Deşi mi-e ruşine să recunosc, nu auzisem nimic despre el. Am aflat de la un neamţ, Henry Ernst, atât de îndrăgostit de muzica noastră lăutărească şi de fanfară, încât şi-a fondat o casă de discuri pentru a o promova. "Trebuie neapărat să îl asculţi cântând şi să-ţi povestească! E o enciclopedie a muzicii lăutăreşti." Dar au mai trecut doi ani până să îl găsesc. Şi iată-l acum pe marele trompetist Costel Vasilescu în faţa mea: un bărbat distins, înalt, subţire, care îşi aminteşte totul despre anii de glorie ai muzicii lăutăreşti. Şi, mai ales, despre felul în care a descoperit şi s-a îndrăgostit nebuneşte de trompeta lui cu surdină.
Hopa Mitică
Un vis împlinit
Nuntă cu lăutari
- A venit un coleg de-al meu de şcoală şi mi-a zis: "Uite, soră-mea face un botez. Nu vrei să cânţi şi tu, îţi dăm o arvună? Ia-l şi pe Grigore a lu' Ciuciu, cu basu'". Eu mă împrietenisem cu Grigore, că se cam plăcea cu verişoara asta a mea, cu Gina. El venea de pe Iancului, unde erau cei mai buni lăutari, tot neamul lui Ion Voicu, a lu' Budişteanu. Tata-l lui, Mitică Ciuciu, era un ţambalist extraordinar. Avusese nişte concerte în India şi-i adusese un costum bleu, frumos, ce mândru era de el! Avea profesor la contrabas, descoperise cum să cânte fără arcuş, doar cu degetele. Am rămas prieten cu Grigore, e unul dintre puţinii care mai sunt în viaţă. Ne-am dus la botez şi, când am văzut că o să cântăm cu Panaite Armonistu', am început să tremur. Ce ştiu eu să cânt cu ăsta? Avea armonica de 40 de başi, cu vulturul pe ea, încă dinainte să apară acordeoanele, şi cânta cu ăia mari, cu Hopa Mitică, cu Fane Chioru. Da' i-a plăcut de mine şi m-a luat cu el pe la rachiuri, pe la petreceri mai mici, pe unde Hopa Mitică nu putea veni, că avea angajamente în altă parte. Aşa a început lumea să ştie de mine.
- Cum e să cânţi, la 17 ani, cu cei mai buni lăutari? Vă mai stătea mintea şi la altceva, în afară de muzică?
- Sincer să vă spun, eram în al nouălea cer. Nu mă mai gândeam la nimic altceva, nici n-aveam cum, aşa prins eram cu meseria asta. Cum să fiu mai bun, cum să vin cu piese noi... La 18 ani, aveam copil, eram însurat, şi m-am dus patru ani la Şcoala Populară de Artă, să învăţ notele. Mai întâi am fost cu o fată şi am făcut un băiat, da' când eram în armată, am aflat că nu a fost cuminte şi gata, nu m-am mai însurat cu ea. I-am scris lu' fata asta, nevastă-mea, pe care o cunoscusem în armată, la Huşi. Eu cântam acolo în fiecare sâmbătă seara, la Casa Armatei, şi fraţii ei, care erau toţi suflători, se rugau de ăştia de la poartă. "Lasă-ne, nene, şi pe noi, că vrem să-l ascultăm p-ăla care cântă ca la Bucureşti". Aşa ne-am împrietenit şi am cunoscut-o pe sora lor, da' nu prea mult, ne-am văzut de două, trei ori. Şi când am ajuns acasă, i-am trimis o scrisoare, m-am dus cu părinţii acolo şi ne-am luat. M-am gândit că ştie cum e în domeniul acesta, e obişnuită cu muzicanţi, ştie cum să se poarte şi să aibă grijă de mine, mai ales că eram foarte ocupat. Şi uite că a crescut copiii bine, patru am avut.
- Care era atmosfera la nunţi, le plăcea musafirilor muzica lăutărească?
