Cocoșii cântă de mama focului în mahalaua Silvestru, fără să le pese de vreme, de duruitul căruței lăptarului, de lătrăturile câinilor sau de ce se mai întâmplă pe pământ. Ei bine, la fel au cântat și în dimineața asta, în zori, deși eu cred că ar fi putut să tacă, să facă liniște măcar azi, când valsurile vieneze și ultimatumul imperial s-au transformat în bubuituri de tun. Dar nu, ei au cântat vânjos și m-au trezit.
Și, dacă tot m-au trezit cu noaptea în cap, am ieșit de sub cearșaf, mi-am pus halatul și m-am dus la latrina din fundul curții, cumva în amintirea vinului pe care îl băusem în ajun. Cât vin! Doamne, cât vin! Abia atunci mi-am dat seama, uitându-mă la jetul gălbui, parcă fără sfârșit. Pe urmă m-am spălat pe îndelete, însă apa de la cișmea doar m-a răcorit, n-a izbutit să alunge grijile și fricile care mă macină de aproape trei săptămâni. Sunt griji și frici care, în imaginația mea, seamănă cu niște bube micuțe, ascunse, risipite pe corp, ca la un pojar ciudat. Iar de ele, știu deja, m-am obișnuit, nu mă scapă nici scrisorile Fulviei, nici vinul, nici cărțile, nici discuțiile de la terase cu prietenii, pe deasupra cărora, la lumina felinarelor cu gaz, plutește duhul noului război. În fine, acolo, la cișmea, când mă săpuneam pe piept și pe gât, am avut parte și de ceva bun. Am auzit zgomote în bucătăria de vară și am ghicit că Marioara, slujnica, aprindea focul în plită, clătea ibricele, pregătea cești și farfurii. Ce noroc! Nu era nevoie să suflu eu în jar și să mă umplu de fum.
Tocmai răsărea soarele, așa că înainte să mă îmbrac și să mănânc, am cerut puțină cafea fierbinte, la masa de sub nuc. Și, sorbind încet, atent să nu mă frig, m-am întrebat a suta oară ce l-o fi apucat pe tata să se urce într-un copac atât de înalt, de bătrân. Rămăsese acasă într-o zi de luni, singur, cerul fusese senin, dar vorbește foarte rar despre asta, ca și cum ar fi un subiect interzis. Îmi zice că i-a topit inima un pui de pisică, o mogâldeață gri, care țipa în neștire de pe o creangă din vârf și nu mai putea să se dea jos. Stau și-l ascult, nu insist, nu comentez, dar mă gândesc câteodată (ori mai degrabă mă joc cu gândul) că tata voise să privească în zare, la sute de kilometri, undeva spre miazăzi și apus. La cum tratează el lucrurile, nebunia militară din jur, presupun că își dorise să vadă Belgradul, chiar de la jumătatea lui iunie, să se lămurească dacă a fost înecat într-o mare de flăcări sau dacă e încă trufaș și strălucitor. Iar în căldura aia de cuptor, la București, s-a suit pe scara noastră de lemn, o scară cam șubredă, a ajuns sus, la ultima treaptă, nu știu dacă s-a uitat sau nu în depărtare, nu știu dacă a existat sau nu vreun pui de pisică, nu știu nici dacă l-a prins sau nu l-a prins, apoi s-a dezechilibrat și a căzut. Mie mi se pare că a scăpat ieftin, cu o mână și un picior rupte, cu o mulțime de vânătăi, foindu-se în pat ca un general rănit într-o șarjă de cavalerie, lucid, îngrijit fără cusur. Când am intrat în camera lui, purtam costumul cenușiu (primul meu costum de profesor) și ghetele cumpărate pentru logodnă, în aprilie, la scurt timp după Paști. L-am anunțat că plec să mă tund, iar el m-a rugat să mă întorc cu cele mai proaspete știri. Spre surprinderea mea, a recunoscut, în sfârșit, că ziarele îi prind mai bine decât bandajele, decât atelele și decât orice alifii.
