GRETE TARTLER - "Am descoperit despre mine că sunt un om extrem de rezistent. Pot duce la bun sfârşit orice îmi propun"

Şi-a dus la împlinire pasiunile şi n-a ezitat să vireze spectaculos, de fiecare dată când ru­tina părea să le ameninţe. Dacă ai vrea să-i lipeşti o etichetă ar fi, de altfel, imposibil. Asta pentru că Grete Tartler, cea pe care unii o ştiu doar din cărţile ei minunate de poezii, e şi un muzician curios şi un orientalist pasionat, un traducător me­ticulos şi un diplomat tenace, care s-a zbătut pentru interesele României în lume. După 16 ani de periplu occidental, Grete Tartler e din nou acasă. S-a întors la Bucureşti şi a hotărât să-şi dedice timpul filosofiei.

Nopţile de sub vişin

- Doamnă Tartler, aveţi un nume foarte fru­mos, parcă ar fi decupat dintr-o poveste nordică.

- Tartler e numele meu de fată. Vine de la Tartlau, denumirea germană a sa­tului Prejmer, de lângă Bra­şov. E locul din care se trag toţi Tartlerii din lume. În călătorii, dar şi acum, pe internet, am întâlnit câţiva risipiţi în cele mai stranii locuri, pe toate continentele. La Tartlau îşi are ră­dăcinile şi "ramura" noastră, deşi tata s-a născut lângă Mediaş. Pe mama, româncă din Apuseni, a cunoscut-o la Bucureşti, aici s-au căsătorit şi au rămas, iar eu aici m-am născut.

- Aţi copilărit deci la Bucureşti?

- Da. Aveam o casă lângă Herăstrău. Mamei îi plăcea să facă lungi plimbări în jurul lacului. Ne plimbam chiar în plină iarnă, pe ger, s-a întâmplat să întâlnim şi lupi (care pătrundeau pe atunci în oraşul copleşit de zăpadă). Am avut norocul unei copilării fericite, plină de bucurie şi de mister, trăită în natură şi-n libertate. Uneori, dormeam câte o noapte sub vi­şin, vara, când se făcea curăţenie generală. Era ca un fel de excursie în propria curte. Priveam stelele şi aş fi vrut să nu mi se închidă pleoapele niciodată.

- Cum era mama dvs.? Avea fire moţească?

- Era un om extrem de talentat. Cânta minunat, desena, citea literatură. Vorbea şi ea germana, şi fiindcă tata era sas, în casă se vorbea bilingv. Aşa că eu am urmat, firesc, cursurile Şcolii Germane din Bucu­reşti. Şi îi plăcea foarte mult poezia. Atât de mult îi plăcea, că-mi citea şi mie. La vârsta de 4-5 ani ştiam deja foarte multe poeme pe de rost. Începusem să scriu eu însămi, cu litere "de tipar", nişte năzdrăvănii pe care mama le păstra, ca orice mamă. Peste una din "operele" de atunci a dat, recent, printre hârtii, şi fiică-mea - era un desen cu doi cănguraşi, având urmă­toarea subtitrare: "Iese grangurul la soare:/ - Hai la joa­că, frăţioare!/ - Du-te tu, măi, coadă-lungă,/ Că eu stau la mama-n pungă!" (Nu prea făceam deo­se­bire între graur, grangur şi cangur, haha, dar uite că de la 4 ani aveam curiozităţi exotice !) Bineînţeles că de atunci, când ne e lene să facem ceva, spunem "Du-te tu, măi, coadă-lungă,/ Că eu stau la ma­ma-n pungă!" (râde)

- E o poezie foarte veselă, are exact tonul din cărţile dvs. pentru copii.

- Poeziile pentru copii s-au născut din joaca mea cu familia, cu soţul şi cu fetiţa noastră. Scriu şi acum poezie pentru copii, pentru că mă bucură. Mi-am dat seama că-mi place să scriu lucruri ve­sele, pentru că viaţa, de obicei, nu e aşa.

O dimineaţă cu Bach

- Un lucru mai puţin ştiut e că, după Şcoala Germană, aţi absolvit Conservatorul, secţia instru­mentală. Cum aţi ajuns la muzică?

