai actual". Ceea ce îi reușește de minune, păstrând totuși și manierismele specifice. Aceia dintre dvs. care citesc pentru prima oară capodopera lui Wilde vor fi fascinați în primul rând de povestea portretului ce capătă o viață a lui, sluțindu-se și îmbătrânind, în timp ce modelul, Dorian Gray, cufundat treptat în depravare, rămâne tânăr și frumos. Sistemul acesta de vase comunicante între Artă și Viață ar putea părea un artificiu simplist, dacă geniul lui Oscar Wilde nu l-ar fi îmbrăcat într-o carne romanescă sensibilă. Provocatorul estet care sfida ipocrizia victoriană cu pledoaria lui hedonistă construiește o lume savuros decadentă, pe care traducerea o păstrează perceptibilă cu toate simțurile. Considerată la apariție imorală, cartea a căpătat pe parcursul sec. XX o substanță mitică, rezonând la mai multe niveluri. Astfel, "Portretul lui Dorian Gray" poate fi citit ca o lecție cu valoare universală despre moralitate în Artă, ca o poveste horror, ca o dramă sentimentală, dar mai ales ca o meditație filosofică despre aparență și esență, despre schisma dintre formă și fond. Idealul apollonian al scriitorului, căutarea frumuseții nemuritoare, se impune generațiilor succesive care resuscită mitul lui Dorian Gray cu fiecare nouă lectură. Asta explică și de ce cartea a fost ecranizată, dramatizată, transformată în libret de operă - toate cu succes de public. Oscar Wilde credea că "nu există cărți morale sau imorale. Cărțile sunt sau bine scrise sau prost scrise. Asta e tot". Pe cât de bine scrisă, pe atât de bine tradusă, proaspăta versiune românească a celebrului roman n-ar trebui să vă lipsească din bibliotecă.