Poveşti de dragoste

Un pojar ciudat

Cocoşii cântă de mama focului în ma­ha­laua Silvestru, fără să le pese de vreme, de duruitul căruţei lăptarului, de lătră­turile câinilor sau de ce se mai întâmplă pe pământ. Ei bine, la fel au cântat şi în dimineaţa asta, în zori, deşi eu cred că ar fi putut să tacă, să facă linişte măcar azi, când valsurile vieneze şi ultimatumul imperial s-au transformat în bubuituri de tun. Dar nu, ei au cântat vânjos şi m-au trezit.
Şi, dacă tot m-au trezit cu noaptea în cap, am ieşit de sub cearşaf, mi-am pus halatul şi m-am dus la latrina din fundul curţii, cumva în amintirea vi­nului pe care îl băusem în ajun. Cât vin! Doamne, cât vin! Abia atunci mi-am dat seama, uitându-mă la jetul gălbui, parcă fără sfârşit. Pe urmă m-am spălat pe în­delete, însă apa de la cişmea doar m-a răcorit, n-a izbutit să alunge grijile şi fricile care mă macină de aproape trei săptămâni. Sunt griji şi frici care, în ima­ginaţia mea, seamănă cu nişte bube micuţe, ascunse, risipite pe corp, ca la un pojar ciudat. Iar de ele, ştiu deja, m-am obişnuit, nu mă scapă nici scri­sorile Ful­viei, nici vinul, nici cărţile, nici discuţiile de la terase cu prietenii, pe deasupra cărora, la lu­mina felinarelor cu gaz, pluteşte duhul noului război. În fine, acolo, la cişmea, când mă săpuneam pe piept şi pe gât, am avut parte şi de ceva bun. Am auzit zgomote în bucătăria de vară şi am ghicit că Marioara, slujnica, aprindea focul în plită, clătea ibricele, pregătea ceşti şi farfurii. Ce noroc! Nu era nevoie să suflu eu în jar şi să mă umplu de fum.
Tocmai răsărea soarele, aşa că înainte să mă îmbrac şi să mănânc, am cerut puţină cafea fierbinte, la masa de sub nuc. Şi, sorbind încet, atent să nu mă frig, m-am întrebat a suta oară ce l-o fi apucat pe tata să se urce într-un copac atât de înalt, de bătrân. Ră­mă­sese acasă într-o zi de luni, singur, cerul fusese senin, dar vorbeşte foarte rar despre asta, ca şi cum ar fi un su­biect interzis. Îmi zice că i-a topit ini­ma un pui de pisică, o mogâldeaţă gri, care ţipa în neştire de pe o creangă din vârf şi nu mai putea să se dea jos. Stau şi-l ascult, nu insist, nu comentez, dar mă gân­desc câteodată (ori mai degra­bă mă joc cu gândul) că ta­ta voise să privească în zare, la sute de kilometri, un­deva spre miazăzi şi apus. La cum tratează el lu­crurile, nebunia militară din jur, presupun că îşi dorise să vadă Belgradul, chiar de la jumătatea lui iunie, să se lămurească dacă a fost înecat într-o mare de flăcări sau dacă e încă tru­faş şi strălucitor. Iar în căl­dura aia de cup­tor, la Bucureşti, s-a suit pe scara noas­tră de lemn, o scară cam şubredă, a ajuns sus, la ultima treaptă, nu ştiu dacă s-a uitat sau nu în depărtare, nu ştiu dacă a existat sau nu vreun pui de pisică, nu ştiu nici dacă l-a prins sau nu l-a prins, apoi s-a deze­chi­librat şi a căzut. Mie mi se pare că a scăpat ieftin, cu o mână şi un picior rupte, cu o mulţime de vânătăi, foindu-se în pat ca un general rănit într-o şarjă de cavalerie, lucid, îngrijit fără cusur. Când am intrat în camera lui, purtam costumul cenuşiu (pri­mul meu costum de profesor) şi ghetele cumpărate pentru logodnă, în aprilie, la scurt timp după Paşti. L-am anunţat că plec să mă tund, iar el m-a rugat să mă în­torc cu cele mai proaspete ştiri. Spre sur­prin­derea mea, a recunoscut, în sfârşit, că ziarele îi prind mai bine decât bandajele, decât ate­lele şi decât orice alifii.
În oraş, am dus două scrisori la Palatul Poştelor şi am cercetat o vitrină cu la­va­liere, iar când am au­zit ce strigă băieţii cu ziare, când i-am văzut fugind pe stradă cu teancurile lor la subraţ, am înlemnit. Ţipau că a început războiul. Am smuls prima gazetă care mi-a ieşit în cale, am sărit într-o birjă şi m-am pus pe citit. Nu mă dau în vânt după Adev?rul, însă în secundele alea, nu mai putea fi vorba de prefe­rinţe sau simpatii. Am aflat că artileria austro-un­gară bom­bardase Groţka şi Lozniţa, iar Bel­gradul fu­sese lovit cu obuze de pe Dunăre, de vapoarele militare, când oamenii nici nu se treziseră din somn. Habar n-am pe ce drum am ajuns acasă, dacă birja­rul, după ce a cotit din bulevard, a luat-o pe la bise­rica Armenească, pe uliţa Spătarului ori pe Calea Moşilor. Am intrat în grabă şi nu m-am oprit decât în odaia lui tata, căruia i-am arătat ziarul din pragul uşii, ca să-i fie clar în ce timpuri trăim. I-am citit tot ce a vrut şi, pe măsură ce-i citeam, o altă voce din mine parcă şoptea un descântec: să nu fie decretată mo­bilizarea, să nu fiu iarăşi chemat în armată, să nu plec pe front!