- Mama şi-a dorit să învăţ vioara, numai că era un instrument care cerea mult prea mult studiu tehnic; mă prindea, adesea, cu dege­tele exersând pe vioară, dar cu ochii în cartea deschisă peste partitură. Aşa că pro­fesorul meu a propus trans­ferul la violă, instrument ceva mai liric, cu mai puţine cerinţe de virtuozitate, totuşi, de neîn­locuit în mu­zica de cameră sau orchestră. Bineîn­ţeles, stu­diam şi pia­nul (pianul teh­nic fiind obli­ga­to­riu). Făceam şcoala de muzică în para­lel cu Şcoala Ger­ma­nă. Când a venit mo­mentul să aleg ce liceu să ur­mez, mi-am spus că "li­te­ratura germană am ci­tit-o, limba o ştiu". Şi n-am vrut să renunţ la violă. Muzica a venit în viaţa mea tot pe filiera familiei. În satul de lângă Me­diaş, de unde era ta­ta, oamenii, când se întorceau de la mun­­cile câm­pului, se întâlneau seara şi unii făceau muzică de ca­meră, cântau cvartete de Haydn. Vă daţi seama? Nişte ţărani care cântau Haydn.

- Văd că aveţi un pian în salon. Vă mai aşezaţi câteodată să cântaţi?

- Am nişte piese simple, de Bach şi Haydn, pe care le cânt uneori dimineaţa, ca să-mi intru în formă - e ca un fel de gimnastică, punând în armonie corpul şi spiritul . Cânt şi la violă, "recitesc" lucrări preclasice, care îmi dau o stare de bine. Cu fiica mea, care a studiat şi ea muzică, descifrăm deseori duete. Muzica mă aduce într-o sferă de calm, de limpezime. E ca un alt aer. M-a ajutat în toate împrejurările, chiar şi când lu­cram în diplomaţie. Adeseori am creat legături puternice cu persoane de decizie de la cel mai înalt vârf, pur şi simplu prin faptul că ne întâlneam mereu în sălile de concert.

- De ce aţi renunţat să mai faceţi muzică la modul profesionist?

- Mi-am dat seama, la un moment dat, că acest drum nu mi-e de ajuns şi că mă interesează multe, multe alte lucruri. Că îmi ia mult prea mult timp nevoia de a citi, de a scrie. Am început consacrân­du-mă poeziei, dar curând am descoperit că mă pasionau tot mai intens cultura antică şi orientalistica, aşa că am mai făcut o facultate şi am învăţat limba ara­bă (cu engleza în secundar). Şi a urmat un doctorat în istoria filozofiei islamice. Deoarece cititul în araba clasică se face greu, cu dicţionarul, mi-am zis că, dacă tot traduc pentru mine, să traduc şi pentru alţii. Am publicat multe tra­duceri din poezia, proza, filo­sofia ara­bă. Lucram noaptea, cu o lan­ternă le­gată pe frunte, fiindcă în co­munism se "lua" lumina la 10 sea­ra, iar eu nu pu­team scrie decât noaptea, fiindcă a doua zi predam ore de instrument. Aşa mi-e firea, mă interesează mul­te, iar după ce mă dedic o bucată de timp unei di­recţii, ştiind că viaţa nu e veşnică, încerc să mai aprofundez şi altă cale. Cam în aceeaşi pe­rioadă, tot citind poezie germană contem­po­rană, mi-am dorit să o cunosc temeinic; vorbitoare de ger­mană fiind, am părăsit profesoratul şi m-am angajat la revista "Neue Lite­ratur". Am cunoscut atunci scri­­i­tori germani importanţi, iar fe­lul meu de a scrie s-a schimbat, cred, în bine.

Acasă, în Europa

- Iar după revo­luţie aţi ac­ceptat pro­pu­nerea de a intra, ală­turi de alţi şase scriitori, în diplo­ma­ţie. Merg împreună firea artis­tică şi mun­ca de diplomat?