În oraș, am dus două scrisori la Palatul Poștelor și am cercetat o vitrină cu lavaliere, iar când am auzit ce strigă băieții cu ziare, când i-am văzut fugind pe stradă cu teancurile lor la subraț, am înlemnit. Țipau că a început războiul. Am smuls prima gazetă care mi-a ieșit în cale, am sărit într-o birjă și m-am pus pe citit. Nu mă dau în vânt după Adev?rul, însă în secundele alea, nu mai putea fi vorba de preferințe sau simpatii. Am aflat că artileria austro-ungară bombardase Groțka și Loznița, iar Belgradul fusese lovit cu obuze de pe Dunăre, de vapoarele militare, când oamenii nici nu se treziseră din somn. Habar n-am pe ce drum am ajuns acasă, dacă birjarul, după ce a cotit din bulevard, a luat-o pe la biserica Armenească, pe ulița Spătarului ori pe Calea Moșilor. Am intrat în grabă și nu m-am oprit decât în odaia lui tata, căruia i-am arătat ziarul din pragul ușii, ca să-i fie clar în ce timpuri trăim. I-am citit tot ce a vrut și, pe măsură ce-i citeam, o altă voce din mine parcă șoptea un descântec: să nu fie decretată mobilizarea, să nu fiu iarăși chemat în armată, să nu plec pe front!
Fulvia
Ce întorsătură au luat lucrurile, cum s-au răsucit! A trecut fix un an de la campania din Bulgaria și, după cât de ciudat și de oribil a fost războiul acela de două săptămâni, eram convins că n-o să mai îmbrac prea curând uniforma de sublocotenent în rezervă, de infanterist. Chiar dacă atunci n-a avut loc nici o luptă, chiar dacă n-am întâlnit nici un pluton inamic, parcă umblasem printr-un hău negru, plin de orori și spurcăciuni. Erau mii de morți secerați de holeră, care putrezeau în orice sat și târgușor, convoaiele cu alimente rămâneau veșnic în spate, la câțiva kilometri, așa că mâncam corcodușe, pesmeți și porumb copt, apa din fântâni răspândea molima printre soldați și ofițeri, iar noaptea, dormeam pe unde apucam, cel mai des pe câmpuri, îndreptându-ne spre o victorie stranie, fără nimic memorabil sau glorios. Și pe urmă, brusc, totul s-a înviorat, s-a luminat, nu fiindcă bulgarii au capitulat, nu fiindcă România s-a ales cu Cadrilaterul, ci pentru că stelele s-au așezat altfel pe boltă și o vreme au fost bune cu mine. Mai întâi, cu ajutorul unei mătuși și cu destul noroc, am găsit un post de profesor la Școala comercială din strada Traian, ceea ce-mi convenea de minune, fiind la cinci minute de casă. Pe deasupra, după ce mă tot gândisem ca student la ce-o să fac pe lume, mi-am dat seama, încet-încet, în toamnă, că-mi place nespus să predau literatura, chiar dacă le vorbeam despre vraja cuvintelor, despre rimă și ritm unor băieți abia ieșiți din clasele primare. Le datorez însă enorm, cât nici nu și-ar imagina vreodată. Pentru serbarea de Crăciun, unde corul ducea greul spectacolului, am repetat cu șase dintre ei o scenetă veselă, scurtă, și niște momente de poezie. Iar la sfârșit, după aplauze, când toți profesorii și unii invitați s-au strâns la petrecerea din cancelarie, am cunoscut-o pe Fulvia, de fapt, am zărit o siluetă în cealaltă parte a încăperii, stânjenită de forfota din jur și de politețurile care se auzeau de oriunde. N-are rost să mint că am amețit pe loc sau că mi s-a stins țigara între degete, dar ceva-ceva tot s-a petrecut cu mine. Mai târziu, cel puțin, când i-am fost prezentat de directorul școlii, de Gavriliu, când am dat de ochii ei negri și de amestecul acela de sfială și de tandrețe, m-am trezit că-i arăt portretul regelui, agățat pe perete, un portret în ulei, de acum trei-patru decenii, și că-i spun că Majestatea Sa parcă a uitat să îmbătrânească. Țineam în mână un pahar cu șampanie, așa că, uluit de propriile mele cuvinte, l-am ridicat în onoarea lui Carol I și am băut cu sete. Ea a râs, eu am tușit și am privit amândoi podeaua proaspăt lustruită. Purta botine maro, era brunetă și subțire, iar râsul suna delicat, fără pic de cochetărie. Tot în seara aia, la nici un sfert