- Oamenii care făceau nunţi, care veneau să te angajeze, cunoşteau bine muzica lăutărească. Nu-l angajau pe unu' să vină el cu formaţia lui, cu oricine. Ei luau om cu om, după gustul lor şi după banii pe care-i aveau. Mulţi îi voiau pe cei mai buni la fiecare instrument şi, dacă băteau palma, nu acceptau să vină altul la schimb. Aşa că, atunci când începea să cânte muzica, erau cu toţii atenţi, ştiau să asculte, voiau să vadă pe ce dau banii. Veneau cu maşina şi te luau pe la două după masă, începeai să cânţi până la zece seara. Putea să vină oricine de pe stradă, vecinii, să asculte şi să se simtă bine. Da' la zece, gata! Venea omu' cu nunta şi ne spunea: "Daţi marşu' şi anunţaţi la microfon: «Domne, cine vrea să râmâie la masă, cu cea mai mare plăcere, poftiţi! Care nu, vă rugăm frumos să ne lăsaţi să ne facem treaba»". Şi dădeam marşu'. E, când se aşeza lumea la masă, trebuia să cânţi de masă, nu ca acum, că vrei să mănânci o friptură şi-ţi urlă maneaua în ureche la boxe. Acolo, la masă, se vedea lăutarul ăla bun şi ăla prost. Dacă ieşea bine la nunta aia, erai angajat şi la altele, aşa stătea treaba. Pe mine m-au apucat oamenii că sunt muzicant serios şi, dacă îmi iau răspunderea pentru nişte lăutari, atunci iese bine. Mă mai şi stresam, ce-i drept, că mai întârzia câte unul, dar vorba a fost vorbă. Mai e o rasă de ţigani, la care am cântat 20 de ani, nu era nuntă de argintari să se facă fără mine. Ne-am respectat reciproc foarte mult.
Amintiri
"Toni Iordache - ce băiat excepţional, ce caracter frumos, n-am cuvinte... Eram odată pe stradă, cu câţiva colegi, pe lângă Sala Palatului, şi m-a oprit cineva. «Nu sunteţi Trompetistu' Vasilescu?». «Da, dom'le, eu sunt». Era Nicolae Botgros, de la Chişinău, şi zice «Ce mă bucur că vă cunosc. Dar şi mai mult m-aş bucura să-l văd pe Toni Iordache». «Păi, uite-l aicea, lângă mine». Nu-l văzuse, că Toni era mic de înălţime. Ce l-a mai pupat şi l-a lăudat! Toni, când a văzut aşa, a dat fuga până la magazinul Muzica, a luat un disc cu el şi i l-a făcut cadou. Atunci, Botgros le-a făcut semn colegilor din autocar, că erau aici în turneu, şi au coborât toţi să ne cunoască. Îmi aduc aminte de un telefon primit într-o seară, pe la şapte. Era Florin, fratele cel mai mic al lui Toni, un basist foarte bun, cântam cu el pe la nunţi. A murit, l-au omorât unii. Şi zice, «Hai să-ţi dau pe cineva la telefon». «Pe cine, mă?». Pun telefonu' la ureche şi aud «Ce faci, mă, Năsoi?». Aşa-mi zicea mie Toni, zicea că am nasu' mare. Când i-am auzit vocea, am început să plâng, uite, şi acum am lacrimi. Se eliberase din puşcărie, îl închiseseră ăştia doi ani şi ceva, că-l prinseseră cu valută, şi atunci n-aveai voie să ai niciun dolar. Zice: «Sună-l pe naşi-tu, pe Gheorghe Lambru, şi hai să ne vedem noi în seara asta». Ne-am dat întâlnire pe lângă magazinul Unirea, care era atunci în construcţie, prin '75-'76, şi când coborâm din tramvai, o vedem pe Paula, pe nevastă-sa, şi pe Toni, care, săracu', zici că intrase la apă, aşa slăbise. Se îmbolnăvise de diabet de supărare. Ne-am dus la Hanul lui Manuc, ne-am aşezat la o masă, şi care cum trecea pe acolo se oprea la noi: «Uite-l pe Toni, s-a eliberat». Pe scenă cântau nişte băieţi de la Băbeşti, dar toată lumea era fericită să-l vadă pe Toni, toţi îl iubeau. Toni era cel mai bun dintre cei mai buni. Aveam un dirijor care nu suporta nici cea mai mică indicaţie sau sugestie, care îndrăznea să îi zică ceva, îl dădea afară. Ne tot lua pe noi trei, pe Toni, pe Ionică Minune şi pe mine, să facem înregistrări la Electrecord. Şi Toni îi zicea «Maestre, n-ar fi mai bine să facem aici armonia asta?». «Da, Tonişor, sigur că da, bravo, aşa e!». Pe el îl asculta."