- Diplomaţia e un cu totul alt gen de me­serie decât sunt obiş­nuiţi artiştii să facă; alt tip de abor­dare a lu­mii. O profe­sie de sa­cri­ficiu, care îţi mănâncă tot timpul şi care te face să uiţi de acel ego pe care artiştii îl pun, de obicei, în prim-plan. Dar am descoperit des­pre mine că sunt un om extrem de rezis­tent. Că pot duce la bun sfârşit orice îmi propun. Am lucrat la Viena, Copenhaga şi Atena, dar şi la Bucureşti, în Ministerul de Externe. Cel mai greu, dar şi cel mai pasionant, a fost în Da­nemarca, pentru că în acea perioadă se pregătea aderarea la UE şi la NATO. Şi nu ne voia nimeni! A fost un efort uriaş, de spulberat prejudecăţi. Eu zic că am contribuit fundamental la aderare, alături de co­legii mei din alte ţări sau din Ministerul de Externe. Dacă azi putem fi acasă oriunde în lume, acest lucru se datorează acelui mare efort la care mă bucur că am participat.

- După 16 ani de muncă în Occident, aţi pus punct diplomaţiei şi v-aţi întors în ţară. Cum v-aţi readaptat la viaţa de Bucureşti?

- Înainte de 1989, când nu aveam libertatea de a călători după plac, mi-aş fi dorit să emigrez. Însă faptul că am lucrat atâta timp în diplomaţie, că am cunoscut lumea aşa cum e ea în realitate, m-a făcut să-mi dau seama că nu mă interesează prea mult unde locuiesc. Am descoperit că oriunde în lume mă pot simţi acasă. Îmi este perfect egal că sunt în Germania, la fiica mea, sau în Danemarca, unde am tradus recent două romane de Peter H?eg, sau în Grecia, unde merg în vacanţe, sau la Sinaia, unde am o casă la 1300 m altitudine, sau la Viena şi Milano, unde merg adesea la premiere de operă. Aş putea să stau în fiecare loc zece zile, zece ore sau zece ani, îmi e totuna. Avea dreptate Seneca, atunci când spunea că nu cerul de deasupra trebuie să-l schimbi, ci cerul din tine.

- Românii parcă sunt mai calzi, mai pătimaşi şi... mai credincioşi. Nu v-a afectat răceala occi­den­talilor?

- Am o fire deopotrivă raţională şi imaginativă, am fost tot timpul conştientă că port în mine două direcţii. Ştiu şi când e cazul să iau peste picior sentimen­talismele, dar şi când pot să mă bucur de artă şi mister. Faptul că în familia mea coexistau două religii - tata era lutheran (cum sunt şi eu), iar mama, ortodoxă - a făcut să avem mereu în casă două rânduri de sărbători. Apoi, am mai studiat cu atenţie şi islamul, care e o re­ligie foarte puternică. Toate astea mi-au dat o deschi­dere ecumenică, am înţeles atât modul apusean, cât şi cel oriental, respectiv românesc, de a fi credincios. Nu mă simt limitată de o religie sau alta, credinţa mea e dincolo de asemenea bariere. Şi cred că ea nu va muri niciodată în faţa argumentelor raţionale, fiindcă, aşa cum spunea un savant american, ştiinţa n-a ştiut niciodată să mângâie omul în ultimele lui clipe.

''Ana, prietena mea''

- Oamenii care se dedică scrisului au, de multe ori, o doză de egoism, o nevoie foarte mare de sin­gurătate. Puţini sunt cei ca dvs., cu deschidere spre familie, spre maternitate. Cum aţi reuşit să le ar­monizaţi?