de oră distanță, i-am strâns mâna și tatălui ei, care era judecător, amic cu directorul și, din câte mi-a șoptit cineva, tocmai fusese numit președinte la secția a II-a de la Curtea de apel. Era masiv, ceva mai înalt decât mine, iar părul îi albise aproape în întregime. Mi-a făcut impresia unui om calm și inimos, or, zic și eu o banalitate, cea dintâi impresie e cea care contează. Apoi i-am făcut prima vizită Fulviei, pe ninsoare, cu un carton cu trufe și bomboane cu lichior, apoi a venit anul 1914, apoi am ieșit împreună la teatru, la lungi plimbări prin zăpadă, la cinema Volta (într-o laterală a hotelului Bristol), la un bal mascat din timpul carnavalului de iarnă, la felii de tort diplomat, la librăriile Socec și Alcalay, chiar și la patinaj, pe lacul Cișmigiu, apoi (sau la început, nici eu nu știu sigur) m-am îndrăgostit până peste cap, apoi s-a terminat cu crivățul și cu gerul, apoi am trecut de Bunavestire, de Florii și de Paști, apoi ne-am logodit, în sâmbăta din Săptămâna Luminată, la biserica Visarion, unde tata a simțit nevoia (și a avut răbdarea) să aprindă o sută de lumânări, apoi, la începutul lui iunie, eu, Fulvia, judecătorul și tata (care e simplu funcționar la căile ferate) am stabilit data nunții, pentru 23 octombrie, apoi, apoi și apoi. Și apoi, din senin, în urma unui atentat, lumea s-a smintit, a luat-o razna și s-a stârnit furtuna asta uriașă.
La începutul vacanței, Fulvia, părinții ei și cei doi frați mai mici, care sunt încă elevi de liceu, au plecat la Sinaia, urmând să-și petreacă acolo mare parte din vară, în preajma munților, a castelului Peleș și a revărsării de pălării elegante de la casino și din parc. În principiu, măcar două săptămâni, ar fi trebuit să-i însoțesc și eu, locuind separat, firește, dar pentru că tata a avut ideea să se urce în vârful nucului, nu i-am mai însoțit. Mai rău, de la un punct încolo, de când bântuia pretutindeni duhul noului război, în scrisorile Fulviei s-a strecurat un aer confuz, tulbure, ca și cum, sub atâta duioșie, ar fi existat și lucruri pe care nu voia să le știu. Și chiar existau. Le-am aflat recent, în detaliu, vinerea trecută, după ce Serbia primise acel ultimatum, când am găsit în cutia poștală de la poartă un plic alb, fără adresă și fără ștampilă, doar cu numele meu. L-am deschis în casă, lângă fereastră și, după semnătură, am dedus că-mi fusese trimis de președintele secției a II-a de la Curtea de apel. Presupun că își dorise să citesc cât mai repede rândurile mărunte, cu cerneală neagră, și rugase vreun cunoscut din București să joace rolul de curier. În epistola de câteva pagini, n-am întâlnit tonul magistratului, ci pe cel al unui bărbat cu părul alb, îngrijorat, precaut, descumpănit, care se gândea doar la binele fetei lui. În fața unui text, fie scris de mână, fie tipărit, nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă sufoc de furie, să simt nevoia să strig și, în același timp, să-mi dau seama că argumentele sunt corecte, că adevărul e zdrobitor. Pe scurt, mă anunța că atâta timp cât politicienii și generalii nu se vor potoli, până nu va fi limpede că zăngănitul armelor a dispărut, căsătoria Fulviei cu mine nu poate să mai aibă loc. Îmi cerea iertare pentru decizie și îmi mărturisea că nici nu vrea să-și închipuie cum ar fi ca singura lui fiică să rămână văduvă, ca primul lui nepot să fie orfan încă de când s-a născut. Negru pe alb, pe la jumătatea scrisorii, îmi spunea că războiul e inevitabil, că România va intra și ea în vâltoare, mai devreme sau mai târziu, că eu, ca ofițer în rezervă, voi ajunge pe front. În final, mă asigura că ușa lor îmi e întotdeauna deschisă, că sentimentele lui nu se schimbă, ba dimpotrivă, și că mă vede deja ca pe un fiu. În minutele alea grele ca plumbul, citind și recitind, îmi venea să-l înjur, să-l pălmuiesc. Dar, spre marea mea mirare, și nu mint, îmi venea și să-l îmbrățișez.