"Romica Puceanu stătea pe Dudeşti. Am cunoscut-o prin '64-'65, când am fost angajaţi, separat, să cântăm la o nuntă. Am cântat şi la nunta ei, l-a luat pe unu' Sandu, care era şef de sală la restaurantu' Doina, acolo au şi făcut nunta. Da' ăla era deja însurat, s-au luat şi a durat doar vreun an de zile. Am făcut multe înregistrări cu ea. Când venea cu un cântec nou, ne uitam o dată la el să vedem despre ce-i vorba şi-l şi trăgeam, nu mergea la noi cu multe repetiţii, ştia fiecare ce era de făcut. Tanti Romica era o femeie plăcută, care ştia să vorbească cu oamenii şi să se comporte frumos.
"Când l-am văzut prima dată pe Ionică Minune, avea şapte ani. Cântam la nunta lu' sor-sa, la ţară, la Costeştii de Buzău, şi seara, ea spune «Dragi meseni, cutare, vrea să cânte şi fratele meu cu acordeonul, să-l ascultaţi şi pe el». Când l-am văzut, vă arăt eu o poză cum arăta atunci, avea aşa, o faţă serioasă, o mutră, că nu râdea deloc. Şi-a legat el curelele la spate cu o batistă, că erau prea mari, şi a-nceput să cânte. Când a început să cânte, eu m-am speriat, vă spun sincer! Pe timpu' ăla, cel mai bun acordeonist era Ilie Udilă, cânta toată ziua la radio. Toate brâurile alea le-a cântat mai bine ca Ilie Udilă. La şapte ani! P-ormă, ce credeţi că făcea? Noi, în perioada aia, cântam trei-patru nunţi pe săptămână, cel puţin, ajunsesem să cântăm luni, marţi, miercuri... Cântam la Constanţa, îl vedeam şi pe Ionică pe acolo, ajungeam la Craiova, Ionică tot acolo, la Olteniţa, acolo. Mă, ce-i cu copilu' ăsta de vine şi acolo, şi acolo? L-am chemat: «Mă Ionică, ce-i cu tine p-aicea?». «Păi, nea Costele, am rude aici». «Bine, mă, şi la Constanţa, şi la Olteniţa şi-n toată ţara?» Da' dă unde, el venea de dragu' nostru. Lumea auzise de el şi ne ruga «Lăsaţi-l şi p-ăla micu' să cânte puţin!». Îl puneam să cânte şi ce bine cânta încă de pe atunci!".
Dor de trompetă
- În străinătate, Toni Iordache şi Ionică Minune cântau mai mult café-concert...
- Eu am cântat şi acolo muzică lăutărească. Şi în America, şi la Paris, şi în Olanda, unde am fost foarte apreciat. Uite un reportaj din "New York Times", după concertul meu acolo. Muzică lăutărească am cântat şi la Opera din Viena, în 1990, la concertul în favoarea României. Făcusem repetiţii cu Johnny Răducanu, la sfârşitul anilor '80, da' nu ne-au dat ăştia voie să plecăm să cântăm afară. Johnny ne ştia, aşa că am mers împreună la concertul ăsta mare, cu Placido Domingo, cu Ileana Cotrubaş. Noi trebuia să cântăm două piese, şase minute adică, da' ne-au lăsat ăştia să plecăm? Uite-aşa băteau din picioare, până la urmă, am cântat 25 de minute! De trei ori ne-au rechemat pe scenă, am avut cel mai mare succes. Când am ajuns acasă, în loc să fim lăudaţi, am primit tot felul de critici, că nu cu muzica asta de mahala trebuia să reprezentăm România!
- Şi acum, la 75 de ani, mai cântaţi la trompetă?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