Fulvia

Ce întorsătură au luat lucrurile, cum s-au răsucit! A trecut fix un an de la campania din Bulgaria şi, după cât de ciudat şi de oribil a fost războiul acela de două săptămâni, eram convins că n-o să mai îmbrac prea curând uniforma de sublocotenent în rezervă, de infanterist. Chiar dacă atunci n-a avut loc nici o luptă, chiar dacă n-am întâlnit nici un plu­ton inamic, parcă um­blasem printr-un hău negru, plin de orori şi spurcă­­ciuni. Erau mii de morţi seceraţi de holeră, ca­re putrezeau în orice sat şi târguşor, convoaiele cu ali­mente rămâneau veşnic în spate, la câţiva kilo­metri, aşa că mâncam corco­duşe, pesmeţi şi porumb copt, apa din fântâni răs­pândea molima printre sol­daţi şi ofiţeri, iar noaptea, dormeam pe unde apucam, cel mai des pe câmpuri, îndreptându-ne spre o victo­rie stranie, fără nimic memorabil sau glorios. Şi pe ur­mă, brusc, totul s-a înviorat, s-a luminat, nu fiindcă bulgarii au capi­tulat, nu fiindcă România s-a ales cu Cadrilaterul, ci pentru că stelele s-au aşezat altfel pe boltă şi o vre­me au fost bune cu mine. Mai întâi, cu aju­torul unei mătuşi şi cu destul noroc, am găsit un post de pro­fesor la Şcoala comercială din strada Tra­ian, ceea ce-mi convenea de minune, fiind la cinci mi­nute de casă. Pe deasupra, după ce mă tot gândi­sem ca stu­dent la ce-o să fac pe lume, mi-am dat sea­ma, în­cet-încet, în toamnă, că-mi place nespus să pre­dau literatura, chiar dacă le vorbeam despre vraja cu­vintelor, despre rimă şi ritm unor băieţi abia ieşiţi din clasele primare. Le datorez însă enorm, cât nici nu şi-ar imagina vreodată. Pentru serbarea de Cră­ciun, unde corul ducea greul spectacolului, am repe­tat cu şase dintre ei o scenetă veselă, scurtă, şi nişte mo­men­te de poezie. Iar la sfârşit, după aplauze, când toţi profesorii şi unii invitaţi s-au strâns la petrecerea din cancelarie, am cunoscut-o pe Fulvia, de fapt, am zărit o siluetă în cealaltă parte a încă­perii, stânjenită de forfota din jur şi de politeţurile care se auzeau de oriunde. N-are rost să mint că am ameţit pe loc sau că mi s-a stins ţigara între degete, dar ceva-ceva tot s-a petrecut cu mine. Mai târziu, cel puţin, când i-am fost prezentat de directorul şcolii, de Gavriliu, când am dat de ochii ei negri şi de amestecul acela de sfială şi de tandreţe, m-am trezit că-i arăt portretul regelui, agăţat pe perete, un portret în ulei, de acum trei-patru decenii, şi că-i spun că Majestatea Sa parcă a uitat să îm­bă­trânească. Ţineam în mână un pahar cu şam­pa­nie, aşa că, uluit de propriile mele cuvinte, l-am ri­di­cat în onoarea lui Carol I şi am băut cu sete. Ea a râs, eu am tuşit şi am pri­vit amândoi podeaua proas­păt lus­truită. Purta botine maro, era bru­netă şi subţire, iar râsul suna de­licat, fără pic de cochetărie. Tot în seara aia, la nici un sfert de oră dis­tanţă, i-am strâns mâna şi tatălui ei, care era judecător, amic cu di­rec­torul şi, din câte mi-a şoptit cineva, tocmai fusese numit pre­şe­dinte la secţia a II-a de la Curtea de apel. Era masiv, ceva mai înalt decât mine, iar părul îi albise aproape în întregime. Mi-a făcut impresia unui om calm şi inimos, or, zic şi eu o banalitate, cea dintâi impresie e cea care contează. Apoi i-am făcut prima vizită Ful­viei, pe ninsoare, cu un carton cu trufe şi bomboane cu lichior, apoi a venit anul 1914, apoi am ieşit îm­pre­ună la teatru, la lungi plimbări prin zăpadă, la ci­nema Volta (într-o laterală a hote­lului Bristol), la un bal mascat din timpul carna­va­lului de iarnă, la felii de tort diplomat, la librăriile Socec şi Alcalay, chiar şi la patinaj, pe lacul Cişmi­giu, apoi (sau la început, nici eu nu ştiu sigur) m-am îndrăgostit până peste cap, apoi s-a terminat cu cri­văţul şi cu gerul, apoi am tre­cut de Bunavestire, de Florii şi de Paşti, apoi ne-am lo­godit, în sâmbăta din Săptămâna Luminată, la bi­se­rica Visarion, unde tata a simţit nevoia (şi a avut răb­darea) să aprindă o sută de lumânări, apoi, la în­ceputul lui iunie, eu, Fulvia, judecătorul şi tata (care e simplu funcţionar la căile ferate) am stabilit data nun­ţii, pentru 23 octombrie, apoi, apoi şi apoi. Şi apoi, din senin, în urma unui atentat, lumea s-a smin­­tit, a luat-o razna şi s-a stârnit furtuna asta uriaşă.