Așa cum scrisoarea aia nenorocită a sosit cu viteza trenului și a unei birje luate din Gara de Nord (când greva de la societatea de tramvaie era în toi), am înțeles că voi afla părerea Fulviei cât mai iute posibil, numai dacă fac drumul în celălalt sens. Și l-am făcut. Pornind după-amiaza, ca și cum aș fi ieșit la o bodegă cu prietenii, și întorcându-mă a doua zi pe la prânz, ca după o noapte cu prea mult vin. Tata și Marioara, slujnica, n-au știut nimic, iar despre întâlnirea noastră, despre săruturi, despre plâns, despre discuția pe muchie de cuțit, despre cum se legănau brazii și cum licăreau stelele la Sinaia, despre câți bani am aruncat pe birje și pe biletele de tren, despre alinturi și mângâieri, n-am de gând să vorbesc. Ne-am hotărât să așteptăm, să avem răbdare, poate se va dovedi că totul e doar un foc de paie, eventual un foc cu vreascuri și butuci, dar nu un incendiu imposibil de stins. La despărțire, i-am promis că voi fi înapoi la începutul lui august, ca să suim împreună la stâncile Sfânta Ana și să mergem la un spectacol de la casino.
*
Iar acum, astăzi, joi, când s-a lăsat de mult întunericul și calendarul încă arată 17 iulie, stau aici, la masă, la lumina lămpii, și înșir cuvinte pe foi de hârtie, mă uit la umbrele leneșe de pe pereți. Grijile și fricile sunt treze, bubele micuțe s-au răspândit până în buricele degetelor, pe sub piele, parcă se preling în penița de la toc. Altfel, când fumez, tutunul de Macedonia mi se pare divin, dar mi-e ciudă că tata (și el fumător înrăit) prețuiește mai mult tărășeniile publicate în gazete decât lucrurile pe care i le spun eu.
Din nefericire, războiul se întinde cu pași iuți, ca o molimă care, odată izbucnită la Viena și la Belgrad, e purtată de vânt la mari depărtări, gata să facă prăpăd. În Austro-Ungaria, în Serbia, în Rusia, în Germania, în Belgia și în Franța, s-a trecut la mobilizare generală, iar nemții au ocupat Luxemburgul într-o jumătate de minut. Pentru România (și pentru mine, de fapt), marea carte se joacă în seara asta, la Sinaia, dar nu la casino, la mesele de ruletă și bacara, ci la castel, unde se ține un consiliu de coroană cu o miză uriașă, cum nu s-a mai ținut de treizeci și șapte de ani.