- S-a întâmplat că am avut norocul să-l în­tâlnesc pe soţul meu, cu care m-am potrivit foar­te bine. Eu aveam 19 ani, eram în anul I la Con­servator, el absol­vi­se Filologia, era scri­itor şi lucra la radio, într-un mediu foarte literar. Mă mai curtaseră şi alţi bă­ieţi, dar toţi mi se păreau plictisitori, ni­ciunul nu avea calităţile lui Stelian (Tăbăraş n.r.), talentul lui. Singurul cu care aveam un dialog real. Dar cred că la vârsta aceea nici nu eram conştientă cât de mare era potrivirea. Nu numai că m-a îndemnat să scriu literatură, dar m-a spri­jinit în tot ce voiam să fac şi mi s-a părut nor­mal ca, la rândul meu, să îl sprijin în tot ce îşi propune. Li­tera­tura şi mater­nita­tea s-au îm­pletit natural, iar co­pi­lul ne-a semănat, a crescut lângă noi, discu­tând ace­leaşi lucruri pe care le-am fi dezbătut într-un mediu literar sau academic. Mă bucur că fiica noastră a dus mai departe interesele noas­tre. Este cercetătoare în istoria ideilor şi eseistă, are două doctorate, unul în Danemarca (în studii culturale) şi altul în România (în filosofie), acum îşi face abilitarea de profesor uni­versitar în Germania, a tradus din Kierkegaard şi este autoarea mai multor cărţi. E şi editoare la Peter Lang.

- Cred că dintre toate realizările dumneavoastră, pe asta o consideraţi cea mai mare.

- Cu certitudine. Să fi făcut doar atât în viaţă, şi tot ar fi fost o împlinire. Ana e prietena mea. E un om cu care am un dialog foarte viu. Nu ne vedem prea des, doar cam la două luni, fiindcă este căsă­to­rită şi trăieşte în Ger­mania, dar vorbim foar­te mult pe internet şi discutăm tot ce se poa­te, inclusiv litera­tură şi filosofie. A moş­tenit umorul soţu­lui meu, are multe din calităţile lui şi uneori mi se pare că-l aud şi pe el.

- V-aţi învăţat cu singurătatea?

- Trebuie să iau lucrurile aşa cum sunt. Sigur că îmi lipseşte Stelian, şi mi se pare un lucru profund ne­drept că nu mai tră­ieşte, că a plecat cu toa­te poveştile şi glu­mele pe care le năs­cocea, dar nu mai am ce să fac. Încerc să nu mă gândesc la ce e trist, ci la faptul că sin­gurătatea aduce şi lu­cruri bune. De pildă, am mai mult timp pentru scris. Toată via­ţa am muncit, ce-i drept, neuitându-mă nici pe mine, dar pu­nân­du-i me­reu pe alţii în prim-plan. Familia te obligă să fii al­truist, şi ăsta e un lucru bun. Acum am mai mult timp pentru literatură, muzică, traduceri, artă, critică lite­rară. Ca­lea sobrietăţii (la care m-au îndemnat anii de diplo­maţie) m-a apropiat foarte mult de filosofie. E ceva care m-a interesat întotdeauna, de aceea am făcut şi doctoratul în acest domeniu, dar în timp, a ajuns să-mi capteze toată atenţia. Cu alte cuvinte, merg acum din nou pe o altă cale.

- Sunteţi neobo­sită în pasiunile pe care le aveţi...

- Am băgat de mică la cap vorbele lui Enescu, "mă odih­nesc de muncă prin muncă", şi în­cerc să fac acelaşi lu­cru. (râde) Dacă pe­trec prea multe ore cu ochii-n computer, mă duc să ud florile sau să-mi mătur curtea. Treburile prac­­tice mă odih­nesc, îmi pun ordine în gânduri. Ştiu că pare ciudat, dar mie îmi place să fac or­dine; în jurul meu, to­tul trebuie să fie curat, fiecare lucru la locul lui. E un fel de victorie a spiritului asupra obiectelor. Îmi amintesc că a­tunci când am plecat prima oară la Viena, au rămas o vreme sin­guri acasă soţul meu şi Ana, care avea doar 14 ani şi se pregătea de admitere la liceu. Sigur că ar fi putut să ţină deja o gos­podărie, dar avea mult de învăţat. Eram destul de îngrozită ce se va întâmpla fără mine. Şi atunci am pus în toate dulapurile tot felul de slo­ganuri fi­lo­so­fice, printre care şi pe cel al lui Descartes "L'ordre affranchit la pensée", "Ordinea eliberează gândirea". (râde) Deci, cred în ordine. Şi-mi place pur şi simplu să-mi organizez spaţiul. Dacă sunt la Sinaia, de pildă, îmi place să-mi greblez grădina, să strâng frunzele, să-mi curăţ copacii. E un ritual care mă face să mă simt stăpână, să cred că nu am nevoie de ajutor. Iar asta mi se pare esenţial. Am fost mereu pe propriile mele picioare, nu m-am dat înapoi în faţa greutăţilor.