La începutul vacanţei, Fulvia, părinţii ei şi cei doi fraţi mai mici, care sunt încă elevi de liceu, au plecat la Sinaia, urmând să-şi petreacă acolo mare parte din vară, în preajma munţilor, a castelului Peleş şi a revărsării de pălării elegante de la casino şi din parc. În principiu, măcar două săptămâni, ar fi trebuit să-i însoţesc şi eu, locuind separat, fireşte, dar pentru că tata a avut ideea să se urce în vârful nucului, nu i-am mai însoţit. Mai rău, de la un punct încolo, de când bântuia pretutindeni duhul noului război, în scrisorile Fulviei s-a strecurat un aer confuz, tulbure, ca şi cum, sub atâta duioşie, ar fi exis­tat şi lucruri pe care nu voia să le ştiu. Şi chiar existau. Le-am aflat recent, în detaliu, vinerea tre­cută, după ce Serbia primise acel ultimatum, când am găsit în cutia poştală de la poartă un plic alb, fără adresă şi fără ştampilă, doar cu numele meu. L-am deschis în casă, lângă fereastră şi, după sem­nătură, am dedus că-mi fusese trimis de preşe­dintele secţiei a II-a de la Curtea de apel. Presu­pun că îşi dorise să citesc cât mai repede rândurile mărunte, cu cerneală neagră, şi rugase vreun cu­noscut din Bucu­reşti să joace rolul de curier. În epis­tola de câteva pagini, n-am întâlnit tonul magistra­tului, ci pe cel al unui bărbat cu părul alb, îngrijorat, precaut, descumpănit, care se gândea doar la binele fetei lui. În faţa unui text, fie scris de mână, fie tipărit, nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă sufoc de furie, să simt nevoia să strig şi, în acelaşi timp, să-mi dau seama că argumentele sunt corecte, că adevărul e zdrobitor. Pe scurt, mă anunţa că atâta timp cât politicienii şi generalii nu se vor potoli, până nu va fi limpede că zăngănitul armelor a dispărut, căsă­toria Fulviei cu mine nu poate să mai aibă loc. Îmi cerea iertare pentru decizie şi îmi mărturisea că nici nu vrea să-şi închipuie cum ar fi ca singura lui fiică să rămână văduvă, ca primul lui nepot să fie orfan încă de când s-a născut. Negru pe alb, pe la jumă­tatea scrisorii, îmi spunea că războiul e inevitabil, că România va intra şi ea în vâltoare, mai de­vre­me sau mai târziu, că eu, ca ofiţer în rezervă, voi ajunge pe front. În final, mă asigura că uşa lor îmi e în­tot­deauna deschisă, că sentimentele lui nu se schim­bă, ba dimpotrivă, şi că mă vede deja ca pe un fiu. În minutele alea grele ca plumbul, citind şi recitind, îmi venea să-l înjur, să-l păl­muiesc. Dar, spre marea mea mirare, şi nu mint, îmi venea şi să-l îmbrăţişez.
Aşa cum scrisoarea aia nenorocită a sosit cu vi­teza trenului şi a unei birje luate din Gara de Nord (când greva de la societatea de tramvaie era în toi), am înţeles că voi afla părerea Fulviei cât mai iute posibil, numai dacă fac drumul în celă­lalt sens. Şi l-am făcut. Pornind după-amiaza, ca şi cum aş fi ieşit la o bodegă cu prietenii, şi în­tor­cându-mă a doua zi pe la prânz, ca după o noapte cu prea mult vin. Tata şi Marioara, slujnica, n-au ştiut nimic, iar despre în­tâl­nirea noastră, despre săruturi, despre plâns, despre dis­cuţia pe muchie de cuţit, despre cum se legănau brazii şi cum li­căreau stelele la Sinaia, des­pre câţi bani am arun­cat pe birje şi pe biletele de tren, despre alinturi şi mângâieri, n-am de gând să vorbesc. Ne-am hotărât să aşteptăm, să avem răbdare, poate se va dovedi că totul e doar un foc de paie, eventual un foc cu vreascuri şi butuci, dar nu un incendiu im­posibil de stins. La despărţire, i-am promis că voi fi înapoi la începutul lui august, ca să suim îm­preună la stâncile Sfânta Ana şi să mergem la un spectacol de la casino.