Eu, acasă, în zăpușeala din 21 iulie, care e diferită de alte zăpușeli, mă perpelesc la foc mărunt, parcă stau pe cioburi și pe ghimpi. După-amiază, bunăoară, în camera lui tata, a avut loc propriul nostru consiliu, nu unul de coroană, ci unul de familie, mic. Și, din fotoliul de lângă fereastră, i-am spus în sfârșit că ziua stabilită pentru nuntă, 23 octombrie, n-a dispărut din calendar, dar a fost pusă în cui. Mă așteptam să-și iasă din fire, să tune și să fulgere, să-l blesteme pe judecător, dar și-a înfundat capul în pernă și a oftat scurt. Ceva mai târziu, după ce i-am povestit totul în amănunt, a arătat cu degetul spre fotografia din dreapta patului, fotografia cu mama în rochie de catifea, și mi-a spus că el știe pe pielea lui cum e să ți se usuce sufletul când pierzi pe cineva iubit. A adăugat că Fulvia nu merită să trăiască așa ceva, să rămână o viață întreagă doar cu poza unui ofițer tânăr, șaten, cu ochi căprui, cu sabia prinsă la centură și cu cizme cu carâmb. Pe urmă, după ce liniștea din odaie n-a mai sfârâit, după ce tata a băut niște apă și eu am strâns o cutie de chibrituri în pumn, ne-am amintit unul altuia tot felul de lucruri: ba că regele a fost cândva căpitan de dragoni la Berlin, ba că Brătianu e poreclit Vizirul (și Vulpea) și e uns cu sute de alifii, ba că principesa Maria, viitoarea regină, e englezoaică și îl are ca amant pe prințul Barbu Știrbey, ba că soția șefului liberalilor, a lui Brătianu, e fosta soție a șefului conservatorilor, a lui Marghiloman, ba că majestatea sa poartă o corespondență tenace cu împărații Wilhelm al II-lea și Franz Joseph, ba că ungurii sunt unguri, ba că românii, după ce s-au trezit cu Cadrilaterul în palme, visează la Basarabia și la Ardeal, mă rog, am pălăvrăgit până am obosit.
*
Neutralitatea e un miracol, un dar. Într-un asemenea moment, nici n-aș fi putut să visez la mai mult. Le mulțumesc bunului Dumnezeu, regelui, politicienilor unși cu sute de alifii și, bineînțeles, unei fete, fără rugăciunile căreia, cine știe ce s-ar fi hotărât.
Am sosit la Sinaia pe 3 august, într-o duminică, și am plecat de acolo marți, pe 5. Îmi visasem, și cred că am și izbutit, să-mi petrec fiecare secundă cu Fulvia, cu ochii ei negri, cu buclele rebele și cu râsul acela greu de descris în cuvinte, care mă face praf. Îmi pare rău, totuși, că în prima seară ne-am dus la casino, că am ascultat de planurile noastre vechi și am irosit timpul, aproape două ore și un sfert. Am rămas fără aer, în schimb, la stâncile Sfânta Ana, unde am suit luni dimineață, pe un drum cu pietriș. Soarele era blând, se strecura prin frunzișul fagilor, pe urmă a luminat cu toată puterea când am ajuns într-un loc deschis, chiar sub pereții de calcar uriași. Am mai urcat câteva minute pe o pantă abruptă și ne-am oprit pe un tăpșan cu iarbă, sus, lângă un brad pricăjit și strâmb. Munții se vedeau de acolo ca în palmă, cu pădurile lor nesfârșite, cu șirul de povârnișuri și văi, cu crestele înalte, golașe, deasupra cărora nu plutea nici un nor. Atâta frumusețe n-am mai întâlnit niciodată, mai ales că vântul bătea prin părul Fulviei și îi arunca șuvițe pe obraji. Restul nu e de povestit.
De când m-am întors la București au trecut doar unsprezece zile, dar mi se pare că s-au scurs săptămâni întregi. Și chiar azi după prânz, culmea, în toiul zădufului, s-au ridicat nori groși de fum pe Câmpul Moșilor, la Obor. Deși n-a auzit bubuituri de tun, tata s-a speriat cumplit, crezând că a început războiul și la noi. Fiindcă îl dureau coastele mai puțin, cu toate că mai avea piciorul în ghips, l-am ținut de braț și l-am ajutat să traverseze camera șontâc-șontâc, până la geam. El a rămas sprijinit de pervaz, privind negura printre crengile nucului, iar eu am plecat să văd ce e cu incendiul, am luat-o pe jos. Mai întâi se aprinsese o șură, apoi acoperișul unui grajd, pe urmă o magazie cu sacâz și, la sfârșit, depozitul de cherestea din vecini. Erau flăcări imense, cât plopii, pe care se chinuiau să le stingă zeci de pompieri. Mă întreb acum, după ce am privit ditamai pălălaia: ce aș face dacă rușii, nemții, austriecii, ungurii sau bulgarii ar da foc cu adevărat Bucureștiului? Și mă mai întreb: Fulvia a rămas însărcinată sau nu?
FILIP FLORIAN - (fragmente din nuvela cu același titlu, publicată de editura germană Wallstein, în volumul "August 1914")