Scara cerului

- V-a apropiat sin­gurătatea mai mult de Dumnezeu?

- Singurătatea te face să te gândeşti mai mult în ce măsură e posibilă apropierea aceasta, cum se poate pe­trece, care sunt trep­tele de urcat. Mă con­sider o fire raţio­nală, n-am fost nicio­dată dominată de o credinţă oarbă şi cred, aşa cum credeau şi fi­losofii antici, că ra­ţiunea te poate con­duce spre Dumnezeu. Anticii şi unii medie­vali spuneau chiar mai mult, că doar un filosof poate ajunge - cu adevărat - la Dum­nezeu.

- În timp ce marii duhovnici spun că doar pe calea inimii se ajunge.

- Problema asta şi-au pus-o oamenii din­­totdeauna şi fiecare a rezolvat-o după cum îi era firea. La Dumnezeu se poate ajunge pe toate căile. Sau, cum spunea Goethe, "ca să faci pasul spre in­finit, mergi pe toate căile din finit". Îl poţi găsi pe Dumnezeu pe toate căile, dacă ai norocul să fii prin­tre aleşi.

Structura florii

- Printre multele talente abandonate de-a lun­gul vremii e şi cel pentru poezie. Vă mai în­toarceţi câteodată la ea?

- Da, mai scriu, aş putea scoate oricând o carte bună cu ce am notat în ultimii zece ani. Dar nu mai simt ne­voia să public. Poezia, ca şi vioara, e un lucru de ti­nereţe. Ţine de entuziasm, de o anumită vulne­ra­bi­li­tate, de căutare. Un poet bătrân - desigur, sunt şi ex­cepţii - pare neobişnuit. A scrie poezie înseamnă a te dezvălui, a-ţi arăta sensibilităţile. Viaţa m-a învă­ţat că nu trebuie să te cunoască nimeni, nu trebuie să ştie nimeni cum eşti cu adevărat. În poezie, ori trans­miţi ceva esenţial, cutremurător pentru ceilalţi, ori scrii, mai bine, doar pentru tine.

- Vă e teamă să vă lăsaţi pradă propriilor emoţii?

- Am fost cândva un om foarte sensibil, un om vulnerabil. Îmi aduc aminte de profesorul de vioară, care îi spunea mamei că nu-mi poate face observaţii, fiindcă-mi dau pe loc lacrimile. Mi se părea groaznic că nu fac bine ce trebuie. Dar, de-a lungul vieţii, dis­ciplina pe care a trebuit să mi-o impun m-a schimbat; azi am ajuns să mă stăpânesc foarte bine. Nu mă mai zdrobeşte emoţia niciodată, dacă nu vreau anume. Acum sunt la o vârstă când văd echilibrul, chiar dacă nu l-aş dori, ca pe un prag obligatoriu.

- Dar asta ar putea fi şi o pierdere, nu neapărat un câştig.

- Da, e şi o pierdere, ca în orice ierbar, unde nu poţi păstra decât esenţa, structura florii. Dar trebuie să vezi şi partea bună, apropierea de înţelepciune. E un alt tip de putere. E o putere interioară mai minunată decât orice avânt bezmetic al tinereţii.

- Aţi făcut multe şi pe toate le-aţi făcut foarte bine. În încheiere, aş vrea să vă întreb: mai aveţi vreun regret? A mai rămas ceva neîmplinit?

- Chiar atât de bătrână şi de înţeleaptă nu sunt, încât să nu fi rămas multe de împlinit, să nu mai am tot felul de planuri. Din cărţile pe care le scriu, multe sunt începute la tinereţe. Mi se pare foarte atrăgătoare această regăsire şi reinterpretare a fiinţei de altădată, a ipostazelor schimbării. Felul în care toate îmbracă o viaţă nouă, umorul cu care eşti nevoit să te priveşti, simplitatea prin care se dezleagă, acum, problemele.