*

Iar acum, astăzi, joi, când s-a lăsat de mult întu­nericul şi calendarul încă arată 17 iulie, stau aici, la masă, la lumina lămpii, şi înşir cuvinte pe foi de hâr­tie, mă uit la umbrele leneşe de pe pereţi. Grijile şi fri­cile sunt treze, bubele micuţe s-au răs­pândit până în buricele degetelor, pe sub piele, parcă se preling în peniţa de la toc. Altfel, când fumez, tutunul de Ma­cedonia mi se pare divin, dar mi-e ciu­dă că tata (şi el fumător înrăit) preţuieşte mai mult tărăşeniile publicate în gazete decât lucrurile pe care i le spun eu.
Din nefericire, războiul se întinde cu paşi iuţi, ca o molimă care, odată izbucnită la Viena şi la Bel­grad, e purtată de vânt la mari depărtări, gata să facă pră­­păd. În Austro-Ungaria, în Serbia, în Rusia, în Ger­­ma­nia, în Belgia şi în Franţa, s-a trecut la mo­bi­lizare generală, iar nemţii au ocupat Luxem­burgul în­tr-o jumătate de minut. Pentru România (şi pentru mine, de fapt), marea carte se joacă în seara asta, la Si­naia, dar nu la casino, la mesele de ruletă şi baca­ra, ci la castel, unde se ţine un consiliu de coroa­nă cu o miză uriaşă, cum nu s-a mai ţinut de treizeci şi şapte de ani.
Eu, acasă, în zăpuşeala din 21 iulie, care e dife­rită de alte zăpuşeli, mă perpelesc la foc mărunt, parcă stau pe cioburi şi pe ghimpi. După-amiază, bunăoară, în camera lui tata, a avut loc propriul nos­tru consiliu, nu unul de coroană, ci unul de fa­milie, mic. Şi, din fotoliul de lângă fe­reastră, i-am spus în sfârşit că ziua stabilită pentru nuntă, 23 octombrie, n-a dispărut din calendar, dar a fost pusă în cui. Mă aştep­tam să-şi iasă din fire, să tune şi să fulgere, să-l blesteme pe judecător, dar şi-a înfundat capul în pernă şi a oftat scurt. Ceva mai târ­ziu, după ce i-am povestit totul în amănunt, a arătat cu degetul spre fotografia din dreap­­ta patului, fotografia cu mama în ro­chie de catifea, şi mi-a spus că el ştie pe pielea lui cum e să ţi se usuce sufletul când pierzi pe cineva iubit. A adăugat că Fulvia nu merită să trăiască aşa ceva, să rămână o viaţă întreagă doar cu poza unui ofiţer tânăr, şaten, cu ochi căprui, cu sabia prinsă la centură şi cu cizme cu carâmb. Pe urmă, după ce liniştea din odaie n-a mai sfârâit, după ce tata a băut nişte apă şi eu am strâns o cutie de chibrituri în pumn, ne-am amintit unul altuia tot felul de lucruri: ba că regele a fost cândva căpitan de dragoni la Berlin, ba că Brătianu e poreclit Vizirul (şi Vulpea) şi e uns cu sute de alifii, ba că principesa Maria, viitoarea regină, e englezoaică şi îl are ca amant pe prinţul Barbu Ştirbey, ba că soţia şefului liberalilor, a lui Brătianu, e fosta soţie a şefului con­servatorilor, a lui Marghilo­man, ba că ma­jestatea sa poartă o corespondenţă tenace cu îm­pă­raţii Wilhelm al II-lea şi Franz Joseph, ba că ungurii sunt unguri, ba că românii, după ce s-au tre­zit cu Cadrilaterul în palme, visează la Basa­rabia şi la Ardeal, mă rog, am pălăvrăgit până am obosit.

*

Neutralitatea e un miracol, un dar. Într-un ase­me­nea moment, nici n-aş fi putut să visez la mai mult. Le mulţumesc bunului Dumnezeu, regelui, politi­cie­nilor unşi cu sute de alifii şi, bineînţeles, unei fete, fără rugăciunile căreia, cine ştie ce s-ar fi hotărât.
Am sosit la Sinaia pe 3 august, într-o duminică, şi am plecat de acolo marţi, pe 5. Îmi visasem, şi cred că am şi izbutit, să-mi petrec fiecare secundă cu Ful­via, cu ochii ei negri, cu buclele rebele şi cu râsul ace­la greu de descris în cuvinte, care mă face praf. Îmi pare rău, totuşi, că în prima seară ne-am dus la casino, că am ascultat de planurile noastre vechi şi am irosit timpul, aproape două ore şi un sfert. Am ră­mas fără aer, în schimb, la stâncile Sfânta Ana, unde am suit luni dimineaţă, pe un drum cu pietriş. Soarele era blând, se strecura prin frunzişul fagilor, pe urmă a luminat cu toată puterea când am ajuns într-un loc deschis, chiar sub pereţii de calcar uriaşi. Am mai urcat câteva minute pe o pantă abruptă şi ne-am oprit pe un tăpşan cu iarbă, sus, lângă un brad pricăjit şi strâmb. Munţii se ve­deau de acolo ca în palmă, cu pădurile lor ne­sfâr­şite, cu şirul de povâr­ni­şuri şi văi, cu crestele înalte, golaşe, deasupra cărora nu plutea nici un nor. Atâta frumuseţe n-am mai în­tâlnit nicio­dată, mai ales că vântul bătea prin părul Fulviei şi îi arunca şuviţe pe obraji. Restul nu e de povestit.
De când m-am întors la Bucureşti au trecut doar unsprezece zile, dar mi se pare că s-au scurs săptă­mâni întregi. Şi chiar azi după prânz, culmea, în toiul zădufului, s-au ridicat nori groşi de fum pe Câmpul Moşilor, la Obor. Deşi n-a auzit bubuituri de tun, tata s-a speriat cumplit, crezând că a început războiul şi la noi. Fiindcă îl dureau coastele mai puţin, cu toate că mai avea piciorul în ghips, l-am ţinut de braţ şi l-am ajutat să traverseze camera şontâc-şontâc, până la geam. El a rămas sprijinit de pervaz, privind negura printre crengile nucului, iar eu am plecat să văd ce e cu incendiul, am luat-o pe jos. Mai întâi se aprinsese o şură, apoi acoperişul unui grajd, pe urmă o magazie cu sacâz şi, la sfârşit, depozitul de cherestea din ve­cini. Erau flăcări imen­se, cât plopii, pe care se chi­nuiau să le stingă zeci de pom­pieri. Mă întreb acum, după ce am privit dita­mai pălălaia: ce aş face dacă ruşii, nemţii, austriecii, un­gurii sau bulgarii ar da foc cu adevărat Bucu­reş­tiului? Şi mă mai întreb: Fulvia a rămas însărcinată sau nu?

FILIP FLORIAN - (fragmente din nuvela cu acelaşi titlu, publicată de editura germană Wallstein, în volumul "August 1914")